Pe zările lumii bat clopote-n dungă Sub norii de smoală ce-anunță noroi, Și clipa-i mai grea, e mai hâdă, mai lungă, Când vin vălătuci cu duhori de război.
Mai-marii se-adună la masa rotundă, Brodând cu cinism și destine și hărți, Dar „pacea”, cuvânt cu vibrare profundă, Doar vine din cărți și se-ntoarce în cărți.
Războiul nu-i... golf, oameni buni, este moarte, E plâns de orfani lângă hulpav mormânt, De văduvă-n doliu, cu visele sparte, E stop cardiac de părinte înfrânt.
Iar cei ce se duc să rămână-n tranșee Nu sunt doar pioni pe o tablă de șah; Și fii, soți și tați cioplitori în idee Devin amintiri în vreun trist almanah.
Războiul e foame, e boală și sânge, E doliu real ca un țipăt de corb, E tragica scenă a lumii ce plânge Cănd e adăpat al discordiei morb.
Mai-marilor, haideți la masa-mpăcării, Dar toți animați de un gând luminos Și-având între voi, ca un gir al schimbării, Pe Cel ce El Însuși e pacea, Cristos!
Da, a fost și risipitor. Și încă rău. Dar mai întâi s-a emancipat. Adică a ieșit de sub autoritatea tatălui. Cât despre „porcărie”, nu este vorba de fapta lui. N-aș îndrăzni să vorbesc astfel. Pe aceasta aș numi-o mai degrabă nechibzuință. „Porcăria” este punctul final al drumului său descendent. Fundul avenului prăbușirii sale.
Crescuse mare și moșia părintească nu-l mai încăpea. Vatra care-l crescuse îi oferise toate cele necesare pentru un trai fără griji, asigurându-l și pentru viitor. Dar pentru că lumea continua și dincolo de linia orizontului, trebuia neapărat să o cunoască. Și-apoi, veneau dintr-acolo niște semnale atât de incitante! Ce muzică! Și ce lumini multicolore! Acolo trebuie să fie lumea veseliei continue.
„Ce știi tu, tată? Tu crezi că „muzică” e ceea ce cântați voi în biserică? Sau că „bucuria” e ceea ce simțiți voi când vă ridicați de pe genunchi? Ești depășit, și tu și obiceiurrile tale! Adevărata viață e alta, și eu vreau să mi-o trăiesc. Dă-mi cardul, că plec!”
Răscolitoare dramă. Să-i dai cardul, ca un bilet spre eșafod. Pentru că i se cuvine legal. Și asta în timp ce inima-ți urlă de durere: Nu pleca, fiule! Ai o prăpastie în fața ta.
S-a dus, „înarmat” cu bani și naivitate. A mușcat cu lăcomie din tot ce-i oferea lumea, deși învățase de la tatăl său că sunt otrăvitoare. Dar otrava tentației este înveșmântată frumos.
A crezut cu sinceritate în prietenia celor care se înfruptau din avutul său. Halucinat, oferea simțurilor senzații noi, nebănuite, în timp ce cardul se golea. Ireversibil. Și drumul lui cobora. Cobora amețitor. Până la porcărie.
„Unde am ajuns? Unde sunt cei care m-au însoțit până aici, cei care se arătau atât de bucuroși că am devenit unul „de-al lor”. Cei cu care râdeam de cei ca tata și de „născocirile” lor. Cei care m-au învățat să mă bucur de „adevărata viață”. Cumplită dezamăgire! Și dacă ar fi doar gustul amar care vine din străfundul ființei mele mizerabile. Parcă și întunericul vine din interiorul meu. Și frigul. Și greața. Și…
Of, bine că l-am găsit pe omul acesta să-mi ofere ceva de lucru. La porci!? Cred că o face intenționat, știind că neamul meu nu se atinge de porci. Că sunt animale necurate. Batjocură? Umilire? Dar ce mai contează, pe lângă câte am făcut.”
A îndurat și această batjocură, pentru o bucată de pâine. Pe care nu o primea. Ajunsese în punctual cel mai de jos al decăderii sale. În porcăria suferinței. Și-a umilinței. Dar și a revelației.
În bezna, în frigul, în noroiul înconjurător a revăzut în minte imaginea fermei de acasă. Fără muzica și fastul sălilor de bal. Dar și fără otrava tentațiilor. Ci cu tihnă și bucurie sinceră. Și dragoste neprefăcută.
„Și-a venit în fire.” A fost șansa lui de a regăsi drumul de întoarcere. De a fi primit din nou acasă. Acolo de unde a plecat. Dar cu cicatrice adânci.
„Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei.”(Fapte, 26:2) Chiar așa, Pavele? Curioasă perspectivă asupra fericirii. Dar cunoscându-l mai bine pe apostol, înțelegem că pentru el fericirea însemna a vorbi despre Cristos.
Ce se întâmpla, de fapt? După căderea în dizgrație a lui Marcus Antonius Felix , procuratorul Iudeii (60 dH), postul acestuia a fost preluat de Porcius Festus, însă „la pachet” cu…cazul Pavel, apostolul fiind întemnițat în Cezareea de doi ani. El știa că un proces judecat în țară ar fi fost influențat de dușmanii lui de la Ierusalim și, cetățean roman fiind, a cerut să fie dus la Roma, în fața împăratului.
Aceasta era situația lui Pavel când la Cezareea a venit, pentru a-i ura „bun venit” noului procurator, însuși regele iudeu Irod Agripa II. Și cu toate că urma să fie judecat la Roma, el acceptă provocarea lui Festus de a compărea în fața lui Agripa. Oricum nu avea nimic de pierdut, și nu numai pentru că era nevinovat, ci și pentru că la Cezareea nu se mai putea lua nicio decizie.
Apărarea lui Pavel a fost…o predică. A vorbit despre lucrarea sa și despre întâlnirea cu Cristosul înviat, care i-a schimbat viața. Pentru Festus, un roman care nu cunoștea profețiile, aceasta era o nebunie, cum de altfel a și spus:„Pavele, ești nebun!” (v 24) Dar ținta era Agripa, pentru că „Împăratul știe aceste lucruri și de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală.”(v 26)
Apoi i s-a adresat direct împăratului: „Crezi tu în proroci, împărate Agripa?…Știu că crezi.”(v 27) Atacul lui Pavel a fost îndrăzneț. Ești în șah, împărate! Muți sau cedezi? Dar Agripa a recurs la eschivare: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin.”(v 28) Și Pavel nu-și ascunde intențiile. Da, asta voia, atât pentru Agripa cât și pentru toți ceilalți.
Și iată cum Pavel ne uimește din nou. Nu se făcea vinovat cu nimic față de legea lui Dumnezeu, fiind la fel de curat și față de cea romană. Cu toate astea a cerut să fie judecat la Roma, știind că mărturia lui trebuia să ajungă și acolo.
Dar până la Roma, a mai fost și acest episod. O oportunitate de a vorbi despre mântuire, pe care el a fructificat-o. Chiar dacă era vorba de împărat. Sau, poate, tocmai de aceea. „Știu că crezi”, dar nu-i destul.
Nu știm ce ecou a avut mesajul apostolului în inima lui Agripa, dar ceea ce am învățat este că nu trebuie pierdută nicio ocazie de a vorbi de mântuire. De a spune oamenilor că după „a ști” și „a crede” mai este ceva.
Pe albul intens ce îmi stă înainte Aș vrea să sculptez în cuvinte ce ard Un cânt ca un zbor de-nchinare fierbinte În vas de-alabastru cu picuri de nard.
Spre Tine vreau, Doamne, cântarea să zboare Cu laude prinse în fiece vers, Și clipe înalte, tivite cu soare, Gustând veșnicii să se-oprească din mers.
Și vreau să-ncrustez mulțumire în strofe, Căci Tu ne dai, Doamne, și lanul de jad Și albe răcori cuibărite în cofe Ce poartă-ațipirea pădurii de brad.
Aceasta îmi este dorința, Divine, Să-mi pun închinarea în vers, unul viu, Dar, Doamne, cuvintele vieții-s la Tine, De-aceea cu Tine vreau imnul să-l scriu.
Să pui Tu, Te rog, viață-n vers și culoare Atunci când cuvântul ales dă în pârg, Iar eu să torn suflet și dor de-nchinare, În care se-nmoaie condeiul cu sârg.
Apostolii se întorseseră dintr-o misiune încheiată cu succes. Dacă oboseala drumului, a multelor mile care au curs pe sub sandalele lor, nu i-a doborât, era pentru că bucuria împlinirii le dădea puteri. S-au dovedit vrednici urmași ai Învățătorului. Au făcut minuni. Au poruncit duhurilor.
Și totuși trupul își cerea dreptul la odihnă. Isus le-a înțeles această nevoie și i-a îndemnat să urce în corabie și să traverseze lacul, căutând un loc liniștit pentru odihnă. Undeva departe de mulțimile care îi îmbulzeau. El îi însoțea.
Dar atunci când strălucești nu poți să te ascunzi. Mai cu seamă când cei din jur caută lumină. Și Isus strălucea. Iar noroadele erau în căutarea luminii. Așa că, în timp ce ei traversau Ghenezaretul spre răsărit, oamenii mânați de foame spirituală au făcut un marș forțat pe malul de la miazănoapte și au ajuns înaintea lor lângă Betsaida.
Aveau nevoie de cuvintele vieții. Și Isus le avea. Foamea lor de adevăr era atât de mare încât au neglijat total merindele. Nu s-au mai gândit deloc la hrana necesară trupului. Au ascultat cuvintele Învățătorului până când i-a îmbrățișat înserarea. Și locul era pustiu.
Oamenii, aflați departe de casele lor, trebuiau săturați. Pentru Isus aceasta nu constituia o problemă, dar nu poți să nu te întrebi: ce era în inimile acestor oameni încât să o ignore la modul absolut?
Isus a spus într-o împrejurare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Și, vorbind despre „aceste lucruri”, făcea referire la hrană și îmbrăcăminte. Că le erau sau nu cunoscute aceste cuvinte, oamenii au procedat întocmai.
Și ochii lor au văzut miracolul. Cinci pâini și doi pești, peste care Isus a cerut binecuvântarea, au săturat cinci mii de bărbați, la numărul lor adăugându-se femeile și copiii. Ba au mai și rămas douăsprezece coșuri de resturi.
Pentru că oamenii au făcut o prioritate din a căuta hrană pentru suflet, Dumnezeu s-a îngrijit să aibă și pentru trup. Ba au mai avut parte și de un miracol menit să le marcheze viețile pentru totdeauna. Simplu. Chiar dacă-ți taie respirația. Pentru că acesta este Dumnezeu. Și împlinirea promisiunilor Lui.
Cunoaștem această istorie în toate detaliile, încât am fi în măsură să o recităm. Dar de câte ori medităm la stabilirea priorităților? Și la credincioșia lui Dumnezeu.
Haideți să o facem spre îmbelșugarea vieții noastre. Cu minuni și veșnicie.
„Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.”(Matei, 13:43)
Am vrut să strâng cu palmele căuş Ofranda nopţii risipită-n rouă, Şi din răcoare împletind culcuş S-aştept al razelor divin arcuş Să mă atingă ca pe-o coardă nouă.
Să fiu pătruns de puritatea ei Ca iezerul de-al cerului albastru, Sorbind candoarea ca dintr-un ştiubei, Dar roua a fugit de ochii mei Atinsă tandru de al zilei astru.
Am căutat al neprihanei nimb În limpezimi tăcute de izvoare, În curcubeie prinse în corimb, Dar căutarea mi-a adus în schimb O sete, parcă, şi mai arzătoare.
Nici zborul alb din aripi de golumb, Nici asfinţituri despletite-n lavă Şi nici ţâşnirea verde din porumb N-au ridicat povara mea de plumb, Din inima cu tânguire gravă.
Căci alergarea, dorul după cast Nu poate să-şi găsească împlinire Decât înţelegând, entuziast, Că Cel ce-a plăsmuit un spaţiu vast Este din veşnicii... Neprihănire.
Şi curăţia, dragostea de pur, Nu o cuprinde-n taina lui decorul Oricâtă frumuseţe-ar fi în jur, Însă o vom vedea prinzând contur Păşind spre Cel ce este Creatorul.
***
Părinte-al veşniciei, sfânt, sfânt, sfânt, Îmbracă-mă în strai de curăţie Să am în inimă doar cer şi cânt, Ştiind că luminând azi pe pământ Voi străluci şi mâine-n veşnicie.
La moara lui Felix 