Locuitorii Efesului erau mândri că cetatea lor găzduia templul zeiţei Diana. Sau Artemis, cum o numeau grecii. Erau mândri chiar dacă nu ştiau că mai târziu, în lumea modernă, templul va fi considerat o „minune”. Una dintre cele şapte ale antichităţii.

 Aducând jertfe zeiţei, ni s-ar părea firesc să-i vedem răsculându-se atunci când vine cineva vestind o altă Cale. Căci aşa se întâmplase. Pavel, ajuns în cetatea lor, a început să vestească o Cale spre mântuire prin Cristos cel înviat, printr-un Dumnezeu care urăşte închinarea la idoli.

  Dar, în mod surprinzător (sua nu?), motivaţia răscoalei lor era alta. Şi argintarul Dimitrie, capul răscoalei, mobilizându-i, le spune oamenilor săi: „Oamenilor, ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta.”( Faptele Apostolilor, 19:25)

  Meseria lor consta în a reproduce în metal preţios copii ale templului, la scară redusă. Şi ale chipului Dianei. Iar învăţătura lui Pavel, potrivit căreia „zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei”, era o lovitură dată ocupaţie lor şi implicit câştigului obţinut din aceasta.

  Aşadar, motivaţia lor, ca instigatori la răscoală, era limpede. Banii! Ei nu apărau o ideologie împotriva unei învăţături străine, ci propriile interese. La „ideologie” recurg doar atunci când trebuie să incite masele. Şi această tehnică a manipulării a dat roade, căci ne scrie Luca: „Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru…”(Fapte, 19:29)

  Metoda aceasta de a lupta pentru propriile interese, ascunse în spatele unei ideologii pe care, chipurile, o aperi, se foloseşte şi astăzi. Atât în politică cât şi, dureros, în religie. Atunci când se clatină privilegiile.

  Este bine de ştiut cu ce ne vom confrunta atunci când propovăduim Adevărul. Calea. Pavel nu s-a împiedicat de efeseni şi interesele lor, iar îndemnul lui este: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.”(1Cor, 11:1)

Doamne, ajută!

 

Simion Felix Marţian

Ninge cald, colorat, cu petale de flori,
Pe zefiri miresmați unduind melodii,
Când copaci de smarald poartă-n ramuri viori
Și cu frunzele verzi împletesc broderii.

Curge soare fluid și zvâcnește în maci,
Săgetând peste câmp și prin flori irizări,
Și, deodată-ndrăzneți, suie-n zbor pitpalaci
Ca să pună azur și nezbucium pe zări.

Un portal spre... frumos este ziua de mai,
În culori care curg dintr-un vast curcubeu,
E o stare de har, de-mplinire, de rai,
Un tablou fascinant ce-i semnat... Dumnezeu.

Captivat de ce văd, de ce simt, copleșit,
Pregătesc mulțumiri și, umplând călimări,
Vreau cu ele să scriu un poem insolit,
Scrijelind pe înalt, pe un cer de chemări.

Și aș vrea să îi simt lângă mine când scriu
Pe toți cei ce iubesc și frumosul din mai
Și pe Cel ce l-a dat, Dumnezeul cel viu,
Și își cos cu arnici de iubire pe strai.

Curge-n inimi senin afluind din decor
Și-absorbim liliac, inspirăm  caprifoi;
Ne-nchinăm mulțumind pentru starea de... zbor,
E frumos și, mai mult, Dumnezeu e cu noi!

Simion Felix Marțian

Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene când te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Isus plângea!”

Simion Felix Marțian

Privind tabloul amplu-al Învierii
De pensula divină zugrăvit,
Subit ni se dezvăluie vederii
Un personaj mai... neobișnuit.

El, Toma, „acuzat” de necredință,
A zis „întâi să vezi apoi să crezi”,
Însă a despărțirii suferință
Voia să o trateze cu... dovezi.

Cel Înviat i-a dat medicamentul
Când, revenind, S-a oferit ca semn,
Iar Toma a fructificat momentul
Și-n adevăr I s-a-nchinat solemn.

I-aș mulțumi, de s-ar putea, lui Toma,
Căci –iată!- după îndoiala sa,
Isus Cel Viu rostit-a axioma:
Ferice e să crezi fără-a vedea!

Eu n-am citit în semnele de cuie,
Nici literă de lance n-am atins,
Dar gândul meu spre veșnicie suie
Căci dragostea divină m-a convins.

Simion Felix Marțian
Siegen, 27 aprilie, 2025 (Duminica Tomii)

De mușcătura gerului câinos
Scâncește și zăpada sub picioare,
Iar florile de gheață uimitoare
Dau zorilor sărutul dureros.
	
Copacii suri sunt amputați de ger,
Trosnind a neputință și-a durere,
Și-n croncănit și cioburi de tăcere
Își pun bandaje sinilii de cer.

Resimte ca o rană tot ce-i viu
Îmbrățișarea pătimaș-a iernii,
Din zori cu ger la frigul din vecernii
Și nopțile tăioase-n strai corbiu.

Și dacă gerul crunt, acum în toi,
Îl definim ca lipsă de căldură,
Răceala-n lume, izbucnind în ură,
Este absența dragostei din noi.

Cum biciuiți de vânt fugim de ger
Și căutăm căldura cu ardență,
Să căutăm și-a dragostei prezență
Și lumea va ieși din frigider.

Să ne iubim cu suflet cald mereu,
Dând păcii șansa ce i se cuvine,
Și-abia atunci vom înțelege bine
Că Dragostea e Însuși Dumnezeu!

Simion Felix Marțian

Mai am pe gânduri încă promoroacă
Și-un vânt tăios îmi feliază cordul,
Când ochii reci scrutează-n zare nordul
Prin pâcla rece, umedă, opacă.

Trăiesc o tragedie-n dezacordul
Între-a iubi ca Tine, sau... în joacă,
Căci lupt cu gheața care mă provoacă
Și mă străbate ca un râu fiordul.

Dar când lumina dragostei divine
Îmi bate-n geamul vieții cu o rază,
Dezghețul se înstăpânește-n mine,
 
Iar țurțurii a bine lăcrimează
Și-s curcubeie-n boabe cristaline,
Căci Tu faci, Doamne, din ghețar o... oază!

Simion Felix Marțian

„…este o ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău şi asupra  căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârşitul anului.” (Deuteronom, 11:12)

  Dumnezeu Şi-a scos poporul din Egipt, după patru secole de robie, promiţându-le o ţară a lor. O ţară binecuvântată. Iar când Moise le vorbeşte despre această ţară, făcând o comparaţie cu Egiptul pe care tocmai îl părăsiseră, balanţa părea să se incline în favoarea ei.

  Acest lucru este surprinzător, pentru că Egiptul era „lider pe piaţa alimentelor”. Nu se bucurau de precipitaţii frecvente, dar fructificau revărsările periodice ale Nilului. În lunca acestuia, după retragerea apelor, rămânea un mâl foarte fertil, în care egiptenii săpau canale de irigaţie, construind şi diguri de protecţie.

  Aşa s-a născut o agricultură nu doar controlată dar şi intensivă. Ce putea, deci, să le ofere în plus Ţara promisă? Ei bine, aici nu mai aveau nevoie de irigaţii, pentru că ţara „se adapă din ploaia cerului”.(Deut. 11:11) Şi le mai spune Moise că este o „ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi.” (Deut. 8:7)

  De unde toate astea? Din faptul că „…este o ţară de care îngrijeşte Domnul”. O ţară „asupra  căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii”. Aşadar, o perpetuă veghere divină. Iar acel „neîncetat” folosit de Moise este subliniat prin „de la ÎNCEPUTUL până la sfârşitul anului”. Nu lipsesc, deci, reperele în timp.

  Ei bine, asupra acestor repere vă propun să medităm la acest ÎNCEPUT de an. Ca să ne bucurăm de vegherea neîncetată a lui Dumnezeu, trebuie să luăm startul cu El. Trebuie să-I atragem privirea încă de la linia de plecare. Să-L determinăm „să-Şi găsească plăcerea în noi”. În viaţa noastră.

  O putem face cu rugăciuni şi cântări de laudă. Făcând voia Lui şi arătându-I că-L iubim, prin dragostea pe care le-o oferim semenilor.

  Suntem la început de an, pe linia de start pentru o cursă cu obstacole. Atrăgând, însă, privirea binevoitoare a lui Dumnezeu, ne vom bucura de o veghere perpetuă. Şi vom învinge.

  Un an nou binecuvântat!

 

Simion Felix Marţian

 

Am o clipă răgaz să privesc înapoi
Și văd urme de pași printre munți de-ntrebări,
Printre steiuri mă văd încercând să dezdoi
Acel semn dureros pus la fraze și... stări.

Cu elan juvenil, cocoțat peste-abis
Căutam prin hățiș taine-adânci să dezleg,
Urmărind obsedat, ca pe-un țel circumscris,
Din frânturi de-adevăr să refac un întreg.

M-am zdrelit la urcuș, sângerând uneori,
Și icnind dureros am simțit că mi-e greu,
Dar când pradă să cad sufocantei vâltori,
Într-un vast luminiș m-aștepta Dumnezeu.

Cu zăvorul deschis către albul intens,
Am simțit c-aș putea, după noul concept,
Acel semn îndoit ce-ntrebării-i dă sens,
Cu lumină din El ca pe-un pai să-l îndrept.

Revelație? Har? Orice-ar fi, e real
Și pendulul e-oprit: da e da, nu e nu; 
Nu mai caut, eu am azi răspunsul final,
Doamne, cred, simt și spun: Adevărul ești Tu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 16 noiembrie, 2024

Nechează lung colinele prin cai,
Și curg, în asfințitul dând să fiarbă,
Torentele de-aramă peste iarbă,
Venind cu întomnarea peste plai.

Se-ncarcă iar decorul cu tristeți
Și picură din toate elegie,
Iar bolta pare rece și pustie
Lipsindu-i zborul viu de cântăreți.

Mi-e toamnă-n toate și mă simt legat,
Și-mi par prea strâmte hainele de brumă;
Nu vreau să fiu un zbor ce se consumă
Cu fiecare anotimp plecat!

Și-n toamna ca un vânt cu-aripi ce dor
Am murmurat această apăsare,
Iar Cerul mi-a răspuns spre-ncurajare
Că viața e mai mult decât decor.

Că ele se succed din timp în timp,
Dar clocotul din noi e-o permanență,
Dacă dorim aceasta cu ardență
Sfidând cu viața orice anotimp.

Și gândul mi-l îndrept spre Dumnezeu:
Îți mulțumesc pentru lumină, Doamne,
C-am înțeles, și-n pragul astei toamne,
Că veșnicia-i anotimpul meu!

Simion Felix Marțian

Se sparge curcubeul în prigorii
Ce-și poartă evadarea peste gruie,
Când toamna calendarul și-l descuie,
Ducându-și sacii către poarta morii.

Se-aprinde viu lumina în gutuie
Și galben țipă ziua prin toți porii,
Miresmele, ca sunetul viorii,
Pe căi de suflet către ceruri suie.

Năvala roadei, ca o clocotire,
Ne umple ochi și palme și hambare
Venind într-o divină afluire.

Și-n toamna caldă ca o sărbătoare,
Pe-altar aprindem foc de mulțumire:
În toate-i, Doamne, marea-Ți îndurare!

Simion Felix Marțian