Nu știm câți dintre cititori s-au hotărăt să urmeze îndemnul apostolului Pavel de a-i călca pe urme, dar cu siguranță toți l-au însoțit fascinați, citind despre călătoriile sale misionare. Pavel și-a înțeles chemarea, și nimic nu i-a putut sta în cale când și-a urmat țelul. Acela de a vesti Evanghelia.

 Tenacitatea sa este evidențiată și de întâmplarea petrecută în Cezareea și relatată de evanghelistul Luca în capitolul 21 din Faptele Apostolilor. Ajunseseră acolo venind dinspre Tir și Ptolemaida, fiind foarte bine primiți de credincioși. Au fost găzduiți de evanghelistul Filip.

 În casa acestuia a ajuns și prorocul Agab, venit din Iudeea, și care avea un mesaj profetic pentru Pavel. Mesajul era cât se poate de clar, Pavel fiind înștiințat că la Ierusalim îl așteaptă lanțuri. Era o noutate? Nicidecum. Același lucru i s-a spus și la Tir. (verset 4). De altfel, Pavel le-a spus prezbiterilor din Efes, pe care i-a chemat la Milet: „Numai Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri.” (20: 23)

 Reacția la prorocia lui Ahab era previzibilă printre cei prezenți. Atât gazdele cât și însoțitorii, printre care era și Luca, cel care relatează evenimentele, au insistat ca Pavel să renunțe la planul său de a merge la Ierusalim. Nimic, însă, nu l-a clintit. El nu a primit mesajul ca pe un avertisment, un îndemn de a-și schimba planurile, ci doar ca înștiințare privitoare la ce urma să se întâmple. Și el era pregătit pentru orice. Așa că însoțitorii lui s-au mulțumit să încheie: „Facă-se voia Domnului!” (verset 14)

 Prorocia s-a împlinit și Pavel a fost arestat. Dar Domnul i-a vorbit astfel: „Îndrăznește Pavele, căci după cum ai mărturist despre Mine în Ierusalim, tot așa trebuie să mărturisești și în Roma.” Se face, astfel, lumină. Acesta era drumul lui, iar hotărârea de a continua a fost cea bună. Roma avea nevoie de Cuvânt. Iar până acolo, au mai fost evanghelizați Felix, Festus, Agripa… Cuvântul libertății depline venea printr-un întemnițat.

  Ne lăsăm copleșiți uneori, citind profețiile privitoare la vremea sfârșitului. Chiar dacă sunt generale și nu personale. N-ar trebui, știind că toate sunt în planul Domnului și că există o victorie finală. Și o veșnicie de slavă. Pavel nu s-a speriat și a mers înainte. De aceea a putut spune la final: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Timotei, 4:7-8)

 Și câte nu ne va mai spune Pavel. Atunci, la împărțirea cununilor. Deci, fruntea sus, chiar dacă se înnorează. Soarele este la locul lui.

Simion Felix Marțian

  Cei trei ani și jumătate de secetă deveniseră o amintire dureroasă, și acum pământul jilav respira răcorit prin brazdele care se răsturnau în urma plugului.

Douăsprezece pluguri, trase de douăsprezece perechi de boi, mergeau într-o aliniere uimitoare, înnegrind fața pământului.

  De coarnele plugului din urmă ținea Elisei, fiul lui Șamat. Era conștient de importanța lucrării sale, dar îi și plăcea. Iubea ogorul, iubea plugul și boii, iar când glia se fărâmița supusă în fața lui, își umplea pieptul cu mirosul pământului reavăn. Mirosul pâinii de mâine.

  Privind spre capătul ogorului care se pierdea în zare, simțea că asta îi era chemarea. Să frământe pământul. Dar Dumnezeu hotărâse altceva, și-n zarea care-l absorbea, un punct mișcător părea să crească. Și să crească. Până a devenit un chip, și în fața lui a apărut  Ilie Tișbitul. Prorocul Domnului.

   Ilie și-a aruncat mantaua peste Elisei, și acesta a înțeles că trebuie să-l urmeze. Că în fața lui stătea o lucrare care presupunea o rupere a legăturilor trecutului. Chiar dacă păreau trainice. Chiar dacă erau împletite din pasiuni.

  Înainte de a-l urma pe Ilie, Elisei și-a tăiat punțile de întoarcere. Printr-o jertfă. A jertfit boii, jertfindu-și pasiunea. A făcut să amuțească glasul care l-ar fi putut chema înapoi. A înțeles că sub mantaua consacrării nu mai e loc și pentru altceva, decât pentru slujire. Chiar dacă ceea ce făcea era util.

  Timpul a dovedit că a făcut cea mai bună alegere. Că a luat o hotărâre după voia lui Dumnezeu. Iar experiența lui este edificatoare.

  Căminul îi oferea lui Elisei siguranță și tihnă, iar plugul îi oferea bucuria de a-și vedea palmele rodind. Dar a fost o chemare, la care el a răspuns. Prin renunțări. Și a mers înainte. Așa a trăit minunile lui Dumnezeu. Făcând ce i s-a cerut, fără regrete.

  Sub mantaua consacrării nu este loc de boi. Decât, eventual, ca jertfă.

Simion Felix Marțian

Apostolul Pavel era un bun cunoscător al echipamentului de luptă folosit de legionarii romani. Și nu e de mirare, din moment ce în țara sa, aflată sub ocupație romană, erau cantonate trupe. A înțeles astfel utilitatea fiecărei piese din armură. Dar și a sabiei.

  Se explică, deci, faptul că în scrisoarea adresată credincioșilor din Efes, făcând referire la războiul spiritual în care suntem angrenați, recomandă armura. Prin analogie. Și nu o recomandă ca fiind opțională, ci ca echipament impus. Și încă ceva: TOATĂ armura! Asta, dacă luptătorul dorește să învingă. Să „rămână în picioare”.  Și, evident, dorește.

  Nici ordinea în care ne prezintă piesele armurii nu este întâmplătoare. De aceea începe cu „adevărul” și „neprihănirea”. Continuă cu „râvna” și „credința”, apoi „coiful mântuirii” care să apere capul, gândirea. Sabia e amintită abia la sfârșit, chiar dacă este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu. Este, de altfel, singura armă de atac.

  Poate o declarație de dragoste să fie în același timp și o declarație de război? Da, când îi spui lui Dumnezeu că-L iubești. Și I-o arăți. Aceasta înseamnă război deschis cu diavolul. Și pentru acest război trebuie să fim echipați corespunzător. Iar apostolul Pavel ne spune de ce avem nevoie.

  Drama începe atunci când alegem piese din armură. De ce să mai iau cingătoare, când, oricum, talia îmi e destul de evidentă? Platoșă? Mi-ar masca pectoralii. Renunțăm inconștienți la componente ale armurii, chiar dacă protejează elemente vitale ale corpului. Sau la toată armura.

  Dar, cel mai adesea, nu se renunță la sabie. Pentru că putem ataca. Fără să ne dăm seama că fără armură suntem victime sigure. Ne angajăm în dueluri „spirituale”, în timp ce adevăratul inamic jubilează. Pentru că „săgețile sale arzătoare” nu vor întâmpina nicio opoziție. Ne era greu și scutul alături de sabie. Și cădem pe câmpul de bătălie.

 Dragi spadasini, Dumnezeu nu ne vrea victime, pentru că a pregătit cununile pentru învingători. Dacă ne dovedim a fi soldați neinstruiți, haideți la un timp de taifas cu apostolul Pavel. Pentru că el și-a sfârșit alergarea, și știe ce spune în privința echipamentului.

 Apoi, la luptă! Dumnezeu este cu noi!

Simion Felix Marțian

  Dimineața începutului de vară, pe țărmul Tiberiadei, s-a dovedit a fi cu totul deosebită pentru cei șapte pescari. După o noapte de trudă pe valuri, soldată cu un eșec dureros, au trăit, iată, și miracolul: o nouă pescuire miraculoasă!

  Se întâlniseră cu Isus cel înviat și au văzut, din nou, că în prezența Lui năvoadele rodesc. Au mâncat împreună în jurul focului, bucurându-se de tihna pe care le-o aducea, dar urma examenul. Examenul lui Petru.

  Isus îi spusese într-o împrejurare: „…tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Și această lucrare trebuia să înceapă. Prin ceea ce Petru avea pus de Dumnezeu în el, era calificat pentru slujba care urma să i se încredințeze. De aceea Isus nu l-a examinat nici la teologie, nici la rezistența fizică.

  Pentru consacrarea lui, trebuia să treacă doar examenul la dragoste. Nu poți să faci nicio slujbă pentru Dumnezeu fără să treci acest examen. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”( Ioan 21:15) O primă întrebare, un răspuns afirmativ, încredințarea unei lucrări.

  Etapa următoare însemna un plus de responsabilitate, dar și un examen suplimentar. La ce? Tot la dragoste. „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” „Da, Doamne.”  Și i-au fost încredințate și oițele.

  Dar pentru că întreaga turmă trebuia păstorită, cu toată răspunderea, păstorul mai avea de trecut un examen. La aceeași materie. Examinatorul cunoștea inima lui Petru, dar avea nevoie de răspunsul lui, ca de o semnătură pe contract.

  Nu poți să-I slujești lui Dumnezeu fără să-L iubești. Și la acest examen nu se trișează. Pe Dumnezeu nu-L poți minți. Iar dragostea noastră pentru Dumnezeu este reflectată în dragostea față de semeni. Ioan, apostolul iubirii, ne avertizează în privința aceasta: „…cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20)

  Suntem chemați cu toții să slujim într-un fel sau altul, dar trebuie să trecem examenul la dragoste, pentru confirmare. Dincolo de toate abilitățile noastre, care ne-ar califica pentru slujire.

  Din felul în care slujim, se vede cui slujim.

 

Simion Felix Marțian