Nu era la prima sa experiență de detenție. Chiar și în Roma a mai existat anterior un astfel de episod. Iar înainte de a ajunge la Roma, a cunoscut închisorile din Filipi și Cezareea. Aceste episoade dureroase, dar și multe altele, au marcat drumul de vestitor al Evangheliei pentru apostolul Pavel. Dar îi dădeau o aură luminoasă de învingător.
Se apropia de sfârșitul „alergării” cum el însuși se exprima, și din închisoarea Romei scrie ultima sa scrisoare, care era adresăta lui Timotei, copilul său spiritul. În ea își exprima durerea că nu-i mai avea alături pe foștii tovarăși de slujire, și îl chema pe Timotei pe la el.
Vizita unui om la care ținea mult ar fi adus o mare bucurie, la aceasta adăugându-se și faptul că putea să-i mai aducă unele lucruri de care avea nevoie. Și chiar i-a scris în privința asta.
Încă nu apăruseră în Europa nici arahidele, nici ciocolata, dar cu siguranță erau alte bunătăți. Însă Pavel nu i-a scris prietenului să că ar dori așa ceva. Dar pentru că era frig, se apropia iarna, îi trebuia ceva să se încălzească: mantaua și cărțile. Căldură pentru trup și pentru suflet. „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele. ” (2 Timotei 4:13)
Cererea lui privitoare la cărți ar putea să surprindă, chiar dacă cititul înseamnă cunoaștere. Pentru că pe Pavel îl caracteriza cunoașterea, deci n-ar mai fi avut nevoie de asta. Studiase teologia la Ierusalim, iar Evanghelia o primise pe cale divină de la Cristos.
Lectura mai poate să întărească credința, dar la Pavel nu mai era nevoie, după experiențele miraculoase avute. Convertirea lui, petrecută pe drumul Damascului, a fost un miracol, dar a avut parte de atâtea altele, unele fiind făcute de Dumnezeu prin mâinile lui.
Cititul i-ar fi îmbogățit cultura generală, dar Pavel nici de aceasta nu mai avea nevoie. A dovedit în Areopagul atenian că le cunoaște grecilor scrierile, dându-le citate din scriitorii lor. Așadar, avea o cultură vastă.
Să-și alunge plictiseala, oare? Nicidecum! Detenția sa din Filipi ne arată că Pavel nu se plictisise niciodată, în închisoare rugându-se și înălțând cântări de laudă lui Dumnezeu. Și privind minunile Sale.
Chiar dacă cererea lui pare neîntemeiată, ea se justifică. Poate nu mai avea ce să învețe, dar Pavel cunoștea puterea de îmbărbătare și de mângâiere a celor scrise. Voia să-și simtă cărțile alături, să le vadă lumina.
De aceea e surprinzător că mulți „credincioși” contemporani disprețuiesc Cartea. Deși nu au nici experiența, nici credința, nici cultura lui Pavel, consideră că nu este nevoie să citească. Se mulțumesc cu o cunoaștere a lui Dumnezeu… „după ureche”. Insuficient.
Apostolul Pavel ne îndeamnă, printre altele: „Călcaţi pe urmele mele”. Am putea să o facem și în privința cititului? Pentru că cititul înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere. Ca să rămânem în picioare, ancorați în Adevăr.
„…este o ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău şi asupra căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârşitul anului.” (Deuteronom, 11:12)
Dumnezeu Şi-a scos poporul din Egipt, după patru secole de robie, promiţându-le o ţară a lor. O ţară binecuvântată. Iar când Moise le vorbeşte despre această ţară, făcând o comparaţie cu Egiptul pe care tocmai îl părăsiseră, balanţa părea să se incline în favoarea ei.
Acest lucru este surprinzător, pentru că Egiptul era „lider pe piaţa alimentelor”. Nu se bucurau de precipitaţii frecvente, dar fructificau revărsările periodice ale Nilului. În lunca acestuia, după retragerea apelor, rămânea un mâl foarte fertil, în care egiptenii săpau canale de irigaţie, construind şi diguri de protecţie.
Aşa s-a născut o agricultură nu doar controlată dar şi intensivă. Ce putea, deci, să le ofere în plus Ţara promisă? Ei bine, aici nu mai aveau nevoie de irigaţii, pentru că ţara „se adapă din ploaia cerului”.(Deut. 11:11) Şi le mai spune Moise că este o „ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi.” (Deut. 8:7)
De unde toate astea? Din faptul că „…este o ţară de care îngrijeşte Domnul”. O ţară „asupra căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii”. Aşadar, o perpetuă veghere divină. Iar acel „neîncetat” folosit de Moise este subliniat prin „de la ÎNCEPUTUL până la sfârşitul anului”. Nu lipsesc, deci, reperele în timp.
Ei bine, asupra acestor repere vă propun să medităm la acest ÎNCEPUT de an. Ca să ne bucurăm de vegherea neîncetată a lui Dumnezeu, trebuie să luăm startul cu El. Trebuie să-I atragem privirea încă de la linia de plecare. Să-L determinăm „să-Şi găsească plăcerea în noi”. În viaţa noastră.
O putem face cu rugăciuni şi cântări de laudă. Făcând voia Lui şi arătându-I că-L iubim, prin dragostea pe care le-o oferim semenilor.
Suntem la început de an, pe linia de start pentru o cursă cu obstacole. Atrăgând, însă, privirea binevoitoare a lui Dumnezeu, ne vom bucura de o veghere perpetuă. Şi vom învinge.
„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.”(Geneza.1:31a)
Prin Logos toate s-au înfăptuit, Creaţia întreagă-i o minune Iar când lucrarea, Doamne,-ai isprăvit Spre tot ce ai făcut Tu ai privit Şi ai văzut că toate-s foarte bune.
Eram cotat ca „foarte bun”şi eu Fiind administrator pe planetă, Purtam în mine chip de Dumnezeu Dar m-a îngenuncheat păcatul greu Şi mi-a mânjit această etichetă.
A trebuit să fie un Calvar Marcând a veşniciilor răscruce, Şi Fiul Tău, aducător de har, Să-mi curăţească eticheta, iar, Murind pentru păcatul meu pe cruce.
Acum, cu tot ce am dumnezeiesc, Cu tot ce regăsesc curat în mine Vreau să fac lucruri bune, şi doresc Să pot, la fel ca Tine, când privesc La ce-am făcut, să spun că-i foarte bine.
Aş vrea să îmi dispară din auz Păcatul vechi, tot zornăindu-şi lanţul, Făcându-mă adeseori confuz, Şi n-aş mai vrea ca iarăşi să mă scuz Când, la sfârşit de an, îmi fac bilanţul.
Căci eu privesc la anul ce-a trecut Şi caut cu-ndârjire numai bine, Dar din ce văd prin ceea ce-am făcut Nu-s impresionat în mod plăcut Şi nu te mulţumeşte nici pe Tine.
Însă ştiind că eşti îndurător, Pentru iertare eu te rog fierbinte Şi pentru har în anul viitor, Pentru ca la bilanţul următor Şă fii de mine mulţumit, Părinte.
Se sting treptat ecourile mult așteptatei sărbători. Ale Crăciunului. Voi numi astfel sărbătoarea, asumându-mi riscul de a fi împroșcat, dar eu știu că rolul trâmbițașului este acele de a da semnale clare. De a se face înțeles. Ignorând polemiștii al căror rol nu pare a fi unul constructiv.
Se sting ecourile acolo unde… a fost ceva. O colindă, o bucurie sinceră, entuziastă chiar. Și toate pornind de la semnificația sărbătorii. Pentru că zgomotul târgurilor de sezon încă persistă. Și acestea tot de… Crăciun.
Ignoranța mulțimii privind sărbătorile religioase este explicabilă. Tânăra generație nu consideră cool ceva moștenit de la bunici. Lumea lor are alte coordonate și alte obiective. Și de trasarea acestora se ocupă… presa. Mass-media.
Să ne întoarcem pentru o clipă la Betleem. Vestea bună a fost adusă de un înger la niște păstori. Aceștia și-au asumat rolul de a duce vestea mai departe, și au făcut-o. Nu reiese, însă, de nicăieri că oamenii care au primit vestea au fost foarte convinși, sau că Isus ar fi crescut fiind considerat Mântuitorul venit în iesle.
Cum ar fi fost primită vestea dacă ar fi fost transmisă oficial? Prin presa mainstream. Trei magi din răsărit au primit călăuzire divină să vină la Ierusalim, să se închine Regelui „de curând născut”. Și chiar dacă Irod n-a înțeles imediat despre ce e vorba (corigent, probabil, la religie), consilierii lui au înțeles. Iar profețiile vorbeau și despre locul nașterii lui Mesia. Betleem. Care ar fi fost sonoritatea trâmbițelor împărătești? Și care ar fi fost ecoul?
Păstori versus curtea regală. Nu-i totuna să primești o informație de „La moara lui Felix” sau din „New York Times”. Ori „Der Spiegel”. Doar că „presa oficială” a tăcut, iar Irod, vrând să-și asigure tronul, a luat măsuri criminale, de o cruzime greu de imaginat.
Nici astăzi presa oficială nu este interesată de promovarea Adevărului. A Luminii. Rămâne să o facă păstorii literelor. Cei neînsemnați. E drept, fără ecoul celor dintâi, dar nu înseamnă că în zadar. Doar că ar trebui să se alinieze, renunțând la controverse stupide legate de amănunte total nesemnificative. Cum ar fi numele sărbătorii, data ei, modul de manifestre, etc.
Dumnezeu și-a dus planul la îndeplinire fără trâmbițașii lui Irod. Și lucrarea Lui continuă fără aportul gorniștilor ultra-sonori de astăzi. O veste bună poate încălzi inima chiar dacă se transmite în șoaptă. Mai ales când e vorba de destinul etern al fiecăruia.
La moara lui Felix 