Cetatea galileeană Nain, însemnând „fericire”, părea privilegiată din punct de vedere al cadrului natural. Cuibărită confortabil la poalele Micului Hermon, se afla la cumpăna apelor dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, beneficiind și de „vedere” nordică spre Tabor. Dar viața nu ține cont de astfel de privilegii, ducând în curgerea ei buturugile dureroase ale dramelor cu care oamenii se confruntă.
Mai putea, oare, să vadă frumusețea peisajului o mamă cu ochii înlăcrimați? O văduvă care-și ducea la cimitir unicul fiu? Nici măcar un observator neutru, un turist ocazional, nu ar mai fi răpit de priveliște, când tabloul este dominat de un cortegiu funerar, așa cum ni-l descrie evanghelistul Luca. Un cortegiu înfășurat în durere, ieșind din Nain și îndreptându-se spre cimitir.
Din sens opus, înspre acest cortegiu al morții venea un altul. Cel al Vieții. Era Isus, însoțit de ucenici și de „norod mult”. Întâmplător? Nicidecum. Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare.
„Nu plânge!”, i s-a adresat Isus mamei șfâșiate de durere. Apoi spre raclă: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!”. A vorbit puțin. Dar a făcut mult. Enorm. Unui tânăr i-a fost redată viața. Sau el a fost redat vieții? Important este că a revenit lângă mama lui. Lângă cea care plângea după el.
Există în armată un ordin: „La loc comanda!”. Se folosește atunci când startul a fost luat greșit. Se revine la start pentru a porni corect. Într-o direcție bună.
Între Nain și cimitirul cetății a fost un restart miraculos și crucial. De câte astfel de restartări nu este nevoie, oare, în viața spirituală? Pentru câți morți spiritual, îndreptându-se spre o „groapă” veșnică, nu plâng cei apropiați? Miracolele se petrec în prezența lui Isus. Atunci, acum și-n veci!
Vorbesc din experiență, ca fost „ocupant” al raclei în drum spre cimitir. Mort spiritual. Dar lacrimile mamei mele au fost la fel de vizibile pentru Isus ca cele ale femeii îndurerate din Nain. Și miracolul s-a produs. Trăiesc! Pentru veșnicie.
Nu încetați să vă rugați pentru cei „morți”. Cu lacrimi. Isus vede lacrimile și răspunde. Cu un restart. Unul vital.
Nu era la prima călătorie pe mare. Nu ştim cât a călătorit Pavel astfel înainte de întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului, dar după aceea a călătorit mult în numele Lui, pentru vestirea Evangheliei Sale. De altfel el le scria corintenilor: „… de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.”(2 Corinteni 11:25)
Dar de data asta călătorea ca prizonier, în drum spre Roma. Corabia, care transporta o mare cantitate de grâne, avea la bord două sute şaptezeci şi şase de oameni.
Era toamna (trecuse „vremea postului” de Ziua Ispăşirii) şi navigaţia se făcea cu mare dificultate din cauza vânturilor. Este momentul în care apostolul intervine, sfătuindu-i să oprească pentru iernat. De ce i-ar fi urmat sfatul? Era DOAR un rabin.
Bătălia cu furtuna a fost teribilă. Au renunţat la încărcătura preţioasă a corăbiei, iar când ceaţa i-a învăluit pentru mai multă vreme, plutind în derivă, şi-au pierdut orice speranţă.
Aici intervine Pavel din nou. Şi pentru că lucrurile se petrecuseră aşa cum el prevestise în avertismentul ignorat, erau dispuşi să-l asculte de data asta. Dar mai era şi argumentul hotărâtor: „Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi-noapte.” (Faptele Apostolilor 27:23)
Şi pentru că a mai adăugat convingător: „…am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus”(vers, 25), sfaturile lui nu au mai fost trecute cu vederea. Chiar dacă era rabin, nu navigator. Şi încă unul întemniţat.
De aceea l-au ascultat atunci când i-a îndemnat să mănânce, dar şi când i-a avertizat că echipajul vrea să fugă, abandonând corabia. Au scăpat toţi, dar nu pentru că era un rabin cu ei, ci pentru că era Dumnezeu cu acest rabin.
În călătoria noastră, suntem chemaţi să dăm sfaturi în mijlocul furtunii. Pentru salvarea oamenilor. Dar pentru a avea credibilitate, trebuie să vorbim în Numele Domnului. Cu autoritate.
Însă pentru aceasta trebuie să umblăm cu El. Ca Pavel.
Vindecarea de lepră a lui Naaman, comandantul armatei Siriei din timpul lui Ben Hadab al II-lea (cca 860–842 î.Hr), este un fapt uluitor, ca orice miracol. Dar în egală măsură ne uimește planul lui Dumnezeu de a se face cunoscut oamenilor, de a se apropia de inimile lor. În cazul lui Naaman, acest plan începe cu o fetiță care era în slujba soției acestuia. Ea era dintre prizonierii aduși din Israel în timpul unor confruntări militare anterioare.
Dar pentru ca vorbele acesteia să ajungă la un om de importanța lui Naaman, trebuia ca el să se smerească, și asta se face de obicei într-o situație disperată. Condiția era îndeplinită, căci acest luptător curajos era… lepros. Verigile se leagă, căci se deschide comunicarea cu fata aducătoare de vești bune.
Și spune această sclavă anonimă că există vindecare pentru stăpânul său la prorocul din Samaria, omul lui Dumnezeu. Este vorba de Elisei. Naaman se agață de această șansă și se duce la împărat, unde avea mare trecere în urma victoriilor în luptă aduse țării sale.
Împăratul a ales calea diplomatică și l-a trimis pe luptătorul său încărcat cu daruri la Ioram,împăratul Israelului. Acesta, străin de situație, intră în panică, presupunând că este o provocare a Siriei. Cum să-l vindece el de lepră? Dar toate astea ajung la urechile lui Elisei, care spune: „Lasă-l să vină la mine, și va ști că este un proroc în Israel!” (2 Împărați, 5:8)
Naaman se conformează și de data asta, deși nu-i era tocmai la îndemână, având în vedere poziția lui. Ba chiar a avut surpriza neplăcută de nu fi întâmpinat de proroc, care a trimis un sol să-i spună: „Du-te și scaldă-te de șapte ori în Iordan; și carnea ți se va face sănătoasă și vei fi curat.” (5:10) Asta era prea mult pentru el, căci a plecat plin de mânie zicând: „Nu sunt oare râurile Damascului, Abana și Parpar, mai bune decât toate apele lui Israel? N-aș fi putut oare să mă spăl în ele și să mă fac curat?”
Slujitorii lui l-au potolit, îndemnându-l să facă ceea ce i se cerea. Tot făcuseră atâta drum. Acesta a fost pasul decisiv, și vindecarea dorită s-a produs. Evident, nu apa Iordanului sau ritualul scăldării, ci mâna Celui Atotputernic. Naaman, plin de bucurie, s-a întors cu tot alaiul la casa prorocului, zicând: „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât în Israel.” (5:15)
Aici este esența. Toate celelalte au fost fire din planul divin prin care un om a ajuns la lumina cunoașterii Adevărului. Un păgân, închinător la idolii Orientului, vine în contact cu Dumnezeu printr-un miracol. Ar fi putut trece sub tăcere vindecarea lui? Sau Numele Celui de la care a primit vindecarea? Nicidecum, căci Siria trebuia să știe. Iar Dumnezeul vindecării este și Dumnezeu al mântuirii.
Accesul nostru la cunoașterea lui Dumnezeu este mult facilitat azi de prezența Bibliei pretutindeni, în aproape toate limbile pământului și în formate diverse. Oare trebuie să ne strângă Dumnezeu cu ușa ca să-L căutăm? Mai ales că este în interesul nostru. Doamne, ai milă de noi!
La moara lui Felix 