Se numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.

  Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.

  Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.

  Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și… peștele salvator.

Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.

 Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne.

  A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe calea pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare…? Oare…?

  Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.

  E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.

Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!

 

Simion Felix Marțian