Cu hohot de-aramă încinsă-n coroane, Întâmpină arborii toamnei târziul, Și râde frunzetul, făcând lampioane, Dar vine un șuier ce-anunță pustiul.
Un vânt ce-mpletește tăria cu graba, Scăpând telegarii furtunii din hamuri, Se luptă să-i scuture toamnei podoaba Smulgând cu cruzime frunzișul din ramuri.
Și frunzele tremură, luptă cu vântul Ce-ngână ciudate acorduri funebre, Se-agață de crengi, dar le cheamă pământul Să stingă dogoarea tomnaticei febre.
În fața-ncleștării cu aprige scene Și lacrimi din norii dramaticei toamne, Nu poți să nu-ntrebi cu mirarea în gene: Acesta-i finalul scenariului, Doamne?
Și Cerul răspunde scriind cu lumină: Urmează antractul, cu fulgii aproape, Apoi, frunza smulsă din nou o să vină În muguri cu verde de viață pe pleoape.
La moara lui Felix 