Că modestia (reală, evident) este o virtute, nu se îndoiește nimeni. Poate de aceea este rară, pentru că virtuțile se cultivă greu. Dar mai mult decât a fi o virtute, este faptul că e apreciată, ba chiar recomandată de Dumnezeu.

 O parabolă a Mântuitorului ne oferă lumină asupra acestui lucru, iar evanghelistul Luca, relatând-o, ne spune că „doi oameni s-au suit la Templu să se roage” (Luca, 18:10)  Până aici nimic neobișnuit, doar că cele două personaje erau la extremitățile unei eventuale scări… religioase. Pentru că, scrie el în continuare, „unul era fariseu, și altul vameș.”

 Așadar, unul în fruntea clasamentului, celălalt la… retrogradare. Fariseii erau religioși, apreciați de oameni în acest sens, dar nu și de Isus, care le cunoștea adevărata față. Vameșul, în schimb, aparținea celei mai disprețuite categorii umane din Israel. Pentru că datorită profesiei, cea de colectori de taxe, erau considerați trădători ai neamului și, implicit, ai religiei.

 Având în vedere pozițiile celor doi și aprecierile care decurgeau din ele, ne-am aștepta ca acest lucru să se reflecte și în comportamentul lor de la Templu. Dar rugăciunea fariseului era mai degrabă o etalare a meritelor sale cu care credea că-L impresionează pe Dumnezeu. Curată îngâmfare! Vameșul, pe de altă parte, plin de smerenie zicea, bătându-se în piept: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca, 18:13)

 Doi oameni diferiți, două atitudini diferite, chiar dacă aveau un scop comun, acela de a-I vorbi lui Dumnezeu. Concluzia pe care ne-o oferă Isus ar putea să șocheze. Atunci, cu siguranță, a produs un seism. Pentru că verdictul Său, privitor la vameș, a fost: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt.” (Luca, 18:14) Vorbind în termeni sportivi, Îngâmfare – Smerenie, scor 0 – 1. Pentru că vameșul juca în deplasare. Fariseul era în elementul lui la Templu.

 Și ca să înțelegem cui se adresează această pildă, să citim introducerea: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniți şi îi dispreţuiau pe ceilalţi” (vers 9) Sunt mulți oameni religioși, bisericoși chiar, implicați în activități eclesiale, dar care își fac din asta, cu mândrie, propria neprihănire. Potrivit parabolei, aceștia nu ar trebui să fie surprinși când pe drumul spre Împărăție se vor vedea depășiți de cei cu un trecut dubios, dar care vin cu păcatele lor și cu lacrimi de căință la Cel care poate oferi iertare.

 Cuvintele de încheiere ale pildei, aparținând Mântuitorului, sunt: „Căci oricine se înalță va fi smerit; și oricine se smerește va fi înălțat.” (vers 14)

 Doamne, dă-ne înțelepciune! Iar… „înțelepciunea este cu cei smeriți.” (Prov, 11:2)

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 21 noiembrie, 2023

  Pământul propriei țări părea minat pentru Ilie. Stârnise mânia împăratului și nu mai era în siguranță nicăieri. Unde să se ducă? Și, mai ales, ce-o să mănânce? Grele întrebări. Dar vitale.

  Însă Ilie Tișbitul nu era de capul lui. Era un proroc al lui Dumnezeu, și de la El aștepta răspuns. Și a venit: „Pleacă de aici(…) și ascunde-te lângă pârâul Cherit.”( 1 Împărați, 17:3) Acolo s-a dus Ilie.

  Din pârâu urma să bea apă proaspătă. O comoară, în vreme de secetă. Dar siguranța lui? Iscoadele lui Ahab puteau să fie oriunde. Nu, însă, și acolo unde te ascunde Dumnezeu. Din pârâu se adăpau, cu certitudine, și sălbăticiunile din zonă. Un alt pericol. Dar nu pentru cel aflat sub protecția divină.

  Cât despre mâncare, rezolvarea este și mai uimitoare: „… am poruncit corbilor să te hrănească acolo.”(v 4) La asta te-ai fi gândit, Ilie? Room-service în sălbăticie. Și încă serviciu asigurat de… corbi. Trăiește-ți uimirea, Ilie, și… poftă bună!

  Așadar, acest om urmărit de iscoadele împăratului era acum în siguranță. Mai avea și apă la discreție, iar „corbii îi aduceau pâine și carne dimineața și pâine și carne seara”(v 6)

 Și iată cum, într-o perioadă de criză extremă din viața lui, Ilie are tot ce-i trebuie: mâncare, apă, siguranță. Explicația este simplă: el se afla acolo unde l-a trimis Dumnezeu! Și Dumnezeu l-a însoțit cu binecuvântarea Lui.

  De altfel, Isus Însuși ne învață să nu ne îngrijorăm cu privire la ce vom mânca, ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca. Pentru că, spune El, „Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele.”(Matei, 6:32)

  Putem să ne bucurăm de acest „all inclusive”, fiind acolo unde ne vrea Dumnezeu. Fiind ÎN voia Lui. Acolo sunt coordonatele binecuvântării. Oferta este nelimitată. Și cu vedere spre… eternitate!

Simion Felix Marțian