Argument… luminos

„…eu una știu: că eram orb, și acum văd.” (Ioan 9:25)

  Se născuse orb, iar întunericul din viața lui genera întrebarea:  „Cine a păcătuit…?” Asupra acestei dileme a adus lumină Învățătorul. Dar nu doar asupra dilemei. A adus lumină și în viața acestui nefericit care-și dusese existența în beznă.

  Venirea la lumină a fost  o a doua naștere. Nașterea în lumină. Poate credea că toți cei din jur se vor bucura împreună cu el la sărbătoarea vieții lui. Dar n-a fost întâmpinat cu flori, ci cu întrebări. Pentru că Cel care-i alungase întunericul era luat în colimator, fariseii au socotit că e un prilej  potrivit să-L prindă. Și proaspătul „luminat” a avut parte de un interogatoriu.

  „Cine? Când? Cum? Ai fost, într-adevăr, orb?” El răspundea cu sinceritate, deși căutau să-i întindă capcane. Prin insinuări viclene. Scopul lor era întunecat, pentru că luptau împotriva Luminii.

  În fața acestui tir de întrebări, cel interogat răspundea cu adevărul. În măsura în care îl cunoștea.

Dar duelul verbal nu era specialitatea lui. Nu era antrenat pentru asta. Ceilalți erau profesioniști.

Și atunci a recurs la argumentul fără replică: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb, și acum văd.”

  Un argument solid. Un argument de tezaur, folosit de un om pe care cei din jurul său abia îl mai recunoscuseră după ce a trăit miracolul. În așa măsură îi schimbase înfățișarea lumina primită.

Și-a pierdut acest argument valabilitatea? Nicidecum.

  Cei care iubesc întunericul nu se bucură când îți capeți vederea. Când primești lumină. Vei fi întâmpinat cu întrebări biciuitoare. Și capcane. Poți folosi argumentul hotărâtor al orbului. De fapt, al fostului orb. Dar pentru asta trebuie să ai înfățișarea schimbată de lumină. Și să dovedești că, într-adevăr, vezi. Cum? Mergând drept, fără a te poticni.

  De aceea a venit Lumina în lume.

Simion Felix Marțian

Căutări

Mă caut în țipăt de toamnă-n extaz
Și-n glasul de-argint care cheamă din flaut,
În zbor avântat spre lumină mă caut,
Cu aripi bătute de soare-n topaz.

Mă uit după urme, dar duc în trecut
Și nu o să dau niciodată de mine,
De-acolo-am plecat înspre starea de... bine,
Cu strai din iubire și pace țesut.

Mă simt dedublat când mă caut confuz,
Căci am încă umbrele vechi pe retină,
Dar eu am un loc undeva în lumină,
Iar vechiul statut neguros mi-l refuz.

Mă caut? Sau... caut privind împrejur,
Să știu unde sunt, ca o nouă făptură,
Privind acest loc fără storuri de ură
În care abstractul primește contur.

La toate aceste-ntrebări îmi răspund
Adânci sentimente ce stăruie-n mine,
Căci locul iubirii e, Doamne, în Tine,
Și astăzi, iubind, eu în Tine m-ascund!

 Simion Felix Marțian

Sonetul cuibului de barză

E tot acolo, atârnat de cer,
Și-i greu de ceață și de nostalgie;
Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,
Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.

S-au dus, scriind pe zări cu poezie,
Părinți și pui, spre locuri fără ger,
Sorbiți de... cald, lumină și mister,
Cu spatele întors spre vijelie.

În toamna lumii, când clepsidre curg
Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul
Se desfășoară-ntr-un imens amurg.

Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul
Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:
În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 7 septembrie 2022

Drama spadasinului fără armură

Apostolul Pavel era un bun cunoscător al echipamentului de luptă folosit de legionarii romani. Și nu e de mirare din moment ce în țara sa, aflată sub ocupație romană, erau cantonate trupe. A înțeles astfel utilitatea fiecărei piese din armură. Dar și a sabiei.

  Nu e de mirare, deci, că în scrisoarea adresată credincioșilor din Efes, făcând referire la războiul spiritual în care suntem angrenați, recomandă armura. Prin analogie. Și nu o recomandă ca fiind opțională, ci ca echipament impus. Și încă ceva: TOATĂ armura! Asta, dacă luptătorul dorește să învingă. Să „rămână în picioare”.  Și, evident, dorește.

  Nici ordinea în care ne prezintă piesele armurii nu este întâmplătoare. De aceea începe cu „adevărul” și „neprihănirea”. Continuă cu „râvna” și „credința”, apoi „coiful mântuirii” care să apere capul, gândirea. Sabia e amintită abia la sfârșit, chiar dacă este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu. Este, de altfel, singura armă de atac.

  Poate o declarație de dragoste să fie în același timp și o declarație de război? Da, când îi spui lui Dumnezeu că-L iubești. Și I-o arăți. Aceasta înseamnă război deschis cu diavolul. Și pentru acest război trebuie să fim echipați corespunzător. Iar apostolul Pavel ne spune de ce avem nevoie.

  Drama începe atunci când alegem piese din armură. De ce să mai iau cingătoare, când, oricum, talia îmi e destul de evidentă? Platoșă? Mi-ar masca pectoralii. Renunțăm incoștienți la componente ale armurii, chiar dacă protejează elemente vitale ale corpului. Sau la toată armura.

  Dar, cel mai adesea, nu se renunță la sabie. Pentru că putem ataca. Fără să ne dăm seama că fără armură suntem victime sigure. Ne angajăm în dueluri „spirituale”, în timp ce adevăratul inamic jubilează. Pentru că „săgețile sale arzătoare” nu vor întâmpina nicio opoziție. Ne era greu și scutul alături de sabie. Și cădem pe câmpul de bătălie.

 Dragi spadasini, Dumnezeu nu ne vrea victime, pentru că a pregătit cununile pentru învingători. Dacă ne dovedim a fi soldați neinstruiți, haideți la un timp de taifas cu apostolul Pavel. Pentru că el și-a sfârșit alergarea, și știe ce spune în privința echipamentului.

 Apoi, la luptă! Dumnezeu este cu noi!

 

Simion Felix Marțian

Anotimpuri

S-a auzit ceva, ca un oftat,
O cută pe cortina de tăcere,
Era tristețea frunzei în cădere,
Cu straiul ei de ruginiu pătat.

Deja e toamnă?- m-am trezit țipând,
Lăsați decorul vechi expus vederii,
Mai am de scris la poezia verii!
Dar frunzele cădeau pe rând, pe rând...

Prin noi curg clipe, ore, zile, ani,
Dar ne-mplinim în anotimpuri rostul,
Plătindu-i vieții, prin ce facem, costul,
Tot noi fiindu-i, însă, artizani.

Trăim cu viză de flotant aici,
Privind spre veșnicia ce ne-așteaptă,
Dar fiecare anotimp e-o treaptă
Urcată cu-mpliniri, mai mari, mai mici...

Știind că viața-i doar un episod
Ce se consumă-n scrijelirea gliei,
Privind spre anotimpul veșniciei
S-avem aici, în toamna vieții, rod!

Simion Felix Marțian

Sonetul Genezei

Când Tu ai zis, Doamne: „Să fie lumină!”
Nimicul a dat, într-o curgere vie,
Izvoare vederii venind din… pustie,
Căci însuşi „niciunde” prindea rădăcină.

Apoi, prin aceeaşi sentinţă: „Să fie!”
Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină,
Şi soare şi lună pe bolta senină,
Neantul dând forme ce merg spre vecie.

Iar după ce viaţa umplut-a pământul
Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare,
Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.

Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare,
Spălâdu-mi în jertfa divină veşmântul
Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!

Simion Felix Marţian

Examen la dragoste

Dimineața începutului de vară, pe țărmul Tiberiadei, s-a dovedit a fi cu totul deosebită pentru cei șapte pescari. După o noapte de trudă pe valuri, soldată cu un eșec dureros, au trăit, iată, și miracolul: o nouă pescuire miraculoasă!

  Se întâlniseră cu Isus cel înviat și au văzut, din nou, că în prezența Lui năvoadele rodesc. Au mâncat împreună în jurul focului, bucurându-se de tihna pe care le-o aducea, dar urma examenul. Examenul lui Petru.

  Isus îi spusese într-o împrejurare: „… tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Și această lucrare trebuia să înceapă. Prin ceea ce Petru avea pus de Dumnezeu în el, era calificat pentru slujba care urma să i se încredințeze. De aceea Isus nu l-a examinat nici la teologie, nici la rezistența fizică.

  Pentru consacrarea lui, trebuia să treacă doar examenul la dragoste. Nu poți să faci nicio slujbă pentru Dumnezeu fără să treci acest examen. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”( Ioan 21:15) O primă întrebare, un răspuns afirmativ, încredințarea unei lucrări.

  Etapa următoare însemna un plus de responsabilitate, dar și un examen suplimentar. La ce? Tot la dragoste. „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” „Da, Doamne.”  Și i-au fost încredințate și oițele.

  Dar pentru că întreaga turmă trebuia păstorită, cu toată răspunderea, păstorul mai avea de trecut un examen. La aceeași materie. Examinatorul cunoștea inima lui Petru, dar avea nevoie de răspunsul lui, ca de o semnătură pe contract.

  Nu poți să-I slujești lui Dumnezeu fără să-L iubești. Și la acest examen nu se trișează. Pe Dumnezeu nu-l poți minți. Iar dragostea noastră pentru Dumnezeu este reflectată în dragostea față de semeni. Ioan, apostolul iubirii, ne avertizează în privința aceasta: „… cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20)

  Suntem chemați cu toții să slujim într-un fel sau altul, dar trebuie să trecem examenul la dragoste, pentru confirmare. Dincolo de toate abilitățile noastre, care ne-ar califica pentru slujire.

  Din felul în care slujim, se vede cui slujim.

 

Simion Felix Marțian

Test la bariera veşniciei

  Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.

  Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.

  Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenuncheat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului pruncilor din Lege, amintindu-i-le.

  A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.

  Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”

  Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.

  Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!

  Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.

 

Simion Felix Marţian