Trecea Isus prin săli de judecată, Sobor, Pilat, Irod şi iar Pilat, Într-un proces cum n-a mai fost vreodată, Şi raţiunea ţipă consternată: „Cum, Adevărul este acuzat?
Pe banca acuzaţilor stă Mila? Stă Dragostea cu chip curat şi blând? Se înroşeşte chiar şi clorofila De indignare, când îşi pun ştampila Pe condamnare, oamenii, pe rând.”
A apărut un licăr de dreptate Când i s-a dat s-aleagă, la popor, Între un Miel şi-un om cu mâini pătate, Însă mulţimile înfierbântate Ales-au... potrivit cu firea lor.
„La moarte!” ţipa aspru acuzarea Cu glas de bici, tăios, încrâncenat, Şi raţiunea-şi strigă consternarea: „Dar unde-i, unde este apărarea? Cum să condamni un om nevinovat?”
Însă procesul, apă-nvolburată, Curge spre un deznodământ fatal Şi raţiunea tace sufocată, Căci toată-această falsă judecată Trece dincolo de raţional.
Cine şi cum putea să înţeleagă Că acuzatul, în tăcerea Lui, Primea pedeapsa pentru lumea-ntregă, Când fiecare îşi ducea-n desagă Păcatul bici şi suliţă şi cui.
Şi eu I-am provocat grea suferinţă Însă acum, fiindcă-am înţeles, Mă-nchin smerit, cu-ntreaga mea fiinţă, Să Îi arăt, iubind, recunoştinţă Că n-a fost apărarea la proces.
La moara lui Felix 