Poporul evreu a fost dintotdeauna un popor religios, această religiozitate nefiind, însă, o împletire de eresuri, folclor și nume biblice, cum întâlnim în anumite zone ale creștinismului contemporan. La ei se poate vorbi despre o temeinică cunoaștere a scrierilor sacre. A Cuvântului lui Dumnezeu.
Și nu e de mirare. Copiii lor ajungeau la majoratul spiritual la vârsta de treisprezece ani, urmând ca din acest punct al existenței să dea socoteală de faptele lor în fața Legii lui Dumnezeu. Ori, pentru a-i responsabiliza astfel, trebuia ca această Lege să le fie cunoscută. Și învățau cu sârguință.
Așadar, familiarizați cu cele scrise, cunoșteau și profețiile privitoare la Mesia. Iar venirea Lui n-ar fi avut de ce să-i surprindă. Putea să fie o știre extraordinară, adusă la cunoștința poporului. Dar se pare că încă de atunci a început clasificarea știrilor și manipularea, potrivit cu interesele mai-marilor zilei.
Să urmărim, însă, evenimentele. Magii, aparținând popoarelor orientale, aveau alte surse de informații. Ei mai apelau la astrologie, urmărind mersul stelelor. Chiar dacă israeliții aveau interdicție categorică în privința asta. S-au folosit, deci, de abilitățile lor de cititori în stele, chiar dacă nici acestea nu s-au dovedit infailibile. Pentru că nici nu au ajuns direct la destinație, nici nu au înțeles prea bine cum stau lucrurile cu Regele „de curând născut”. Cât despre Împărăția Lui… nimic.
Au ajuns la Irod, care la auzul veștii a intrat în panică, văzăndu-și tronul amenințat. El cunoștea profețiile, dar probabil a fost puțin corigent. Dar nu și consilierii săi, la care a apelat pentru a-l lumina. Aceștia i-au citat din profeți despre locul nașterii: Betleem! A urmat manipularea grosolană prin trecerea sub tăcere a unei știri de interes planetar. Ba, mai mult, în încercarea de a elimina Pruncul, adică pe Trimisul lui Dumnezeu, a recurs la uciderea pruncilor din zona Betleemului.
Mântuitorul venise, iar poporul trebuia să afle și să se bucure. Dar sursele „oficiale” nu-i erau de folos. Renunță Dumnezeu? Nicidecum. Posibilitățile Lui de a comunica sunt infinite. Și a trimis îngerul. Dar nu la Irod. La păstori. La cei care nu aveau niciun interes să blocheze știrea. La cei care știau să se bucure.
Se apropie Sărbătoarea Nașterii, dar Irod își continuă manipularea și azi, căutând să abată atenția de la Sărbătorit. Cei care, însă, se vor focaliza pe eveniment, se vor certa, poate, pe subiectul: este sau nu este aceasta data Nașterii? De parcă ar avea vreo importanță când ne-a atins veșnicia. Și aceasta este este ațipire spirituală.
Domnezeu vorbește celor treji. Păstorii erau de strajă. Și cu inima sinceră. Și cei ce sunt astfel se vor întâlni cu îngerii și vor vedea strălucirea slavei lui Dumnezeu. Sus inima, creștini. Mesia S-a născut, chiar dacă asupra subiectului se tace. Oricum nu avem nevoie de trâmbițele lui Irod. Dar putem duce vestea colindând.
Navigăm furtunos, într-un slalom nebun, Evitând greutăți angajați în viraj Și, gonind absorbiți de-al averii miraj, Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.
Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard, Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat, Suntem mici roboței ticăin sacadat După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.
Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin Și pe-acela putem să îl facem frumos, Căci suntem mântuiți, suntem frați în Cristos Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.
Renunțând la miraj și la țeluri lumești, Vom vedea că în jur este soare, sunt flori, Că în semeni sunt mari, minunate comori, Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.
Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer, Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări, Drumul dragostei Lui, care duce spre zări Și pe care să spun: „merg în cer”, „mergi în cer”.
Asediul Samariei nu era unul oarecare, căci Ben-Hadad, împăratul Siriei, venise însoțit de întreaga sa armată. Prinși în acest cerc ucigaș, cei din cetate și-au epuizat rezervele de hrană, iar ceea ce găsim scris în 2 Împărați, capitolul 6, este zguduitor. Dacă suntem cutremurați când citim despre prețul exorbitant al „alimentelor” (cap de măgar, găinaț de porumbel), următoarea imagine pare desprinsă dintr-un scenariu horor: femei disperate împărțindu-și copiii pentru a fi mâncați. Și e cruda realitate.
La toate acestea, Ioram, împăratul Israelului, asista neputincios, ba chiar îl acuza, în disperarea sa, pe prorocul Elisei ca fiind vinovat de această situație dramatică. Și pentru că Dumnezeu tăcea, iar el nu avea soluții, împăratul s-a dus la proroc, iar ceea ce a aflat depășea cele mai optimiste așteptări: „Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu, și două măsuri de orz cu un siclu.”
Imposibil? Poate, dar nu la Dumnezeu. Însă unul dintre sceptici a zis: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” ( 2Împărați, 7:2) Și minunea s-a produs.
Patru leproși aflați la poarta cetății, știind că nu mai au nimic de pierdut, s-au dus noaptea în tabăra sirienilor. Aceștia o părăsiseră în grabă, căci Dumnezeu făcuse să se audă un vuiet de cai și care de luptă, îngrozindu-i. Corturile au rămas însă pe loc, cu toate proviziile, iar cei patru au dus vestea bună în cetate.
„Ferestrele cerului”, cum se exprimase oșteanul neîncrezător, s-au deschis, iar alimentele atât de râvnite au ajuns în Samaria înfometată. O astfel de soluție nu este la îndemâna oamenilor, dar oamenii Îl au pe Dumnezeu. Pe Cel ce poate. Și mai au la îndemână rugăciunea, ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu.
Oricât ar părea de disperată situația prin care treci, crede că „ferestrele cerului” n-au fost bătute în cuie. Ba par să aibă balamalele unse neîncetat, pentru a se deschide mai ușor. Spre binecuvântare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea nevoilor celor din Samaria, dar nici noi nu suntem mai puțin iubiți de El. Iar cerul are „ferestre” și spre noi.
Bateți cu îndrăzneală la ferestrele de binecuvântare ale lui Dumnezeu. Prin rugăciuni.
În ţara mea cu plete lungi de grâne Şi ochi de iezer sărutat de cer, Izvoare se-mpletesc în drum să-ngâne Poveşti născute-n focuri pe la stâne Şi plânse în caval de vreun oier.
Pe-acest meleag al devenirii noastre Ce râde-n soare înflorind prin ii, Din dacice ruine şi din castre Ies roşii flăcări, galbene şi-albastre, Ţesând blazonul Marii Românii.
Şi pe acest pământ iubit de soare Trăieşte din vecie neamul meu, Şi ard înflăcărat de-a lui ardoare Iar când e trist, durerea lui mă doare Şi pentru el mă rog lui Dumnezeu:
Tu, Doamne,- ai făurit această ţară Gătind- o cu splendori, cu bogăţii, Dar când trudita pâine e amară Şi fiii i se- nclină sub povară, Dă izbăvirea Ta din veşnicii!
La moara lui Felix 