Din ce adânc de ocne-ntunecate Răsari în gene când te furişezi, Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi, Şi inima cu falduri sfâşiate?
Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi? Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate, Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate Când tu, privind spre el, te-nseninezi?
Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape, Dar s-a uscat, căci bolta surâdea, Şi Dumnezeu era atât de-aproape!
El simte şi-nţelege cazna mea, Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape; Uimit, am recitit: „Isus plângea!”
La moara lui Felix 