La moara lui Felix

Veșmânt țesut din verde și din cald
Îmbracă zile lungi, dospite-n soare,
Și poala lui cu franjuri de smarald
Sărută-n umblet fiecare floare.
	
Poteci de umbră împletesc tăceri
Și iezerele-n munți surâd albastru,
Fugind de arcul greu al albei veri
Ce-aruncă focul săgetat de astru.

Iar noaptea-n toiul verii e... un vis,
În strai bătut cu greieri și cu stele,
Și-având miresme vii, de nedescris,
Gătesc culcușul zorilor cu ele.

Pe-acest tablou ce prinde-ncet contur
Se-aprind culori, curgând șuvoi ca râul,
Dar mai presus de verde sau azur
E galbenul ce-mbracă-n aur grâul.

Privesc la el, simțind că-s tulburat,
Și-ntreb, văzând cum se adună norii:
E lanul copt, e bun de secerat,
Dar unde-s, Doamne, unde-s lucrătorii?

Și-un spic, plesnind de rod, parcă-mi vorbea,
Purtând povara pâinii, ars de soare:
Dar tu ce-aștepți, și cei din preajma ta,
Când știți ce-i scris, că... „secerișu-i mare”?

Simion Felix Marțian