Libertatea a fost visul omului dintotdeauna, un deziderat ce pare să fie cuprins în genomul uman. De aceea, lupta sa pentru libertate a luat diferite forme, în funcție de genul opresiunii cu care se confrunta. Privind astfel lucrurile, am putea spune că „libertatea” este o noțiune ușor de definit. Încercând, însă, vom vedea că este cât se poate de… relativă. Definiția din dicționar nu este în măsură să ne lămurească. Iată: „LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitateade aacționa după propria voință sau dorință.”
Nu, nu asta este libertatea, pentru că dorința omului este de a încălca… libertatea aproapelui. În nicio societate omul nu poate „acționa după propria voință sau dorință”. Orice sistem se bazează pe un set de legi, de reguli, în interiorul căruia ne mișcăm. Colivia poate fi mai mică sau mai mare, dar tot colivie este. Gratiile ei sunt tocmai aceste legi stabilite de om, la care se adaugă legile… fizicii, cărora omul li se supune.
Adevărata libertate este cea generată de cunoașterea adevărului. Pentru că Isus a spus: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi.”(Ioan, 8:32) Constatăm, însă, că și noțiunea de „adevăr” este relativă, atât din definiția dată de dicționar, cât și din cele date de filosofi de-a lungul timpului. Și tot Biblia ne scoate din impas, pentru că Isus a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”(Ioan, 14:6)
Cunoașterea de Dumnezeu, închinarea „în duh și în adevăr”, oferă adevărata libertate. Cei ce n-au gustat această libertate văd gratiile care-i despart de cei care o cunosc, și-și imaginează că aceștia sunt în colivie. Nicidecum, căci sunt gratiile propriei lor colivii. Cunoașterea adevărului în Cristos oferă libertatea absolută, de la eliberarea de vicii pănă la cea de frica morții.
Vorbind despre vicii, vedem cum oamenii se înșală, considerându-le expresie a libertății. Tânărul ieșit de sub tutela părinților spune: De acum pot să fumez, pentru că sunt liber și nu mi se poate interzice. Și asta, fără să-și dea seama că-și pune singur lanțuri, că devine robul unui viciu. Cât despre cealaltă formă de libertate amintită, ea derivă din cunoașterea adevărului despre dimensiunea divină a sufletului. A eternizării lui. În această privință, Isus ne spune: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul.”(Matei, 10:28)
Cunoașterea adevărului înseamnă eliberare de resentimente, de patimi, de bezne. Dar forma împlinită a acestei libertăți este conștiența că, deși supus vremelnic unor reguli, aici în coordonatele stabilite, locul tău este universul întreg, iar timpul tău este veșnicia. Pentru că ești, prin adevăr, copilul lui Dumnezeu.
Să ne bucurăm de acest statut, de această libertate, dar să nu uităm de cei care-s încă închiși. Chiar dacă nu știu asta. Să le aprindem făclia cunoașterii din Cuvânt, pentru eliberarea lor. Ca să se bucure de libertate și să ne vedem cu ei în Cer.
Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. (Coloseni, 3:13)
Toamna este frumoasă! Așa ar începe o compunere școlară, dar ca să prinzi în scris ceva din farmecul irezistibil al toamnei, trebuie să-ți lași simțurile să o pătrundă în tot ceea ce are de oferit. Și acest lucru nu este doar apanajul artiștilor, chiar dacă sunt înzestrați cu o sensibilitate aparte. Toți cei care vor să-și deschidă sufletul spre frumos vor trăi o astfel de încântare.
Elegia toamnei? Da, este reală, când norii par să se fi blocat pe „deschis”, într-o jeluire fără sfârșit. Dar și ploile sunt o binecuvântare. Și, oricum, au pauzele lor, când cerul de cobalt râde din nou și soarele își revarsă mierea peste lume, iar pădurea pare paleta unui pictor impresionist. Culoare, multă culoare. Iar ochii sorb această simfonie cromatică dând sufletului starea de bine.
Auzul ne este și el impresionat de farmecul toamnei. Din coroanele de aur și aramă ale arborilor ne învăluie cântecul de despărțire al păsărilor care ne vor părăsi pentru o vreme. Iar de pe bolta brăzdată cu zbor se aud țipetele cocorilor. Întotdeauna m-au emoționat, chiar dacă e puțin probabil ca vreun compozitor să adauge „muzicalitatea” lor vreunei simfonii. Eu le percep ca pe un salut de „rămas bun”, dar și promisiunea revederii în primăvară, când vor veni cu „v”-ul formației de zbor spre noi. Spre inima noastră. Și cu un nou salut sonor.
Ar mai fi de adăugat la acest concert autumnal și boncănitul cerbilor. E vremea iubirilor lor și a mugetelor lor de dragoste, când poartă în coarne fuioare de ceață și cată spre primăvara care le va aduce pui. Coda concertului este asigurată de scâncetul brumei care ne așterne argint sub pași.
Cât despre miros… e greu de definit senzația. Atâtea miresme se împletesc, încât e dificil să stabilești aportul fiecăreia la acest amalgam îmbătător. Pere sau piersici? Mere sau struguri? Gutui sau prune? Apoi, legumele… Arome care fac parte din structura intrinsecă a toamnei și care ne invadează… olfactiv.
Ce oferă toamna simțului tactil? Ei bine, gingășia pufului de piersică. Și de gutui. Înfiorarea plăcută din mătasea porumbului sau senzația de răcoare la atingerea fructelor sărutate de scânteierea brumei. Și… câte și mai câte!
Am ajuns și la gust. Aici, dificultatea de a cuprinde în frază întreaga ofertă a toamnei este maximă. Pentru că sunt multe, pentru că sunt delicioase, pentru că… În concluzie, toamna este frumoasă. Și totuși…
Totuși, deși ne impresionează prin toate simțurile, la superlativ, frumusețea nu e trăsătura ei definitorie. Toamna este toamnă pentru că este… bogată! Pentru că ne oferă cu generozitate ceea ce, ițindu-se cu timiditate sub soarele primăverii, a crescut la sânul ocrotitor al verii și acum râde a împlinire, a coacere. Acesta este drumul roadelor care întrețin viața. Și acesta este rostul toamnei.
Am scris aceste rânduri despre toamnă cu bucurie în suflet, dar gândindu-mă la anotimpurile vieții. Și la rodirea ei. Pentru că Cel ce ne-a creat ne asigură pe tot parcursul condiții prielnice să rodim. De aceea, din perspectiva lui Dumnezeu, rodirea noastră nu este opțională. Și în ce constă asta, știm cu toții. Cum bine știm și care sunt răsplătirile divine.
Pentru unii, toamna este departe, dar o bună recoltă se pregătește din primăvară, și se îngrijește pe tot parcursul verii. Vă doresc tuturor o toamnă bogată. Atât ca anotimp, cât și ca etapă vieții. Doamne, ajută!
Mă caut în țipăt de toamnă-n extaz Și-n glasul de-argint care cheamă din flaut, În zbor avântat spre lumină mă caut, Cu aripi bătute de soare-n topaz.
Mă uit după urme, dar duc în trecut Și nu o să dau niciodată de mine, De-acolo-am plecat înspre starea de... bine, Cu strai din iubire și pace țesut.
Mă simt dedublat când mă caut confuz, Căci am încă umbrele vechi pe retină, Dar eu am un loc undeva în lumină, Iar vechiul statut neguros mi-l refuz.
Mă caut? Sau... caut privind împrejur, Să știu unde sunt, ca o nouă făptură, Privind acest loc fără storuri de ură În care abstractul primește contur.
La toate aceste-ntrebări îmi răspund Adânci sentimente ce stăruie-n mine, Căci locul iubirii e, Doamne, în Tine, Și astăzi, iubind, eu în Tine m-ascund!
Era deja târziu, aproape de miezul nopții, și el savura momentele acestea. Într-o poziție confortabilă, simțind relaxarea trupului obosit, sorbea cu nesaț rândurile cărții căreia îi întorcea filele. Făcea asta de fiecare dată înainte de a cădea în mrejele somnului. Umbrele pe care lumina veiozei le desena pe pereți păreau să pregătească intrarea în lumea viselor. Dar deodată…
Soneria telefonului l-a smuls brutal din această stare, și sunetul ei i-a produs șocul unei alarme antiaeriene. Îi părea rău că nu l-a pus pe mute. Cine să fie la ora asta? Era prietenul său, pe care nu-l văzuse în ultima vreme. Ce o fi vrând? Nu putea să nu-i răspundă.
Fiul acestuia, care studia departe de casă, venea în vacanță. Era deja în gara aflată la câțiva kilometri, iar mașina prietenului nu pornea. Băiatul nu putea să vină atâta drum pe jos, având și bagaj. Într-o astfel de situație… „suni un prieten”.
Nu, nu se putea.Simțea că somnul așteptat este aproape, dar trebuia să-și refuze prietenul într-un mod politicos. Însă refuzul său a adus un val de insistențe. „Unde să mă duc? Tu ești singurul meu prieten. Ajută-mă, te rog!”
Finalul este previzibil, având în vedere că această scenă posibilă este inspirată de pilda Mântuitorului, relatată de evanghelistul Luca în capitolul 11 al cărții sale. Insistențele dau roade. De altfel, Isus conchide: „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide.” (Luca, 11:9)
Pilda Mântuitorului este despre stăruința în rugăciune, iar a medita asupra ei este imperios necesar într-o vreme când rugăciunea este neglijată. Cât despre insistență… Omul modern este grăbit, adept al produselor instant. Dacă nu primește răspuns imediat la rugăciune, se grăbește să tragă concluzii pripite. Spre paguba lui.
Și dacă Dumnezeu vrea să-ți testeze credința? Și răbdarea. Și acceptarea dependenței totale de el. Ți-e greu să admiți că nu ai alte soluții? Treci peste orgoliu și smerește-te, insistând! Isus a spus că dă rezultate. De ce te-ai îndoi?
La moara lui Felix 