Ca-ntr-un tangaj între sordid și cast
Pe un ocean lipsit de echilibru,
Ne redresăm doar folosind balast
Și-având Cuvântul vieții drept calibru.
Striviți vremelnic între „nu” și „da”,
Într-un raport care mereu se schimbă,
Lumina-n viață o putem doza
Mutând cursorul ce pe ea se plimbă.
Spre maxim noapte, sau spre maxim zi
Mutăm cursorul către un solstițiu,
Și ce vom căuta vom și găsi
Ca rezultat acestui exercițiu.Nimic nu poate fi eliminat,
Căci doar prin zi și noapte curge timpul,
Însă raportul poate fi schimbat
Dacă ne-alegem bine anotimpul.
Mergând spre „da”, spre „bine”, spre „corect”
Și căutând trăirea în lumină,
Intrăm pe-al slavei veșnice traiect,
Către Împărăția ce-o să vină.
Și straiul din contraste vii țesut
Se va schimba, găsindu-și puritatea,
Intrând într-un solstițiu absolut
Cu ziua lungă cât... eternitatea!Simion Felix Marțian
Purtând solstițiul ca pe o hlamidă
Bătută cu cireșe de rubin,
La țărmul verii, de lumină plin,
Adastă luna iunie, candidă.
Se-ascunde curcubeul, clandestin,
Prin iarba sărutată de acridă,
Și muzica prin păsări e fluidă
Și-n greieri acordați în sol senin.
Mă invadează vara, por cu por,
Și-n flori de câmp cu puf de reverie
Îmi pregătesc o pistă pentru zbor,
Să mă înalț, pe-aripi de poezie,
Cu închinarea mea spre Creator:
Mărire Ție-n veci, mărire Ție!
Simion Felix Marțian
Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.
Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.
Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.
Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.
În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.
Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!
În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.
Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.
Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.
Simion Felix Marțian
În lumea tainelor de nepătruns
Cu drumurile ei întortocheate,
Umblăm printre capcane camuflate
În căutarea unui sens ascuns.
Ne bântuie mistere încifrate,
Din negura ce-și este îndeajuns,
Și când înmugurește vreun răspuns
Este mușcat de vânturi înghețate.
Dar, Doamne, de ce-s toate în răspăr,
Căci Tu-ai făcut și cerul și pământul?
Și am găsit răspuns în Adevăr.
Înțelegând, mi-a înflorit avântul
Ca sărutarea florilor de măr,
Căci e o cheie pentru toți, Cuvântul!
Simion Felix Marțian
Dorind cunoaștere, încep demersul
Spre a mă defini, pus în lumină,
Și-oglinda vieții-mi dă răspuns, senină:
Ești boț de lut ce s-a deprins cu mersul.
Răspund, zbârlindu-mi coaja mea de tină:
Eu pot oricând străbate universul
Cu sunetul, culoare și cu versul,
Cu scânteierea duhului, divină.
Nu-s țintuit cu rădăcini de glie,
Iar timpului rigid i-am spart zăvorul
Cu aripa muiată-n veșnicie.
În mine Și-a pus chipul Creatorul
Și mi-a lăsat Cuvântul Său făclie!
Oglinda tace. Îmi reflectă zborul.
Simion Felix Marțian
Cu foc și sete mă-ncolțea pustia
Când, ca pe Moise, m-ai chemat din rug;
Mă apăsa arzând imensul crug,
Iar ziua parcă-și amâna chindia.
Puteam încă de-atunci să mă conjug
Cu dragostea Ta mare cât vecia,
Dar mi-am purtat prin veacuri pribegia
Când am ales de ochii Tăi să fug.
În mreaja căutărilor năuce,
Pustia ca un foc m-a mistuit,
Dar a venit a vremilor răscruce
Când m-ai chemat din nou și mi-ai vorbit
De pe un deal, de-acolo de pe cruce,
Și de atunci pustia a-nverzit.
Simion Felix Marțian
E pământul brăzdat de izvoare de-argint
Care curg șerpuind, susurând tremurat,
Dar cu susurul blând prea adesea ne mint
Și pe undele lor poartă-al morții stigmat.
Bramburim însetați și cădem osteniți,
Dar sorbitul dorit e pericol mortal
Și confuzi ne târâm cu genunchii zdreliți,
Căutând un izvor cu fluidul vital.
Doamne, Tu ne-ai lăsat apă vie din cer,
Dar umblăm cu busole lovite de-amoc
Și izvoarele bune din jur parcă pier,
În pojarul iscat curgând râuri de foc.
Într-un puț din Cuvânt ne putem răcori
Unde stăruie-adânci limpeziri de cleștar,
Dar suntem prea năuci și-am putea iar greși,
De aceea ne dă, Doamne, Tu... fântânari!
Nu titani, nici eroi ce au nimbul aprins,
Ci doar oameni ca noi ce, de Tine-nvățați,
Simt iubirea curgând și, săpând în adins,
Pot în Numele Tău adăpa însetați.
E pământul brăzdat de torente ce curg
Dar nu știm uneori ce ne e de folos,
De aceea ne lasă-n al lumii amurg
Fântânari să foreze în Stânca... Hristos!
Simion Felix Marțian
Siegen, 15 mai 2023
Vibrând mă mai cutreieră zăpezi
Cu șuier lung de viscole trecute,
Deși, urcând spre boltă în volute,
E anotimpu-nmugurit cu iezi.
Coboară astrul zilei să sărute
Candoarea înflorită din livezi,
Și torc miresme caldele amiezi,
Dar eu mai duc troiene dispărute.
Nu-s plin de primăvară și de cald,
Și starea asta, Doamne, mă frământă,
Căci îmi doresc veșmântul, fald cu fald,
Tivit cu-mbobocire care cântă;
Vreau, deci, ca în iubire să mă scald,
Trăind apoi o primăvară sfântă.
Simion Felix Marțian
De-atâta mai și-atâta curcubeu,
Vibrând pe portativul de culoare
Cu vii corole îmbibate-n soare,
Se face coșul frumuseții greu.
Pământul pare un covor imens
Țesut cu măiestrie de prigorii,
Când roua-și prinde în mărgele zorii,
Și florile par să dea vieții sens.
În tremur de petale policrom,
Ce definește însăși gingășia,
Adie fluturii și poezia
Purtând al primăverilor simptom.
De înflorire sunt pătruns și eu
Și-mi înflorește-n suflet închinarea
Când, Doamne, Îți privesc uimit lucrarea
Și-apoi exclam: Ce mare-i Dumnezeu!
E minunat, dar totuși... prea puțin,
Căci pe cortină desenăm morminte;
Dar dă-ne, Doamne, idealuri sfinte,
Ca-n veșnicia Ta să înflorim!
Simion Felix Marțian
Siegen, 8 mai 2023
La moara lui Felix 