Tensiunea era mare în Valea Terebinților, o încordare greu de suportat fiind resimțită dureros în rândul combatanților. Oștile erau față în față. Aceasta este scena desfășurării luptei lui David cu Goliat. Este, poate, cel mai cunoscut episod din istoria fascinantă a împăratului psalmist, cel pe care Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”.
Această victorie a înflăcărat imaginația copiilor din toate timpurile, dar a rămas un subiect deschis de meditație când ei au crescut. Pentru că și de data asta Dumnezeu ne surprinde. Nu prin biruință, căci nu ne mai uimesc lucrările Sale. Ci prin modul de a interveni.
Da, era nevoie de cineva care să-l înfrunte pe filisteanul care batjocorea poporul lui Dumnezeu, dar omenește ne-am fi gândit la Saul. Era împărat, era viteaz, iar ca statură depășea cu un cap pe toți luptătorii săi. David nici nu avea ce să caute acolo. Pentru noi, el apare ca fiind „din alt film”. Dar nu și pentru Cel în Numele Căruia urma să lupte acest „copil cu părul bălai”.
De altfel, atunci când Samuel l-a uns rege, el a fost ultimul la care s-a gândit familia sa. Și este scris: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”(Isaia, 55:8)
Așadar, tânărul păstor a decis: va lupta cu Goliat! Când împăratul Saul s-a lăsat convins să-i încredințeze acestă misiune, i-a oferit armura sa. Trebuie să fi fost una deosebită, fiind a celui din fruntea poporului. O armură bine lucrată, menită să ofere protecție maximă.
David știa că Dumnezeu îl îsoțește, iar prezența Sa este mai sigură decât orice armură. Nici măcar nu s-a gândit ce bine ar arăta în armura împăratului. Și cât de… fotogenic! Dar, ca să nu-l supere pe ofertant, a probat-o. Era frumoasă, dar NU I SE POTRIVEA! Nu era pentru el, chiar dacă strălucea.
N-a fost tentat să impresioneze pe nimeni cu armura. Fiind convins că luptă „în Numele Domnului Oștirilor” (1 Samuel, 17:45), știa că El îl va echipa. Și nu a greșit gândind astfel. A învins. Cu armura sa, adică fără. Dar cu Dumnezeu.
O concluzie pentru „luptători”: O armură de împrumut nu-ți este de folos, ba chiar s-ar putea să te împiedice. Folosește echipamentul tău, tehnica ta, metodele tale. Vei fi mai eficient dacă nu vei imita.
Și una pentru „împărat”: Păstrează-ți armura. Și nu impune un anumit echipament sau tactică de luptă. Pe cei trimiși de Dumnezeu îi va echipa El.
Se numea Apolo și venea din Alexandria. Adică din capitala Egiptului, centru strălucitor al culturii elenistice. Orașul se putea lăuda cu o Universitate, o Academie și cea mai renumită bibliotecă din antichitate, deținând 900 de mii de pergamente. Acesta fusese „leagănul” acestui tânăr înainte de a ajunge la Efes.
Despre el ne scrie evanghelistul Luca în cartea sa „Faptele apostolilor” că „avea darul vorbirii și era tare în scripturi” (cap. 18, v 24) Nu știm cât din „darul vorbirii” era înnăscut și cât dobândise la Școala din Alexandria, unde, potrivit tradiției grecești, retorica era o disciplină de bază. Știm însă că a fost contemporan cu Philon din Aleandria, filozoful care a încercat alegoric să împletească Tora cu platonismul, căruia cu siguranță îi cunoștea opera.
Așadar, nu doar că deținea cunoștințe temeinice din scripturi, dar era și elocvent. Poate acesta era motivul pentru care unii dintre credincioșii din Corint se declarau a fi ai lui Apolo, în detrimentul apostolului Pavel. Școala rabinică din Ierusalim nu preda retorica.
Cu acest bagaj și această… aură a intrat Apolo în sinagoga din Efes. A vorbit cu înflăcărare, folosindu-și cunoștințele acumulate, dar… avea lacune. Și „nu cunoștea decât botezul lui Ioan” (v. 25) Acolo erau, însă, Aquila și Priscila, mai vechi colaboratori ai lui Pavel și care, asemeni acestuia, confecționau corturi.
Aceștia au sesizat lipsurile din cuvântarea entuziastului orator și l-au invitat la ei pentru a-i arăta „mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu”. (vers 26) Era, totuși, o învățătură nouă, care nu se afla pe rafturile Bibliotecii din Alexandria. Ar putea să ne pară surprinzător faptul că a acceptat, dar avea chemarea în slujire de la Dumnezeu și se purta ca un adevărat slujitor. Cu modestie. Chiar dacă avea un rucsac de diplome.
După aceste „cursuri de perfecționare” a plecat spre Ahaia, având din partea credincioșilor scrisori de recomandare către ucenici. Lucrarea lui ulterioară a fost un succes evanghelistic, apreciat ca atare de însuși Pavel, apostolul neamurilor: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (1 Corinteni, 3:6)
A recunoaște că mai este loc de învățătură e o dovadă de smerenie, o virtute apreciată de Dumnezeu. Și foarte necesară într-o lucrare delicată, cum este cea de salvare a sufletelor. Iar succesul lucrării, adică rodirea, depinde în mare măsură de asta. Doamne, ajută!
Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi, Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.
Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple, Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot, Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple: Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!
Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime Iar bolta plumburie apasă greu şi ea, Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime: Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?
Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape Şi punctele de sprijin se clatină pe rând, Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!
Se-aprinde orizontul când soarele apare Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu, E-acolo şi limanul, doar la un pas...mai mare, Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!
Nu mi-am propus să definesc „frumosul”, evitând astfel hățișul unui relativism sufocant. Oricum, o atare definire trebuie să țină cont de contextul istoric, geografic, social, cultural, etc. M-am oprit, însă, la „timp frumos”, unde părerile par să fie unanime.
Când omul exclamă: „În sfârșit, timp frumos!”, trebuie să fi trecut furtuna, să se fi oprit ploaia, să fi încetat gerul, să fi ieșit soarele. Noțiunea de „timp frumos” are, deci, strânsă legătură cu soarele. Cu căldura.
Potrivit acestor criterii, avem o vreme splendidă. A venit ce ne-am dorit. Și totuși, când temperatura începe să crească, oamenii fug de…frumos. Chiar dacă noțiunea de „prea frumos” nu există. Nimic pozitiv nu este „prea”, din punct de vedere logic. Oamenii își caută adăpost, lăsând afară frumosul, adică lumina și căldura.
Paradoxal, așteptăm timpul frumos, ne dorim soarele, dar am inventat…parasolarul. Care să ne apere de soare. Căutăm adăpost când e soare și căutăm adăpost când e frig. Căutăm adăpost când bate vântul și căutăm adăpost când plouă. Chiar dacă am dorit ploaia și ne-am rugat pentru ea.
Omul pare a nu fi în armonie cu vremea de pe propria-i planetă. Pare venit de pe altă lume. Dar Biblia ne spune că Dumnezeu Și-a încheiat Creația făcându-l pe om, căruia i-a încredințat pământul, spunându-i: „Supuneți-l!” Și dacă Genesa ne vorbește despre „răcoarea zilei”, armonia om-natură pare să fi existat.
Ce s-a întâmplat? Păcatul. Răzvrătirea. Și ceea ce Dumnezeu a creat ca un mecanism perfect a fost afectat, intrând sub blestemul păcatului. Omului i s-a încredințat planeta, și aici ar fi trebuit să fie în elementul său. Dar nu mai e. Și ceea ce-și dorește îl afectează. Adică timpul… frumos. Folosește protecție împotriva „frumosului”. Un „frumos” care ustură, doare, sau ridică tensiunea.
Vorbim la trecut despre „răcoarea zilei” și armonia deplină a omului cu Creația, în prezența lui Dumnezeu. Vorbim la viitor despre o armonie absolută în care nici de soare nu va mai fi nevoie. Și tot în prezența lui Dumnezeu.
Prezentul? Un „frumos” relativ, care adesea ne afectează. Dar ceea ce rămâne, totuși, ca o frumusețe statornică, este frumusețea interioară, generată de împăcarea cu Dumnezeu.
Așadar, timpul frumos nu ține de starea vremii, ci este timpul petrecut cu Dumnezeu. Să aveți parte de zile frumoase!
La moara lui Felix 