Calcă pe nisipuri albe, mișcătoare, Omenirea astăzi, ca înr-un tangaj, Viața însăși pare o alunecare, Iar cuvântul zilei este... derapaj.
Se cultivă fenta, moare „sine cera”, Și înșelăciunea este de bon ton, Iar nesiguranța-ncinge atmosfera Ca un act politic de... cameleon.
Măsluim de toate, stingem adevărul, Și, falsând, dăm păcii dreptul la vorbit, Dar cu-o îndârjire ce zbârlește părul Atacăm și bobul pus la încolțit.
O alunecare e în tot și-n toate, Fără punct de sprijin, fără un reper, Când principii sacre sunt abandonate Și privim oriunde, însă nu spre Cer.
Pe sub ploi rebele, înotând în ceață, Ne luptăm zadarnic pe alunecuș, Flutură bezmetic filele de viață Când în jur sunt umbre și... niciun țăruș.
Când sfârșitul, Doamne, gata e să vină, Fiind timpul însuși înghițit de hău, Dă-ne-nțelepciunea de-a trăi-n lumină, Ancorați în Tine prin Cuvântul Tău!
Trăim construind, căci viața însăși este o zidire perpetuă. O facem sub diferite aspecte, dar aș vrea să mă opresc asupra construcției colective, a participării efective a comunității. Un exemplu, nu doar edificator ci de-a dreptul fascinant, este cel al personajului biblic Neemia, omul care a reconstruit zidurile Ierusalimului.
Cetatea fusese dărâmată în anul 586 îH, în urma unui asediu de 18 luni al împăratului babilonian Nabucodonosor al II-lea. Căderii Ierusalimului i-a urmat binecunoscuta robie babiloniană a evreilor. Cucerirea Babilonului de către Cirus cel Mare (538 îH) a însemnat și eliberarea din robie a locuitorilor din Iuda. O mare parte s-au întors în țară, dar nimeni nu s-a gândit măcar să înceapă o lucrare de asemenea anvergură cum era restaurarea cetății.
Citind cartea biblică Neemia, înțelegem că se poate construi eficient și durabil având doar UN LIDER și… UNITATE. Fără Dumnezeu? – s-ar putea pune întrebarea. Ei bine, Cel Atotputernic este, ca întotdeauna, pretutindeni și așteaptă să fie chemat. El lucrează dacă Îi punem la dispoziție elementele umane amintite.
Aici intră în scenă Neemia. El a fost impresionat până la lacrimi de starea jalnică a Ierusalimului și a îndrăznit să-și asume responsabilitatea restaurării, începând cu rugăciuni. Chiar și apelul său la împăratul persan Artaxerxe, în slujba căruia era la Susa, a fost precedat de rugăciune. Și astfel Dumnezeu i-a deschis ușa și i-a netezit drumul, Neemia bucurându-se de tot sprijinul împăratului.
A urmat drumul la Ierusalim și… mobilizarea: „Vedeți starea nenorocită în care suntem: Ierusalimul este dărâmat și porțile sunt arse de foc. Veniți să zidim iarăși zidul Ierusalimului și să nu mai fim de ocară!” (cap 2, v 17). Poporul a răspuns: „Să ne sculăm și să zidim!” (v 18) Și a urmat demonstrația de unitate desăvârșită.
Așa cum era de așteptat, împotrivirea nu a întârziat. Sanbalat și cei din jurul lui au început cu descurajări, au continuat cu intimidări și au sfârșit cu amenințări. Poporul, însă, era unit atât la mistrie cât și la sabie, în fața amenințării. Fiecărei familii îi revenea o porțiune din zid, pe care și-o asuma lucrând și apărând-o. Fiecare! Și peste toate se auzea glasul liderului Neemia: „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi!” (cap 4, v 20)
Rezultatul unei astfel de lucrări în unitate deplină este uimitor: reconstrucția Ierusalimului în 52 de zile! Cu Dumnezeu, ce-i drept, dar El lucrează cu materialul solicitantului. În cazul acesta, unitatea. Poți fi liderul care cheamă Numele Domnului, mobilizând apoi poporul la mistrie. Sau poți să te rogi pentru lider, urmându-i apoi indicațiile. Dar, și într-un caz și în celălalt, „cu Dumnezeu vom face isprăvi mari” (Ps 60, v 12)
La moara lui Felix 