La moara lui Felix

Cât mai râd dimineți în nesomnul din ierbi
Cu aprinse cosițe de soare zglobiu
Și cât lacuri de-argint, către cer ochi superbi,
Mai tresar unduind sărutate de cerbi,
Eu cu pace mai scriu.

Da, cât reci despletiri de fuioare de ploi
Curg din caier de nori, muzical, cenușiu,
Răcorind mai întâi, ca să pună apoi
Curcubeie pe cer și viață-n noroi,
Eu cu dragoste scriu.

Cât izvoare țâșnesc dintre umeri de munți
Ca să spună povești în tempoul lor viu,
Și curgând se încing cu mirabile punți
Care maluri unesc, semn de pace și... nunți,
Cu lumină mai scriu.

Sorb frumosul din flori ochii-avizi de culori
Și, miresme-mpletind, mă despătur, căci știu:
Cât sunt fluturi cu-aripi mângâiate de zori
Și cât păsări cu zbor desenează pe nori
Eu cu inima scriu.

Și cum toate acestea-s semnate la fel,
De Cel Sfânt din vecii, Dumnezeul cel viu,
(Chiar condeiul ce-l port e un dar de la El)
Mai pun suflet în vers și dogoare de zel,
Căci al Lui e ce scriu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 11 ianuarie 2026