Învierea se produsese, dar ucenicii erau încă derutați, departe de certitudini. Erau mai degrabă confuzi, îndoielnici, încolțiți de spaime. Teama de iudei și de eventualele lor represalii îi făcea să stea cu ușile încuiate.

 Încăperea cu ușile zăvorâte este scena în care își face intrarea, în chip miraculos, Înviatul. Dovedise prin învierea Sa că nu era un învățător, ci Învățătorul. Era Cristosul. Și acum stătea în fața lor, rostind: „Pace vouă!” L-au văzut, L-au auzit și n-au mai avut nicio îndoială. Au înțeles și misiunea care le stătea în față, de continuatori ai lucrării lui Isus.

  Toma, însă, lipsise de la această întâlnire. O absență regretabilă, o experiență miraculoasă pierdută, dar cel mai dureros era faptul că relatarea fraților nu reușea să-l convingă. Să-i alunge îndoielile. Ceilalți Îl văzuseră și-L auziseră, dar el voia, pentru a crede, mai mult. Voia să-L și atingă.

  Putea Isus să-i refuze acest semn? Putea să-l lase pradă îndoielilor pe acest ucenic care se dovedise loial, temerar și deschis la învățătură? A revenit, așadar, la același loc de întâlnire, când era și Toma cu ucenicii.

L-a convins, prin prezența Sa, și a primit închinarea acestuia: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”(Ioan 20:28)

  Diavolul cultivă intensiv îndoiala și-i aruncă sămânța peste tot. Atunci când o simțim înfășurându-ne, ne amintim de Toma și de cererea lui. Un semn ne-ar întări în credință -cugetăm- și ne-ar smulge din înlănțuirea incertitudinii. Și s-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă. Dar e la fel de posibil să nu ne răspundă, pentru că aceasta este excepția, nu regula.

  Regula este cea formulată de Isus, ca răspuns dat lui Toma: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” (Ioan 20:29) Și pentru aceasta avem Cuvântul. Și rugăciunea cunoscută: „Ajută necredinței mele!”

  Poate că vom avea un drum jalonat cu semne divine, dincolo de binecuvântările de fiecare zi. Dar ceea ce este cert rămâne stâlpul de foc al Cuvântului și „norul mare de martori” cu experiențele lor.

  Trebuie să vezi, ca să crezi? Orbul a crezut și-apoi a văzut. De altfel, Isus a spus: „Dacă vei crede, vei vedea  slava lui Dumnezeu.”(Ioan 11:40)

 

Simion Felix Marțian

 

  A devenit incomod pentru împărat datorită poziției sale față de adevăr, așa că se impunea o auto-exilare. Numai că Ilie Tișbitul nu era un analist politic clonțos, sau un ziarist pus pe ceartă, ci un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. Așa că s-a bucurat de ocrotirea Sa în tot timpul conflictului cu Ahab.

 A urmat o perioadă de peregrinări până la victoria finală, și pașii l-au purtat, călăuzit fiind de Dumnezeu, și pe la Sarepta Sidonului. Acolo urma să fie găzduit, potrivit cuvântului Domnului, de o văduvă.

  Întâlnirea lui Ilie cu văduva a vut loc la poarta cetății, unde femeia căuta niscaiva vreascuri pentru foc. Seceta instalată în urma rugăciunii prorocului a adus, cum era firesc, foamete. Întreaga țară era afectată, iar această văduvă… cu atât mai mult. Dar la ea l-a trimis Dumnezeu pe Ilie.

  Rezervele de hrană ale văduvei erau „un pumn de făină într-o oală și puțin untdelemn într-un urcior”.( 1 Împărați, 17:12). Pe acestea le-a invocat, ca neputință, în fața acestui oaspete nedorit. Ea urma să coacă o ultimă turtă, pe care să o mănânce împreună cu fiul ei și apoi să aștepte sfârșitul.

  Dar Ilie venea trimis de Cel ce poate. De Cel Atotputernic. De aceea i-a spus femeii să-i facă MAI ÎNTÂI lui o turtă, apoi pentru ea și fiul ei, pentru că „făina din oală nu va scădea, și untdelemnul din urcior nu se va împuțina”.(17:14)

  Văduva din Sarepta își raționaliza rezervele de hrană, dar fără speranță. De aceea era și o ultimă porție. Extrem de întunecată. Dar Ilie a sărit peste raționalizare. Pentru că venea în Numele Domnului.

 Dacă suntem cu adevărat „împreună- lucrători cu Dumnezeu”, cum le scria Pavel corintenilor, vom acționa la fel ca Ilie. Adică Îl vom lăsa pe Dumnezeu să aplice matematica Lui. Și vom vedea aceleași rezultate.

 Dar, ca în cazul văduvei, trebuie avut în vedere acel „MAI ÎNTÂI”. Adică MAI ÎNTÂI  DUMNEZEU! De altfel, este scris: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui.” (Matei 6:33)

  Așadar, să acordăm prioritare celor spirituale și ne vom bucura de „turtele” lui Dumnezeu. Adică de binecuvântările Sale, care ne vor uimi. Pentru că depășesc sfera înțelegerii noastre… matematice.

 

Simion Felix Marțian

 

Cele cinci pridvoare ale scăldătorii Betesda, aflată lângă Poarta oilor, din partea de nord a cetăţii, erau pline. Mai erau şi alte scăldători în Ierusalim, dar aceasta avea un statut special. Acela de a oferi periodic vindecare prin îmbăiere.

  Din cele relatate de apostolul evanghelist Ioan, „un înger al Domnului se cobora, din când în când, în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel dintâi care se cobora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut.”(Ioan, 5:4)

 Nu e de mirare, deci, că sub arcadele scăldătorii „zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcare apei.” (Ioan, 5:3) Iar printre ei se afla un om care de teizeci şi opt de ani, de când era paralizat, şi-a pus speranţa în miracolul tulburării apei şi a vindecării.

  Isus era în pelerinaj la Ierusalim, ca de fiecare dată când erau sărbătorile poruncite de Lege, şi nu putea ocoli un loc unde era suferinţă. Un loc în care putea să aducă bucuria vindecării.

  Întrebarea lui Isus l-a luat pe nepregătite pe acest neputincios, care a văzut în repetate rânduri tulburarea apei, dar nu avea pe nimeni care să-l ajute să ajungă în scăldătoare. „Vrei să te faci sănătos?” Iar întrebarea a fost urmată de… porunca: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”

  Miracolul s-a produs: un om care a zăcut paralizat trezeci şi opt de ani, UMBLA, purtându-şi rogojina sub braţ! Un fapt care ar fi trebuit nu doar să uimească, ci şi să umple de bucurie pe cei din jur. Dar nu şi pe conducătorii religioşi ai iudeilor.

  Aceştia l-au abordat cu atitudine acuzatoare, pentru păcatul de a-şi purta patul în ziua Sabatului. Omul, prins la înghesuială, s-a scuzat spunând că aşa i-a poruncit Cel care l-a vindecat. Şi pentru că nu ştia cine este Acesta, I-a divulgate numele abia după ce s-a întâlnit cu Isus în Templu.

  Rezultatul? „Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Isus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.”(Ioan, 5:16)

  Sărbătoareau Sabatul potrivit Legii lui Dumnezeu, dar „lista” cu lucrările interzise era stabilită de rabini. De aceea, o primă reacţie a cititorilor acestui pasaj este indignarea: Cum, să vezi cu ochii tăi minunile lui Dumnezeu, şi totuşi să te cramponezi de nişte reguli umane?

  Indignarea este explicabilă, dar- atenţie!- istoria se repetă. De câte ori nu am fost împiedicaţi să vedem miracolele divine, măreţia  harului lui Dumnezeu, dragostea şi bucuria din viaţa semenilor, doar pentru că ceva nu corespundea regulilor noastre.

  Vorbim despre Dumnezeul rânduielii şi este bine,căci aşa ni se prezintă prin Cuvântul Său. Dar este Dumnezeul rânduielii Sale, nu al celei stabilite de noi. Iar atunci când minunile se petrec dincolo de orarul, regulamentul sau statutul nostru, trebuie să schimbăm programul. Căci Dumnezeu este neschimbat. Şi Atotputernic.

 

Simion Felix Marţian