Se sting treptat ecourile mult așteptatei sărbători. Ale Crăciunului. Voi numi astfel sărbătoarea, asumându-mi riscul de a fi împroșcat, dar eu știu că rolul trâmbițașului este acele de a da semnale clare. De a se face înțeles. Ignorând polemiștii al căror rol nu pare a fi unul constructiv.
Se sting ecourile acolo unde… a fost ceva. O colindă, o bucurie sinceră, entuziastă chiar. Și toate pornind de la semnificația sărbătorii. Pentru că zgomotul târgurilor de sezon încă persistă. Și acestea tot de… Crăciun.
Ignoranța mulțimii privind sărbătorile religioase este explicabilă. Tânăra generație nu consideră cool ceva moștenit de la bunici. Lumea lor are alte coordonate și alte obiective. Și de trasarea acestora se ocupă… presa. Mass-media.
Să ne întoarcem pentru o clipă la Betleem. Vestea bună a fost adusă de un înger la niște păstori. Aceștia și-au asumat rolul de a duce vestea mai departe, și au făcut-o. Nu reiese, însă, de nicăieri că oamenii care au primit vestea au fost foarte convinși, sau că Isus ar fi crescut fiind considerat Mântuitorul venit în iesle.
Cum ar fi fost primită vestea dacă ar fi fost transmisă oficial? Prin presa mainstream. Trei magi din răsărit au primit călăuzire divină să vină la Ierusalim, să se închine Regelui „de curând născut”. Și chiar dacă Irod n-a înțeles imediat despre ce e vorba (corigent, probabil, la religie), consilierii lui au înțeles. Iar profețiile vorbeau și despre locul nașterii lui Mesia. Betleem. Care ar fi fost sonoritatea trâmbițelor împărătești? Și care ar fi fost ecoul?
Păstori versus curtea regală. Nu-i totuna să primești o informație de „La moara lui Felix” sau din „New York Times”. Ori „Der Spiegel”. Doar că „presa oficială” a tăcut, iar Irod, vrând să-și asigure tronul, a luat măsuri criminale, de o cruzime greu de imaginat.
Nici astăzi presa oficială nu este interesată de promovarea Adevărului. A Luminii. Rămâne să o facă păstorii literelor. Cei neînsemnați. E drept, fără ecoul celor dintâi, dar nu înseamnă că în zadar. Doar că ar trebui să se alinieze, renunțând la controverse stupide legate de amănunte total nesemnificative. Cum ar fi numele sărbătorii, data ei, modul de manifestre, etc.
Dumnezeu și-a dus planul la îndeplinire fără trâmbițașii lui Irod. Și lucrarea Lui continuă fără aportul gorniștilor ultra-sonori de astăzi. O veste bună poate încălzi inima chiar dacă se transmite în șoaptă. Mai ales când e vorba de destinul etern al fiecăruia.
Este puțin probabil ca Cezar August să fi fost îndrăgostit de statistică, iar dacă a decretat un nou recensământ, a făcut-o din alte considerente. Nu-i era totuna peste câți supuși stăpânește și, mai ales, care sunt posesiunile acestora. Căci din impozitul pe averi se umplea vistieria imperială. Și imperiul era vast.
Irod, așa „cel Mare” cum era, și-a dovedit supușenia, aplicând decretul imperial în ținutul peste care era rege. Ba l-a și adaptat specificului local, făcând înscrierea după seminții și nu după cetățile în care locuiau supușii.
Așa a ajuns Iosif, tâmplarul din Nazaretul Galileii, la Betleem. În cetatea lui David. Pentru că era din seminția acestuia. Și printre misterele care ne-au rămas încă neelucidate se numără și acesta: de ce l-a însoțit și Maria? Femeile, potrivit legii romane, nu erau obligate să se prezinte personal. Și mai era și pe cale să nască.
Recurgând la presupuneri în privința asta, am putea spune că, știind pe Cine urma să nască, știa și profeția lui Mica privitoare la locul nașterii Pruncului. (Mica 5: 2) Sau, poate, Duhul Sfânt a îndrumat-o într-acolo.
Ceea ce știm cu certitudine e că au ajuns și că își căutau cu înfrigurare un loc de găzduire. Nu erau singurii veniți din ținuturile nordice pentru recensământ. Mai erau și alții în situația lor, care le-o luaseră înainte, iar hanul era plin.
Dialogul cu hangiul trebuie să fi fost scurt, chiar dacă situația era disperată. Impresionat sau nu de situația femeii, tot n-ar fi ratat un „gheșeft”. Și dacă nu mai avea camere cu vedere spre ogorul lui Boaz sau mormântul Rahelei, i-ar fi strecurat undeva pe prispa din față, pentru un câștig suplimentar. Așa ar fi procedat orice confrate de-al lui.
Situația aceasta este învăluită nu doar în mister ci și într-o colosală uimire. Hangiule, tu știi pe lângă ce ai trecut? Și cine-ar fi semnat în „cartea de onoare”? Poți să-ți dai seama cum ar fi arătat cartea de vizită a hanului tău? Dar peste toate astea: cum ar fi fost viața ta, primind Vestea Bună?
Betleemul de azi are peste treizeci de hoteluri și peste trei sute de magazine de suveniruri. Și nu pentru cei care vin la vreun recensământ. Nu. Toate îi așteaptă pe turiștii care vin să trăiască, la nivelul inimii, miracolul de atunci. Chiar dacă printre stelele care strălucesc pe firmele hotelurilor nu e și steaua…de atunci. Cea călăuzitoare.
Încă n-am ajuns la Betleem, deși îmi doresc. Sunt acasă, meditând. La Nașterea mântuitoare meditez frecvent, dar azi, într-un mod deosebit, mi-a venit în minte acel hangiu. Nu-l putem acuza de lipsă de ospitalitate. Chiar și interesul material l-ar fi determinat să răspundă pozitiv.
Îmi place să cred că această ocazie extraordinară n-a rămas singulară. Că dacă nu L-a întâlnit pe Mântuitor la naștere, L-a cunoscut ulterior. Și mântuirea care venea cu El.
Hangiule, să ne vedem în cer. Împreună cu toți cititorii mei. Amin.
Poporul evreu a fost dintotdeauna un popor religios, această religiozitate nefiind, însă, o împletire de eresuri, folclor și nume biblice, cum întâlnim în anumite zone ale creștinismului contemporan. La ei se poate vorbi despre o temeinică cunoaștere a scrierilor sacre. A Cuvântului lui Dumnezeu.
Și nu e de mirare. Copiii lor ajungeau la majoratul spiritual la vârsta de treisprezece ani, urmând ca din acest punct al existenței să dea socoteală de faptele lor în fața Legii lui Dumnezeu. Ori, pentru a-i responsabiliza astfel, trebuia ca această Lege să le fie cunoscută. Și învățau cu sârguință.
Așadar, familiarizați cu cele scrise, cunoșteau și profețiile privitoare la Mesia. Iar venirea Lui n-ar fi avut de ce să-i surprindă. Putea să fie o știre extraordinară, adusă la cunoștința poporului. Dar se pare că încă de atunci a început clasificarea știrilor și manipularea, potrivit cu interesele mai-marilor zilei.
Să urmărim, însă, evenimentele. Magii, aparținând popoarelor orientale, aveau alte surse de informații. Ei mai apelau la astrologie, urmărind mersul stelelor. Chiar dacă israeliții aveau interdicție categorică în privința asta. S-au folosit, deci, de abilitățile lor de cititori în stele, chiar dacă nici acestea nu s-au dovedit infailibile. Pentru că nici nu au ajuns direct la destinație, nici nu au înțeles prea bine cum stau lucrurile cu Regele „de curând născut”. Cât despre Împărăția Lui… nimic.
Au ajuns la Irod, care la auzul veștii a intrat în panică, văzăndu-și tronul amenințat. El cunoștea profețiile, dar probabil a fost puțin corigent. Dar nu și consilierii săi, la care a apelat pentru a-l lumina. Aceștia i-au citat din profeți despre locul nașterii: Betleem! A urmat manipularea grosolană prin trecerea sub tăcere a unei știri de interes planetar. Ba, mai mult, în încercarea de a elimina Pruncul, adică pe Trimisul lui Dumnezeu, a recurs la uciderea pruncilor din zona Betleemului.
Mântuitorul venise, iar poporul trebuia să afle și să se bucure. Dar sursele „oficiale” nu-i erau de folos. Renunță Dumnezeu? Nicidecum. Posibilitățile Lui de a comunica sunt infinite. Și a trimis îngerul. Dar nu la Irod. La păstori. La cei care nu aveau niciun interes să blocheze știrea. La cei care știau să se bucure.
Se apropie Sărbătoarea Nașterii, dar Irod își continuă manipularea și azi, căutând să abată atenția de la Sărbătorit. Cei care, însă, se vor focaliza pe eveniment, se vor certa, poate, pe subiectul: este sau nu este aceasta data Nașterii? De parcă ar avea vreo importanță când ne-a atins veșnicia. Și aceasta este este ațipire spirituală.
Domnezeu vorbește celor treji. Păstorii erau de strajă. Și cu inima sinceră. Și cei ce sunt astfel se vor întâlni cu îngerii și vor vedea strălucirea slavei lui Dumnezeu. Sus inima, creștini. Mesia S-a născut, chiar dacă asupra subiectului se tace. Oricum nu avem nevoie de trâmbițele lui Irod. Dar putem duce vestea colindând.
Navigăm furtunos, într-un slalom nebun, Evitând greutăți angajați în viraj Și, gonind absorbiți de-al averii miraj, Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.
Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard, Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat, Suntem mici roboței ticăin sacadat După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.
Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin Și pe-acela putem să îl facem frumos, Căci suntem mântuiți, suntem frați în Cristos Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.
Renunțând la miraj și la țeluri lumești, Vom vedea că în jur este soare, sunt flori, Că în semeni sunt mari, minunate comori, Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.
Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer, Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări, Drumul dragostei Lui, care duce spre zări Și pe care să spun: „merg în cer”, „mergi în cer”.
La moara lui Felix 