Nu era numit oficial purtător de cuvânt al grupului, și nici nu se erija într-unul, dar era mai… îndrăzneț. De aceea nu lăsa semnele de întrebare să-l fiarbă prea mult, ci le dădea glas. Așa era Petru, cel căruia Învățătorul îi promisese că-l  va face pescar de oameni.

  De aceea nu surprinde întrebarea lui: „Iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei, 19:27) Întrebarea lui era cât se poate de firească, având în vedere că nu înțeleseseră încă misiunea lui Isus și nici rolul pe care ei urmau să-l joace.

 Toți ucenicii avuseseră ocupații, la care renunțaseră atunci când i-a chemat Mântuitorul. A fost impuls de moment? A fost chemarea Duhului? Cert este că toți au răspuns pozitiv, fără să negogieze. Chiar dacă pare ciudat. Dar iată că a venit un moment când întrebările lor prind viață prin rostirea lui Petru. Pentru că o răsplată, de orice natură, trebuie să încununeze o activitate.

  Toți am fost sau mai suntem în căutarea unui job. Și chiar dacă oferta ar fi mai generoasă, alegerea nu se face la întâmplare, avându-se în vedere: salariul, onorabilitatea, statutul social oferit, etc. Și în funcție de acestea, optăm pentru o ofertă sau alta.

  La ce să ne așteptăm, însă, atunci când activitatea noastră este caracterizată în primul rând din a-L urma pe Isus? Lui Petru i-a răspuns că cel ce renunță la tot pentru a-L urma va primi „..acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu, 10:30)

  De ce, totuși, nu li se pare unora un „job” tentant? Căci  răsplătirile încep de aici. Poate problema prigonirilor nu-l face atractiv, dar alături de acestea este amintită răsplata viitoare. Viața veșnică! Și sunt cuvintele lui Isus.

  Aceasta este oferta lui Dumnezeu, pe care atât de mulți oameni o ignoră. Dacă nu cumva chiar duc o campanie împotriva ei. Și, vai, sfârșitul este atât de aproape. Iar veșnicia… lungă, lungă.

 

Simion Felix Marțian

 

  Samaria a rămas alături de seminţiile din nord, după scindarea care a urmat morţii lui Solomon ( 931 î H), întemeind Regatul Israel. În anul 722 î H, după un asediu de trei ani, regele Asiriei, Shalmaneser al V-lea, reuşeşte să cucerească Samaria, ducând populaţia în captivitate.

  Cetăţile Samariei, însă, au fost repopulate cu ,,oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim” .(2 Împăraţi, 17:24) Evident că aceste cetăţi înfloritoare nu puteau rămâne pustii, iar practica aceasta a repopulării era frecventă în epocă, în urma războaielor de cucerire.

  Oameni noi, obiceiuri noi. Este explicabil. Chiar şi faptul că şi-au adus cu ei şi dumnezeii lor, pe cei cărora li se închinau. Doar că Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul cel viu şi adevărat, nu a stat nepăsător, şi le-a trimis un… avertisment. Prin nişte lei care se năpusteau asupra lor, omorându-i. Dureros avertisment.

  Ei au înţeles mesajul, şi s-au adresat împăratului, cerând ajutor. Soluţia? Un preot care să-i înveţe căile Domnului. Aşa au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, înţelegând că trebuie să I se închine. Dar cât de profundă a fost această înţelegere?

  Ar fi fost suficient să mediteze asupra primei porunci din Decalog, şi trăirea lor ar fi fost alta. Dar ei, în urma ,,avertismentului”, au înţeles că trebuie să se închine lui Dumnezeu, continuând, în acelaşi timp, să aducă închinare şi zeităţilor cu care veniseră din locurile de baştină. Un amestec  nesănătos, un ,,ghiveci” nociv. Mortal.

  Cum putea să vadă Dumnezeu lucrul acesta, când nici oamenilor cu frică de Dumnezeu nu le plăcea? Şi Ioan ne scrie: ,,Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.”( Ioan 4:9) Îi evitau, tocmai datorită acestei duplicităţi.

  Subiectul este de o stringentă actualitate, acum când confuzia tinde să se generalizeze. Şi nu ne mai mirăm când vedem atârnate crucifixuri alături de ,,trifoi cu patru foi” sau alte amulete. Aşa cum procedau atenienii antici, care în idolatria lor au ridicat un altar şi ,,unui dumnezeu necunoscut”.  Pentru siguranţă. Aşa, să ne ferească de… leii de avertizare. De ce, dar, n-ar spune ,,Doamne-ajută” şi hoţul aflat în ,,exerciţiul funcţiunii”? Poate că…

  Atunci când nu se recurge la acest ghiveci în mod voit, se alunecă spre el pe nesimţite. Din ignoranţă. Dacă nu avem permanent în vedere Cui şi cum ne închinăm, suntem în mare pericol. De moarte.

  Potrivit celei dintâi porunci, Dumnezeu vrea exclusivitate: ,,Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod, 20:3) Şi voia Lui cu privire la noi o cunoaştem. Sfinţirea. (1 Tes 4:3)

  Aşadar, fără amestecuri eterogene. Fără ghiveci!

Simion Felix Marţian

  Că s-a sculat abia „după amiază spre seară”, n-ar fi o problemă garvă. Nici faptul că a ieşit să admire peisajul de pe acoperişul casei. Dar astea se petreceau „pe vremea când porneau împăraţii la război” (2 Samuel, 11:1). Or el era împărat. Şi încă unul războinic.

  Unde-ţi este locul, David? Dar întrebarea asta trebuia să şi-o pună el. Atunci. Nu, n-a fost la locul potrivit, şi ispita n-a întârziat să apară. Era Bat-Şeba, o femeie „foarte frumoasă la chip” (vers 2)

  Dar, oare, nevestele lui cum erau? David ne este descris ca fiind un bărbat frumos. Şi mai era şi rege! Cum trebuie să fi fost, deci, nevestele lui?

  Asta ne duce cu gândul la grădina din Eden, unde „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit”(Genesa, 3:6). Şi a urmat păcatul. Dar în aceeaşi carte ni se spune că „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare.”(Genesa, 2:9) Diferenţa era doar că unul era interzis. Și tocmai dinspre el venea ispita.

  David a procedat la fel, păcătuind. Ispita există, pentru că există un ispititor. Dar împotriva ei se poate lupta, iar apostolul Pavel ne asigură: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”(1 Corinteni, 10:13)

  Privitor la acest lucru, Isus, care a fost El Însuși ispitit, ne spune: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită!” (Matei, 26:41)

 De altfel, lucrurile sunt clare încă din Decalog, unde prin a zecea poruncă ni se spune „Să nu pofteşti…” David cunoştea poruncile lui Dumnezeu, dar s-a dovedit călcător de lege, suportând consecinţele. Cele pe termen… foarte lung, adică etern, pot fi anulate prin căinţă şi apel la îndurarea divină. Dar cele imediate, nu. Şi David le-a simţit arsura.

 Lucrurile se petrec la fel şi astăzi. Chiar dacă după călcarea poruncii nu ni se închide definitiv poarta cerului, apelând la îndurarea lui Dumnezeu, cu pocăinţă, consecinţele pe termen scurt nu pot fi evitate. Şi asta înseamnă suferinţă. Nu e de preferat să împlinim porunca?

  Haideţi, deci, să conjugăm verbul „a pofti-poftire” la forma negativă: eu NU poftesc, tu NU pofteşti…

Simion Felix Marţian

Îmbulzeala de pe malul lacului era neobișnuită, dar avea o explicație: Isus era în Capernaum și se folosea de orice prilej „să vestească Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” (Luca, 4:43). Și pentru că apele Ghenezaretului legănau la mal, clipocind, două corăbii pescărești, Învățătorul a hotărât să folosească una dintre ele drept tribună, de unde să vorbească mulțimii. Era barca lui Simon, cel ce avea să devină apostolul Petru.

 Când pescuirea pentru Împărăție a luat sfârșit, Isus S-a gândit și la pescuitul pentru hrănirea trupului, de aceea l-a îndemnat pe Simon: „Depărteaz-o la adânc și aruncați-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca, 5:4)

 Nu știm ce a gândit Simon, ca reacție la această sugestie, dar nici nu e greu să ne imaginăm. Pentru că era după una dintre acele nopți de trudă intensă, de luptă cu valurile și cu vântul, soldată cu… eșec. Nu prinseseră nimic. Într-o astfel de stare, gândurile, chiar nerostite, sunt rezultatul a tot ceea ce se întâmplă. Iar în acest caz nu puteau să fie decât negre ca noapte care îi învinsese.

 În tulburarea lui ar fi putut să-I spună lui Isus: pe mine mă înveți? Tu vii din Nazaret, ești tâmplar, pe când eu m-am născut aici și am crescut tăind valurile și trăgând de mreje. Ce crezi că aș mai avea de învățat?  Și, ca să știi, o pescuire fructuoasă nu se face în ape adânci. Având în vedere atât situația cât și temperamentul lui, cel mai probabil în această zonă îi defilau gândurile.

 Și totuși, s-a mulțumit să spună: „…la cuvântul Tău voi arunca mrejele!” (v 5)  Roada ascultării sale s-a concretizat într-o captură bogată de pește, încât mrejele erau pe cale să cedeze. Au umplut astfel amândouă corăbiile, care la rândul lor dădeau semne de suprasarcină. Miracolul pescuirii i-a uluit, iar Simon „s-a aruncat la genunchii lui Isus” (v 8). Nu știa prea multe despre Învâțător la vremea aceea, dar a înțeles că atunci când un tâmplar îl învață pe un pescar să… pescuiască, este altceva la mijloc. O altfel de cunoaștere.

 Episodul pescuirii se încheie astfel: „Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul și au mers după El.” (v 11) Viețile lor au fost transformate, având și locuri în veșnicia de slavă a lui Dumnezeu, pentru că au ascultat de Isus.

 Noi știm mai multe despre Mântuitor decât știau ei atunci. Avem Cuvântul scris, mărturii ale Învierii salvatoare și… precedente ca pescuirea lor minunată.

Cu toate acestea, nu numai că nu urmăm îndemnurile lui Isus, dar de cele mai multe ori le ignorăm total. Deși tot ce El ne spune este spre folosul nostru.

 Este vital să mergem „pe mâna” lui Isus chiar dacă dispoziția nu este favorabilă. Ca în cazul lui Simon. Dar el a avut de câștigat, iar dacă vrem să vorbim cu el pe această temă, putem să-i dăm întâlnire în cer. Cum? Pescuind cu Isus.

Simion Felix Marțian

Siegen, 9 septembrie 2025