Se sfâșie amiezile-n fâșii Trăgând de trena soarelui prin spice, Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice Simțind povara marii bogății.
Și-n vântul serii șfichiuind din bice Sunt tot alături, ca și-n vijelii, Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii, Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.
Ca spicul purtând rod la subsuoară, În lanul Tău făptura-mi dă să crească Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.
Căci, Doamne, numai dragostea frățească Ne va uni când, chiar trecând prin... moară, Vom da arome-ntr-o eternă pască!
La moara lui Felix 