S-a răsculat lumina, revendicându-şi timpul Şi calendarul însuşi a nechezat din file, Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul Şi-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.
Îmbălsămata sevă îmi primeneşte versul Şi-l pârguieşte dorul din soarele ce arde, Când dedulcit cu muguri îngână Universul O simfonie nouă în inimă, pe coarde.
S-a-naripat culoarea, curgând pe săturate, Înfiorând petale din flori cu gustul mierii, E o-ncântare totul, dar, mai presus de toate, E anotimpul vieţii, e vremea învierii!
Şi-n simfonia care încet, încet se naşte, Pe partitură punem, din „dolorose” uliţi, În cadenţare tristă, şi paşii-n prag de Paşte Ai Celui ce spre moarte mergea împuns de suliţi.
Redeşteptaţi de focul aducerii-aminte În primăvara caldă şi castă care vine, Să ne trăim viaţa în dragoste fierbinte, Şi spre-nvierea noastră să ne sfinţim, creştine!
Îmi reazem uimirea de-o rază de soare, Când câmpul îmi intră prin ochi cu făclii Aprinse-n petale de vii păpădii, Și-mi curge prin suflet cu foc și culoare.
Dar drumul ei scurt se oprește-n chindii, Pierzându-și veșmântul țesut din splendoare; Și totuși atunci doar învață să zboare Spre zare, cu aripi de puf, argintii.
Oricare-ar fi, Doamne, pe-aici rostul meu, Cât port în culoarea petalei fiorul, Aș vrea însoțirea credinței mereu.
Și-atunci când amurgu-și va pune decorul, Torcând din fuiorul tăcerilor, greu, Să simt în petalele veștede... zborul!
Era ziua Sabatului și Mântuitorul, „după obiceiul Său”, era în sinagogă, învățând norodul. Și chiar dacă preocuparea Sa era mântuirea oamenilor, era sensibil ȘI la suferințele lor trupești. Așa că nu putea să treacă cu vederea prezența, printre ascultători, a unei femei gârbove.
Această femeie „era stăpânită de un duh de neputință și nu putea să-și îndrepte spatele.”(Luca, 13:11) Și această stare dura de 18 ani. Impresionat de starea femeii, Isus a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta.” (v. 12) Este doar una dintre nenumăratele vindecări cu care Isus a uimit noroadele, dar implicația spirituală a lucrării este mult mai profundă.
Putem să umblăm cocoșați spiritual o viață întreagă, fără să scăpăm de această legătură demonică. Pentru că minunile se petrec doar în prezența lui Isus. Și în această stare de gârboveală spirituală vom vedea doar pământul, fără a ne bucura de lumină. Dar cum se ajunge la această stare?
Una dintre legături este preocuparea excesivă pentru pământ, pentru lucrurile materiale. În felul acesta nu ne vom ridica privirea spre cer și chiar vom ignora orice ține de spiritualitate. O altă legătură este necredința. Când consideri că nu ești decât un amestec de elemente chimice care se vor întoarce în circuitul universal, nu ai de ce să privești cerul și rămâi aplecat asupra pământului care te hrănește.
Surprinzător, o altă cauză a acestei cocoșări este… falsa spiritualitate. Poți să umbli îndoit de bagajul enorm de erezii, de dogme care nu au nicio legătură cu Adevărul. Și să te mai și amăgești. Apropiindu-ne de Isus putem să auzim cuvintele pe care le-a auzit femeia gârbovă. Și, îndreptându-ne, să-I vedem fața.
Această poziție care e incomodă, și ne ține și departe de lumină, nu este nicidecum un semn de smerenie, cum ni se sugerează. Noi trebuie să fim drepți și demni, pentru că trebuie nu doar să predicăm adevărul, ci să-l și apărăm. Cu luciditate.
Într-o astfel de poziție ne văd cei care pun pe seama Scripturii dictonul „Crede și nu cerceta!” Fals. Biblia ne îndeamnă la cercetare, la studiu. Și ne mai îndeamnă să cerem înțelepciune, care ne va fi dată. Cât despre citatul amintit, el aparține lui Celsus, filosof grec din sec II, ADVERSAR al creștinismului.(Alethes logos, cca 177AD)
În Numele lui Isus, fruntea sus, copii de Rege! Și privirea spre cer, să-L putem întâmpina. Venirea Domnului este aproape, oricât ar nega cei ce nu văd decât pământul.
Scena petrecută în Ierihon, avându-i ca protagoniști pe Isus și pe fiul lui Timeu, este tulburătoare. Animație, tensiune, un dialog scurt, și un punct culminant divin. Totul condensat, limpede și… eficient. Dar să ne apropiem de imaginile oferite de evangheliști.
Isus traversa pentru ultima oară Ierihonul, în drumul Său spre ceea ce avea să devină Golgota mântuirii noastre. O ultimă șansă pentru Bartimeu, acest bărbat lipsit de vedere, nevoit să cerșească pentru a supraviețui. El „ședea jos lângă drum și cerea de milă”.(Marcu, 10:46)
La auzul trecerii lui Isus, care era însoțit de ucenici și „o mare mulțime de oameni”, Bartimeu a început să strige: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!” Insistența sa a învins împotrivirea celor din jur, căci Isus S-a oprit și a zis: ”Chemați-l!”
Dramatismul crește când omul care apela la mila oamenilor ajunge la mila lui Dumnezeu. „Ce vrei să-ți fac?” l-a întrebat Isus. Moment tensionat. Omul care cerșea, bucurându-se de fiecare bănuț aruncat la picioarele lui, trebuia să răspundă la întrebare.
Auzise de Isus și de minunile Lui. Ar fi putut să spună: „Isuse, Tu care ai înmulțit pâinile și peștii, pune aici, lângă bănuții aceștia de aramă, o pungă de bani de aur. Sau o ladă cu bani. Știu că tu poți!” Dar el își cunoștea bine nevoia, și a cerut în consecință: „Rabuni, să capăt vederea”.(v 51)
Isus se oferise să-i răspundă unei cereri și i-a răspuns: „Du-te, credința ta te-a mântuit”.(v 52) Iar cel ce-ar fi putut să ceară orice, a pimit ceea ce a cerut. Nu un ban, nu o pungă, ci lumină. Pentru a-și câștiga singur banii.
Dincolo de bucuria plină de admirație pe care ne-o oferă această scenă, rămâne subiectul de meditație: Ce răspundem atunci când ni se pune întrebarea ca lui Bartimeu? Pentru că de cele mai multe ori cerem un bănuț. Sau doi. Sau… mai mulți.
Mulți oameni trăiesc în întuneric. Alții într-o lumină iluzorie. Câți înțeleg, însă, nevoia de lumină? Sau de înțelepciue, pe care suntem îndemnați de Cuvânt să o cerem și ne va fi dată. Ne-am obișnuit să cerem de la Dumnezeu lucruri pe care le putem obține cu ceea ce ne-a dat deja: sănătate, inteligență,etc.
Să ne cunoaștem bine nevoile reale și… prioritare. Și să cerem cu îndrăzneală. Crezând. Pentru că suntem în posesia unui cec semnat în alb: „Ce vrei să-ți fac?”
Cartea profetului Daniel este cunoscută chiar și celor care nu au făcut o pasiune din citirea Bibliei, iar episodul în care profetul își petrece noaptea împreună cu leii ar putea figura la loc de frunte într-un top al celor mai populare secvențe biblice. Și asta pentru că este adusă chiar și în atenția copiilor, cu texte și imagini, acolo unde educația nu „a luat-o pe arătură”.
Dar să urmărim evenimentele. Daniel era încă la curtea lui Darius Medul, chiar dacă evreii au fost eliberați din robie de câțiva ani, prin edictul lui Cirus cel Mare, cuceritorul Babilonului (538 î Hr). Profetul a avut o ascensiune remarcabilă în timpul regilor precedenți, impus fiind de calitățile sale deosebite. În timpul lui Darius îl vedem propus ca înalt dregător peste toată împărăția. Dar și atunci, ca întotdeauna, o astfel de promovare a încins spiritele, dând naștere la invidii.
Așa că adversarii lui au pus la cale un plan: l-au convis pe împărat, gâdilându-i orgoliul, să semneze un ordin prin care timp de 30 de zile orice rugăciune să-i fie adresată numai lui. Cel care și-ar fi permis să încalce porunca urma să fie dat hrană leilor.
Aceasta era o capcană pentru Daniel, căruia acești „binevoitori” îi cunoșteau obiceiurile. Între practicile sale spirituale intra și rugăciunea, de trei ori pe zi, în care aducea închinare lui Dumnezeu. Acest fapt a fost adus la cunoștința împăratului, care s-a văzut nevoit să ia măsuri, aplicând legea. Chiar dacă o făcea cu strângere de inimă, căci ținea la Daniel. Ba chiar i-a urat: „Dumnezeul tău căruia necurmat Îi slujești să te scape!” (Daniel, 6:16)
A fost o noapte lungă pentru… împărat, care aștepta cu emoție să vadă ce se întâmplă. Și zorii i-au oferit surpriza colosală: Daniel era nevătămat. Și pentru că leii refuzaseră „cina”, au primit la micul dejun pe defăimătorii lui Daniel.
O istorie fascinantă care ne vorbește despre atotputernicia lui Dumnezeu, care închide gura leilor, și despre credincioșia exemplară a lui Daniel. Dar oare asta e tot ce ne spune?
Cheia este în versetul 26 al capitolului 6, unde găsim decretul împăratului: „Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit.” O poruncă similară dăduse și Nabucodonosor înaintea lui, într-o situație asemănătoare. Este vorba de cei trei tineri aruncați în cuptorul încins pentru că au refuzat să se închine în fața statuii de aur.
Așadar, Dumnezeu recurge la miracole uimitoare pentru a se face cunoscut oamenilor. Pentru a le oferi lumina cunoașterii de El și… mântuirea. Pentru că este Dumnezeul mântuirii. Și aceste minuni se petrec în viața celor ce-I stau la dispoziție, slujindu-I cu fidelitate. Și cărora le oferă mărturii „cu greutate”.
La urma urmei, a cunoaște Adevărul, când lumea tinde spre apostazie, este tot o minune. Pe care o trăim în fiecare zi, cu mulțumire.
La moara lui Felix 