Nu era la prima călătorie pe mare. Nu ştim cât a călătorit Pavel astfel înainte de întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului, dar după aceea a călătorit mult în numele Lui, pentru vestirea Evangheliei Sale. De altfel el le scria corintenilor: „… de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.”(2 Corinteni 11:25)
Dar de data asta călătorea ca prizonier, în drum spre Roma. Corabia, care transporta o mare cantitate de grâne, avea la bord două sute şaptezeci şi şase de oameni.
Era toamna (trecuse „vremea postului” de Ziua Ispăşirii) şi navigaţia se făcea cu mare dificultate din cauza vânturilor. Este momentul în care apostolul intervine, sfătuindu-i să oprească pentru iernat. De ce i-ar fi urmat sfatul? Era DOAR un rabin.
Bătălia cu furtuna a fost teribilă. Au renunţat la încărcătura preţioasă a corăbiei, iar când ceaţa i-a învăluit pentru mai multă vreme, plutind în derivă, şi-au pierdut orice speranţă.
Aici intervine Pavel din nou. Şi pentru că lucrurile se petrecuseră aşa cum el prevestise în avertismentul ignorat, erau dispuşi să-l asculte de data asta. Dar mai era şi argumentul hotărâtor: „Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi-noapte.” (Faptele Apostolilor 27:23)
Şi pentru că a mai adăugat convingător: „…am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus”(vers, 25), sfaturile lui nu au mai fost trecute cu vederea. Chiar dacă era rabin, nu navigator. Şi încă unul întemniţat.
De aceea l-au ascultat atunci când i-a îndemnat să mănânce, dar şi când i-a avertizat că echipajul vrea să fugă, abandonând corabia. Au scăpat toţi, dar nu pentru că era un rabin cu ei, ci pentru că era Dumnezeu cu acest rabin.
În călătoria noastră, suntem chemaţi să dăm sfaturi în mijlocul furtunii. Pentru salvarea oamenilor. Dar pentru a avea credibilitate, trebuie să vorbim în Numele Domnului. Cu autoritate.
Însă pentru aceasta trebuie să umblăm cu El. Ca Pavel.
Vindecarea de lepră a lui Naaman, comandantul armatei Siriei din timpul lui Ben Hadab al II-lea (cca 860–842 î.Hr), este un fapt uluitor, ca orice miracol. Dar în egală măsură ne uimește planul lui Dumnezeu de a se face cunoscut oamenilor, de a se apropia de inimile lor. În cazul lui Naaman, acest plan începe cu o fetiță care era în slujba soției acestuia. Ea era dintre prizonierii aduși din Israel în timpul unor confruntări militare anterioare.
Dar pentru ca vorbele acesteia să ajungă la un om de importanța lui Naaman, trebuia ca el să se smerească, și asta se face de obicei într-o situație disperată. Condiția era îndeplinită, căci acest luptător curajos era… lepros. Verigile se leagă, căci se deschide comunicarea cu fata aducătoare de vești bune.
Și spune această sclavă anonimă că există vindecare pentru stăpânul său la prorocul din Samaria, omul lui Dumnezeu. Este vorba de Elisei. Naaman se agață de această șansă și se duce la împărat, unde avea mare trecere în urma victoriilor în luptă aduse țării sale.
Împăratul a ales calea diplomatică și l-a trimis pe luptătorul său încărcat cu daruri la Ioram,împăratul Israelului. Acesta, străin de situație, intră în panică, presupunând că este o provocare a Siriei. Cum să-l vindece el de lepră? Dar toate astea ajung la urechile lui Elisei, care spune: „Lasă-l să vină la mine, și va ști că este un proroc în Israel!” (2 Împărați, 5:8)
Naaman se conformează și de data asta, deși nu-i era tocmai la îndemână, având în vedere poziția lui. Ba chiar a avut surpriza neplăcută de nu fi întâmpinat de proroc, care a trimis un sol să-i spună: „Du-te și scaldă-te de șapte ori în Iordan; și carnea ți se va face sănătoasă și vei fi curat.” (5:10) Asta era prea mult pentru el, căci a plecat plin de mânie zicând: „Nu sunt oare râurile Damascului, Abana și Parpar, mai bune decât toate apele lui Israel? N-aș fi putut oare să mă spăl în ele și să mă fac curat?”
Slujitorii lui l-au potolit, îndemnându-l să facă ceea ce i se cerea. Tot făcuseră atâta drum. Acesta a fost pasul decisiv, și vindecarea dorită s-a produs. Evident, nu apa Iordanului sau ritualul scăldării, ci mâna Celui Atotputernic. Naaman, plin de bucurie, s-a întors cu tot alaiul la casa prorocului, zicând: „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât în Israel.” (5:15)
Aici este esența. Toate celelalte au fost fire din planul divin prin care un om a ajuns la lumina cunoașterii Adevărului. Un păgân, închinător la idolii Orientului, vine în contact cu Dumnezeu printr-un miracol. Ar fi putut trece sub tăcere vindecarea lui? Sau Numele Celui de la care a primit vindecarea? Nicidecum, căci Siria trebuia să știe. Iar Dumnezeul vindecării este și Dumnezeu al mântuirii.
Accesul nostru la cunoașterea lui Dumnezeu este mult facilitat azi de prezența Bibliei pretutindeni, în aproape toate limbile pământului și în formate diverse. Oare trebuie să ne strângă Dumnezeu cu ușa ca să-L căutăm? Mai ales că este în interesul nostru. Doamne, ai milă de noi!
„Felicitări, omule!”-i-am fi spus noi, poate, moşierului care-şi evalua cu încântare recolta. Chiar dacă ascundeam o umbră de invidie. Căci acest agricultor, eroul pildei lui Isus, pe care ne-o prezintă evanghelistul Luca (12: 16-21), s-a bucurat de un an bogat, de o recoltă deosebită.
Şi ce-am mai fi făcut noi? L-am fi invitat la un post de televiziune, pentru că- nu-i aşa?- poate fi exemplu şi pentru alţi fermieri. Şi aici l-am fi auzit vorbind despre planurile sale de extindere: „Îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari.” (Luca 12:18). Iar planurile sale pe termen lung includeau şi o viaţă de plăceri, înlesnită de bogăţiile acumulate.
Ce este condamnabil în atitudinea lui? Faptul că a avut o recoltă bogată dovedeşte pasiune şi hărnicie şi e de lăudat. Poate fi lăudat şi pentru planurile sale de extindere, care dovedesc pricepere în afaceri şi perseverenţă. Şi nu-l putem condamna nici pentru planurile sale „de vacanţă”. Sunt, totuşi, planurile unui om care are nevoie de odihnă.
Dar sentinţa lui Dumnezeu sună implacabil: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”
Unde greşise? În faptul că L-a exclus pe Dumnezeu din ecuaţie.
Ar fi putut să fie prezent în ecuaţia lui, aducându-I „cele dintâi roade”, potrivit Legii, şi s-ar fi bucurat şi de binecuvântarea recoltelor viitoare. Putea să fie prezent în ecuaţie prin ceea ce ar fi dat celor mai puţin favorizaţi decât el. Prezenţa lui Dumnezeu în ecuaţie se impunea şi prin rugăciunile de mulţumire pentru recoltă, dar şi de încredinţare în mâna Lui pentru viitor.
Ar fi putut să fie, ar fi putut să fie… Dar, n-a fost! Şi verdictul este tragic.
Nu ne putem permite să ignorăm latura spirituală a vieţii. Ba, mai mult, trebuie să-i acordăm întâietatea cuvenită.
Iar în planurile noastre de viitor, chiar şi pe termen scurt, trebuie inclus Dumnezeu.
Zvâcnește galben toamna prin toți porii Și-aș vrea cumva, privind-o, s-o provoc, Să urc pe scenă-n locul ei, să joc, Când cerul scutură spre sud cocorii.
Îmi intru-n rol și frunze-mi pun la tâmple, De aur, de aramă și rubin, Mă-ncalț cu brume și apoi mă-nclin Spre ceea ce urma-va să se-ntâmple.
Decoru-i greu de-atâta sărbătoare, Iscând splendori la fiecare pas, Dar din culise-am auzit un glas: Unde-i esența toamnei, roditoare?
N-ai niciun coș cu poame lângă tine, Iar carul cu porumb nu e-n decor; Ai pus doar ce-ți părea strălucitor, Văpăi de frunze mângâind retine.
Stop joc! Eu mă întorc la toamna mea, La amurgirea rânduită mie, Atent la rod, la sacra bogăție Pe care eu, iubind, o pun în ea.
Am, Doamne, frunze în culori de vis, Dar nu-i de-ajuns, vreau ramurile grele De roade, să mă-nchin apoi cu ele, Purtând mireasma Ta de nedescris.
Lumina ațipește în mănunchi La geamul toamnei dinspre miazănoapte, Și curg din văgăuna nopții șoapte Ce urcă-ncet, încet pe-al zilei trunchi.
A fost un timp bogat în roade coapte, Iar boii trăgeau carul în genunchi, Bilanțul strigă însă din rărunchi: E, totuși, mult prea mult porumb în lapte!
Necoacerea ne roade ca un morb Când toamna vieții bate la fereastră, Căci punem storuri, vrând un soare orb.
Dar, Doamne, pentru mântuirea noastră, Ne smulge din al nepăsării sorb, Căci suntem lan în câmp, nu flori în glastră!
La moara lui Felix 