Văd cuptorul rânjind și dogoarea i-o simt, Dar mai sper că va trece pe-alături, cumva, Însă... nu, m-a sorbit în al său labirint Și mă arde cumplit și încep a striga.
Vreun răspuns? Nicidecum. Cerul tace, închis, Când eu țip rugăciuni împletind decibeli, Și, strivit, plâng icnit, ascultând interzis Cum genunchii îmi plâng, sărutând pardoseli.
Doamne, poate greșesc, dar vital e să știu Unde ești și de ce nu-mi răspunzi când Te chem, Din atâtea m-ai scos, Dumnezeul meu viu, Iar acum Te ascunzi când și oasele-mi gem.
Iar tăcere? O, nu! Dar încep să-nțeleg Că-s aici, încercat, pe-al durerii ostrov Pentru proba de foc, căutând să mă-ncheg, Și că-n viață mi-ai pus o fărâmă de... Iov.
Regândesc ce-am rostit și îmi trec „pe curat” Tema grea pentru azi, dând speranței contur; Aș ieși din cuptor, dar cum Tu m-ai lăsat, O să stau, dar Te rog dă-mi putere să-ndur.
Dă-mi putere să cred că-ntr-un „mâine” senin Tu m-aștepți să umblăm pe alei de cântări, Și că vasul de lut din cuptorul de... chin Iese bun pentru sfintele Tale lucrări.
Și mai dă-mi, Doamne, dă-mi și tăria să spun, La supliciul greu când în urmă privesc: Tu ești bun, Domnul meu, ești atâta de bun! Și, privind înspre cer, să mai zic: mulțumesc!
La moara lui Felix 