Cu inima de noapte dezghiocată,
Primesc altoi mlădițele de crez,
Și simt cum mă pătrunde până-n miez
Lumina ca un val, desferecată.
Atingerea-i mă face să vibrez,
Simțind că raza ei imaculată
Poartă iubire-n ea, înflăcărată,
În care mă scufund ca-ntr-un botez.
Cu focul care arde-acum în mine,
În locul înghețatului fiord,
Din inimă Îți mulțumesc, Divine!
Și exersez al dragostei acord,
Căci scriu un cântec, Doamne, pentru Tine
Și vreau să-l cânt pe coarda... de la cord.
Simion Felix Marțian
Autor: sfmartian
Lucid pe calea viselor
Istoria lui Iosif, fiul lui Iacov, este de-a dreptul fascinantă. Fiu născut la bătrânețe, se bucura de atenția deosebită a tatălui său, care îl iubea „mai mult decât pe toți ceilalți.” (Geneza, 37: 3) Și, peste asta, Dumnezeu Însuși îl tratează deosebit, vorbindu-i prin vise.
În visele lui se vedea într-o postură privilegiată, în timp ce familia sa îi făcea plecăciuni. Este puțin probabil ca visele să-i fi gâdilat orgoliul, pentru că era tânăr și naiv. Atât de naiv încât nu și-a dat seama că, povestind visele, ațâță mânia fraților săi. Care se aprinsese în urma tratamentului special de care se bucura.
Așa începe drumul greu, zbuciumat al unui om care ducea cu el… vise. A căror împlinire nu se întrezărea la orizontul întunecat care voia parcă să-l strivească. Să-i înăbușe speranțele.
A fost mai întâi complotul fraților săi, care voiau să-l omoare. Salvat de la moarte la intervenția fratelui său Ruben, a fost aruncat într-o groapă. Departe de lumină, de oameni, de… vise. Dar pentru că a trecut pe acolo o caravană de negustori, au hotărât să-l vândă acestora. Și au făcut-o.
Să recapitulăm? Iată: Omul cu vise de la Dumnezeu este mai întâi ținta unui complot sângeros, apoi dezbrăcat și aruncat într-o groapă, pentru ca după aceea să fie vândut ca sclav. De către frații săi! Și lucrurile nu se opresc aici. Negustorii, ajunși în Egipt, își scot investiția, cu benificiile aferente, vânzându-l la rândul lor lui Potifar, dregător la curtea lui faraon.
Din casa acestuia ajunge în închisoare. Nevinovat. Și anii trec, fără a se vedea vreo legătură între visele lui și viața de … coșmar. Dar a venit și momentul eliberării. Și al ascensiunii sale. Căci ce altceva ar puteau să însemne cuvintele lui faraon : „Uite, îți dau stăpânire peste toată țara Egiptului.”(Gen. 41: 41)
Au venit anii de belșug, urmați de anii de foamete, și înfloritorul comerț cu grâne. Așa au ajuns frații lui Iosif în Egipt și „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui.”(Geneza, 39:26) A fost împlinirea a ceea ce Dumnezeu îi arătase. Nu a fost planul lui Iosif și nici dorința lui. A fost planul lui Dumnezeu. Iar ceea ce hotărăște Dumnezeu își urmează drumul neabătut, spre împlinire. Chiar dacă uneori ni se pare că viața nu mai are loc de vise.
Promisiunile divine sunt neclintite. Și una dintre ele este: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.“ (Matei, 28:19) Să purtăm în noi lumina promisiunilor, căci de împlinirea lor se va îngriji El. Dovedind, însă, credincioșia lui Iosif.
Simion Felix Marțian
Să fie lumină!
Se sting în noaptea lumii felinare
Și-adorm în iarba neagră licurici;
Prea multă beznă-i, Doamne, pe aici
Și-i prea devreme, totuși, de culcare!
În straiul ei lejer de indolență
Adoarme omenirea somn profund,
Și-n umbre tremurânde ce se-ascund
Se-aude râsul beznei cu stridență.
Apasă întunericul strivind
Credința și speranța și iubirea;
E, oare, condamnată omenirea
Să meargă spre sfârșitul ei, dormind?
Dar nu, lumina nu a dispărut,
Și pleoapa adevărului tresare:
Hei, oameni buni, ieșiți, afară-i soare,
Și sunt atâtea lucruri de văzut!
Isus, Lumina lumii, e cu noi
Și pus-a raze și-n fiii luminii,
Sfidați și beznele și mărăcinii,
Purtați de al iubirii Lui șuvoi.
Sorbiți lumină pentru veșnicii
Și luminați în jur, ducând Cuvântul,
Căci bezna nu poate-nghiți pământul
Cât noi suntem, prin Adevăr, făclii!
Simion Felix Marțian
Sonet de mai
Şi-a pus iar flori pe haină calendarul
Şi verde mult, ce bulucit adastă
La poarta dinspre cald a zilei, vastă,
Unde pe corzi de mai cântă bondarul.
Cu ochii sorb imaginea fantastă
Şi văd salcâmi înmiresmând florarul,
Când picură ca un prinos nectarul
Din floarea ce-şi răsfrânge buza castă.
Mi-e cald şi mi-e salcâm şi mi-e subţire,
Simţind profund cum mă-ncolţeşte zborul
Cu luna mai în dulce contopire.
Şi cum din toate izbucneşte corul,
Din inima schimbată în psaltire
Cânt cu zidirea, laud Ziditorul.
Simion Felix Marțian
Atenție la scara zeilor!
Pavel și Barnaba predicau Evanghelia în Listra, după ce furtuna împotrivirii i-a alungat din Iconia. În mulțimea ascultătorilor se afla și „un om neputincios de picioare, olog din naștere, care nu umblase niciodată”. (Fapte, 14:8)
În timp ce vorbea, Pavel s-a uitat țintă la el, și pentru că a văzut că are credință să fie vindecat, i-a zis: „Scoală-te drept în picioare!” Rezultatul? ”Și el s-a sculat dintr-o săritură și a început să umble.” (Fapte, 14:10)
Supranaturalul acestui fapt era evident, așa că oamenii l-au pus pe seama zeilor lor. Dar cum în credința lor zeii nu lucrau prin oameni, în urma unui raționament simplu, au concluzionat: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc.” (vers 11)
Și astfel oamenii i-au identificat pe cei doi apostoli ca fiind zeii Jupiter și Mercur, iar preotul lui Jupiter a adus tauri și cununi, pe care voia să le aducă jertfă împreună cu mulțimea adunată acolo.
Situația ar putea părea amuzantă, dar apostolii, sesizând pericolul, și-au rupt hainele și au strigat cu disperare: „Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi.”. Și au continuat să vestească Evanghelia mântuirii.
Cu siguranță nu vom trece printr-o situație identică, fiind azi confundați cu zeii. Dar pericolul există în situații asemănătoare. Poate că faci lucrări deosebite, folosindu-te de daruri speciale cu care te-a înzestrat Dumnezeu. Ei bine, într-o astfel de situație oamenii nu vor fi tentați să aducă jertfe, ca cei din Listra, dar să te înconjoare cu onoruri, DA.
Oamenii mai au încă obiceiul să înălțe piedestaluri pentru semenii lor cu daruri speciale. Iar cei care cad în plasa asta sunt în pericol. Atunci când te orbește strălucirea laurilor și te umfi de propria-ți valoare, urci pe piedestalul ridicat de oameni, folosind scara zeilor. Iar acest piedestal devine propriul tău eșafod.
Pentru că e scris: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii.” (Prov. 16:18) Suntem chemați să slujim cu ceea ce ne încredințează Dumnezeu, dar cu smerenie, pentru ca în toate să se vadă El. Altfel, vom sfârși decapitați de propria mândrie.
Simion Felix Marțian
Tablou de mai
Pictează Cineva cu liliac,
Pe verde dând sclipiri violacee,
Şi cu narcise, şi cu flori de mac
De parcă-n apa verde-a unui lac
S-au spart în cioburi mii de curcubeie.
Însă minunile numite flori,
Purtând în ele câte-un strop de soare,
Nu-ncântă lumea numai prin culori
Căci în potirul sărutat de zori
Mai poartă şi miresme-mbătătoare.
Splendorile nu se opresc aici
Căci mâna ce pictează asfinţituri,
Stropind şi serile cu licurici,
Mai dirijează coruri mari şi mici
De greieri, zumzete şi ciripituri.
Aş vrea să sorb tot verdele din jur
Şi cu petale să-mi îmbăt privirea,
Iar ciripitului un tril să-i fur,
Să mă înalţ cu el către azur,
Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.
Pământu-ntreg este un şevalet
Unde picteaz-o nevăzută mână,
Iar Cel ce poartă pensula discret
Şi dirijează corul în concert
E Cel ce-a făcut ... omul din ţărână.
De-aceea nu mă mir, ci plin de-avânt
Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând: Divine,
Dacă-i atâta colorit şi cânt
Şi-atâta frumuseţe pe pământ,
Cum va fi-n Cer, acolo sus, la Tine?
Simion Felix Marțian
Sonet cu… cântec
Tresare versul îmbrăcat festiv,
Când, ridicând sprânceana a mirare,
Zvâcnește lira cu înfiorare,
Punându-și dragostea pe portativ.
Se-ncing silabele și, cu ardoare,
Își iau câte o notă, posesiv,
Și-ngemănate-n actul creativ
Dau vieții partea ei de încântare.
Dar cum această împletire vie
Mai are-n ea și stropi de har divin,
Ce pun fior în vers și melodie,
O iau și cu-ndrăzneală astăzi vin
Să Ți-o aduc ofrandă, Doamne, Ție,
Și cu ce-mi dai, doar Ție să mă-nnchin!
Simion Felix Marțian
Adevărul şi ideologia argintului
Locuitorii Efesului erau mândri că cetatea lor găzduia templul zeiţei Diana. Sau Artemis, cum o numeau grecii. Erau mândri chiar dacă nu ştiau că mai târziu, în lumea modernă, templul va fi considerat o „minune”. Una dintre cele şapte ale antichităţii.
Aducând jertfe zeiţei, ni s-ar părea firesc să-i vedem răsculându-se atunci când vine cineva vestind o altă Cale. Căci aşa se întâmplase. Pavel, ajuns în cetatea lor, a început să vestească o Cale spre mântuire prin Cristos cel înviat, printr-un Dumnezeu care urăşte închinarea la idoli.
Dar, în mod surprinzător (sua nu?), motivaţia răscoalei lor era alta. Şi argintarul Dimitrie, capul răscoalei, mobilizându-i, le spune oamenilor săi: „Oamenilor, ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta.”( Faptele Apostolilor, 19:25)
Meseria lor consta în a reproduce în metal preţios copii ale templului, la scară redusă. Şi ale chipului Dianei. Iar învăţătura lui Pavel, potrivit căreia „zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei”, era o lovitură dată ocupaţie lor şi implicit câştigului obţinut din aceasta.
Aşadar, motivaţia lor, ca instigatori la răscoală, era limpede. Banii! Ei nu apărau o ideologie împotriva unei învăţături străine, ci propriile interese. La „ideologie” recurg doar atunci când trebuie să incite masele. Şi această tehnică a manipulării a dat roade, căci ne scrie Luca: „Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru…”(Fapte, 19:29)
Metoda aceasta de a lupta pentru propriile interese, ascunse în spatele unei ideologii pe care, chipurile, o aperi, se foloseşte şi astăzi. Atât în politică cât şi, dureros, în religie. Atunci când se clatină privilegiile.
Este bine de ştiut cu ce ne vom confrunta atunci când propovăduim Adevărul. Calea. Pavel nu s-a împiedicat de efeseni şi interesele lor, iar îndemnul lui este: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.”(1Cor, 11:1)
Doamne, ajută!
Simion Felix Marţian
O zi de mai
Ninge cald, colorat, cu petale de flori,
Pe zefiri miresmați unduind melodii,
Când copaci de smarald poartă-n ramuri viori
Și cu frunzele verzi împletesc broderii.
Curge soare fluid și zvâcnește în maci,
Săgetând peste câmp și prin flori irizări,
Și, deodată-ndrăzneți, suie-n zbor pitpalaci
Ca să pună azur și nezbucium pe zări.
Un portal spre... frumos este ziua de mai,
În culori care curg dintr-un vast curcubeu,
E o stare de har, de-mplinire, de rai,
Un tablou fascinant ce-i semnat... Dumnezeu.
Captivat de ce văd, de ce simt, copleșit,
Pregătesc mulțumiri și, umplând călimări,
Vreau cu ele să scriu un poem insolit,
Scrijelind pe înalt, pe un cer de chemări.
Și aș vrea să îi simt lângă mine când scriu
Pe toți cei ce iubesc și frumosul din mai
Și pe Cel ce l-a dat, Dumnezeul cel viu,
Și își cos cu arnici de iubire pe strai.
Curge-n inimi senin afluind din decor
Și-absorbim liliac, inspirăm caprifoi;
Ne-nchinăm mulțumind pentru starea de... zbor,
E frumos și, mai mult, Dumnezeu e cu noi!
Simion Felix Marțian
Sonetul lacrimii
Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene când te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?
Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?
Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!
El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Isus plângea!”
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 