Cetatea galileeană Nain, însemnând „fericire”, părea privilegiată din punct de vedere al cadrului natural. Cuibărită confortabil la poalele Micului Hermon, se afla la cumpăna apelor dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, beneficiind și de „vedere” nordică spre Tabor. Dar viața nu ține cont de astfel de privilegii, ducând în curgerea ei buturugile dureroase ale dramelor cu care oamenii se confruntă.

  Mai putea, oare, să vadă frumusețea peisajului o mamă cu ochii înlăcrimați? O văduvă care-și ducea la cimitir unicul fiu? Nici măcar un observator neutru, un turist ocazional, nu ar mai fi răpit de priveliște, când tabloul este dominat de un cortegiu funerar, așa cum ni-l descrie evanghelistul Luca. Un cortegiu înfășurat în durere, ieșind din Nain și îndreptându-se spre cimitir.

  Din sens opus, înspre acest cortegiu al morții venea un altul. Cel al Vieții. Era Isus, însoțit de ucenici și de „norod mult”. Întâmplător? Nicidecum. Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare.

  „Nu plânge!”, i s-a adresat Isus mamei șfâșiate de durere. Apoi spre raclă: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!”. A vorbit puțin. Dar a făcut mult. Enorm. Unui tânăr i-a fost redată viața. Sau el a fost redat vieții? Important este că a revenit lângă mama lui. Lângă cea care plângea după el.

  Există în armată un ordin: „La loc comanda!”. Se folosește atunci când startul a fost luat greșit. Se revine la start pentru a porni corect. Într-o direcție bună.

  Între Nain și cimitirul cetății a fost un restart miraculos și crucial. De câte astfel de restartări nu este nevoie, oare, în viața spirituală? Pentru câți morți spiritual, îndreptându-se spre o „groapă” veșnică, nu plâng cei apropiați? Miracolele se petrec în prezența lui Isus. Atunci, acum și-n veci!

  Vorbesc din experiență, ca fost „ocupant” al raclei în drum spre cimitir. Mort spiritual. Dar lacrimile mamei mele au fost la fel de vizibile pentru Isus ca cele ale femeii îndurerate din Nain. Și miracolul s-a produs. Trăiesc! Pentru veșnicie.

  Nu încetați să vă rugați pentru cei „morți”. Cu lacrimi. Isus vede lacrimile și răspunde. Cu un restart. Unul vital.

 

Simion Felix Marțian

Părând un codru ridicat pe trunchi,
Coroana-mpinge bolta și-o-ncovoaie;
Prin ramuri îi curg raze, fulgi și ploaie,
Cu vânturi împletite în mănunchi.

Văzându-i neclintirea în puhoaie,
Înfipt în glie până la genunchi,
Uimire-n mine țipă din rărunchi
Și-aș vrea din el să  strâng la piept altoaie.

Cerând lumină de la Dumnezeu,
Prin reci nedumeriri ce mă-nfășoară,
Aștept răspunsul ca pe un trofeu.

Și, din Cuvânt, o nestemată rară
A scânteiat atunci în duhul meu:
Stejaru-i ghinda ce-a-nvățat să moară!

Simion Felix Marțian
Siegen, 18 iulie, 2025

 Efesul de la jumătatea secolului întâi al erei creștine era un oraș de-a dreptul strălucitor. Cu o populație de aproape un sfert de milion de locuitori, capitala provinciei Asia era un important centru economic și comercial, portul său legând rutele maritime de cele terestre.

  Existența unui teatru cu douăzeci și cinci de mii de locuri (pe lângă alte amfiteatre) ne dă imaginea splendorii sale dar și a vieții culturale intense.

 Se remarca și ca centru religios prin numărul mare de temple, printre ele evidențiindu-se cel al zeiței Artemis, considerat a fi una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Faptul că apostolul Pavel a stat în Efes trei ani, mai mult decât în oricare altă cetate unde a misionat, a făcut ca Efesul să devină și un centru important al creștinismului în ascensiune.

 Dar cu toate că oamenii vedeau minunile făcute în Numele Celui Înviat, în confuzia lor amestecau credința creștină cu ocultismul și magia, într-un sincretism păgubos. Întâlnim astfel oameni care căutau să facă lucruri supranaturale folosindu-se de noțiuni pe care nu le cunoșteau suficient.

 Luca ne relatează în capitolul 19 al cărții sale „Faptele Apostolilor” o întâmplare dramatică cu niște exorciști itineranți, fiii lui Sceva, un preot iudeu de rang înalt. Aceștia au folosit Numele lui Isus ca pe o formulă magică, zicând duhurilor rele: „Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduiește Pavel, să ieșiți afară!” (vers 13)

 Răspunsul a venit: „Pe Isus Îl cunosc și pe Pavel îl știu; dar voi cine sunteți?” (vers 15) Și nu doar că nu le-a recunoscut autoritatea, dar „ a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi și i-a schingiuit…” (vers 16).

 Experiența de viață ne spune că „dacă ai un văr, care are un cumnat, ce la rândul lui îl știe pe un om care face bijuterii”, nu însemnă că TU ești bijutier. Iar în viața spirituală lucrurile sunt și mai clare. Dacă vrei să pornești la drum cu Dumnezeu, sau să faci „mari isprăvi” cu El, nu mergi cu Dumnezeul lui Pavel. Nici măcar al părinților tăi. Mergi cu Dumnezeu TĂU, cu Cel cu care tocmai ai stat de vorbă în rugăciune și ați făcut planuri împreună.

 Iar oamenilor nu le vorbești despr un Isus al… mamei tale sau al fratelui tău, ci despre Mântuitorul TĂU și experiențele tale cu El. Cunoașterea după ureche nu te califică pentru lucrări în Numele Domnului.

 Martorii celor întâmplate cu exorciștii din Efes au reacționat, evident. Iar în versetul 19 scrie: „Și unii din cei ce făcuseră vrăjitorii și-au adus cărțile și le-au ars înaintea tuturor; prețul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginți ”

 Așadar, pentru a lucra împreună cu Dumnezeu, trebuie să iei startul cu El. Adică să o rupi cu trecutul, chiar dacă asta te costă. Cel Atutputernic nu intră în nicio combinație, El este UNIC.

 Cu Dumnezeu, înainte!

Simion Felix Marțian

Siegen, 10 iunie, 2025

  Locuitorii Efesului erau mândri că cetatea lor găzduia templul zeiţei Diana. Sau Artemis, cum o numeau grecii. Erau mândri chiar dacă nu ştiau că mai târziu, în lumea modernă, templul va fi considerat o „minune”. Una dintre cele şapte ale antichităţii.

 Aducând jertfe zeiţei, ni s-ar părea firesc să-i vedem răsculându-se atunci când vine cineva vestind o altă Cale. Căci aşa se întâmplase. Pavel, ajuns în cetatea lor, a început să vestească o Cale spre mântuire prin Cristos cel înviat, printr-un Dumnezeu care urăşte închinarea la idoli.

  Dar, în mod surprinzător (sua nu?), motivaţia răscoalei lor era alta. Şi argintarul Dimitrie, capul răscoalei, mobilizându-i, le spune oamenilor săi: „Oamenilor, ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta.”( Faptele Apostolilor, 19:25)

  Meseria lor consta în a reproduce în metal preţios copii ale templului, la scară redusă. Şi ale chipului Dianei. Iar învăţătura lui Pavel, potrivit căreia „zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei”, era o lovitură dată ocupaţie lor şi implicit câştigului obţinut din aceasta.

  Aşadar, motivaţia lor, ca instigatori la răscoală, era limpede. Banii! Ei nu apărau o ideologie împotriva unei învăţături străine, ci propriile interese. La „ideologie” recurg doar atunci când trebuie să incite masele. Şi această tehnică a manipulării a dat roade, căci ne scrie Luca: „Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru…”(Fapte, 19:29)

  Metoda aceasta de a lupta pentru propriile interese, ascunse în spatele unei ideologii pe care, chipurile, o aperi, se foloseşte şi astăzi. Atât în politică cât şi, dureros, în religie. Atunci când se clatină privilegiile.

  Este bine de ştiut cu ce ne vom confrunta atunci când propovăduim Adevărul. Calea. Pavel nu s-a împiedicat de efeseni şi interesele lor, iar îndemnul lui este: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.”(1Cor, 11:1)

Doamne, ajută!

 

Simion Felix Marţian

Ninge cald, colorat, cu petale de flori,
Pe zefiri miresmați unduind melodii,
Când copaci de smarald poartă-n ramuri viori
Și cu frunzele verzi împletesc broderii.

Curge soare fluid și zvâcnește în maci,
Săgetând peste câmp și prin flori irizări,
Și, deodată-ndrăzneți, suie-n zbor pitpalaci
Ca să pună azur și nezbucium pe zări.

Un portal spre... frumos este ziua de mai,
În culori care curg dintr-un vast curcubeu,
E o stare de har, de-mplinire, de rai,
Un tablou fascinant ce-i semnat... Dumnezeu.

Captivat de ce văd, de ce simt, copleșit,
Pregătesc mulțumiri și, umplând călimări,
Vreau cu ele să scriu un poem insolit,
Scrijelind pe înalt, pe un cer de chemări.

Și aș vrea să îi simt lângă mine când scriu
Pe toți cei ce iubesc și frumosul din mai
Și pe Cel ce l-a dat, Dumnezeul cel viu,
Și își cos cu arnici de iubire pe strai.

Curge-n inimi senin afluind din decor
Și-absorbim liliac, inspirăm  caprifoi;
Ne-nchinăm mulțumind pentru starea de... zbor,
E frumos și, mai mult, Dumnezeu e cu noi!

Simion Felix Marțian

Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene când te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Isus plângea!”

Simion Felix Marțian

Privind tabloul amplu-al Învierii
De pensula divină zugrăvit,
Subit ni se dezvăluie vederii
Un personaj mai... neobișnuit.

El, Toma, „acuzat” de necredință,
A zis „întâi să vezi apoi să crezi”,
Însă a despărțirii suferință
Voia să o trateze cu... dovezi.

Cel Înviat i-a dat medicamentul
Când, revenind, S-a oferit ca semn,
Iar Toma a fructificat momentul
Și-n adevăr I s-a-nchinat solemn.

I-aș mulțumi, de s-ar putea, lui Toma,
Căci –iată!- după îndoiala sa,
Isus Cel Viu rostit-a axioma:
Ferice e să crezi fără-a vedea!

Eu n-am citit în semnele de cuie,
Nici literă de lance n-am atins,
Dar gândul meu spre veșnicie suie
Căci dragostea divină m-a convins.

Simion Felix Marțian
Siegen, 27 aprilie, 2025 (Duminica Tomii)

De mușcătura gerului câinos
Scâncește și zăpada sub picioare,
Iar florile de gheață uimitoare
Dau zorilor sărutul dureros.
	
Copacii suri sunt amputați de ger,
Trosnind a neputință și-a durere,
Și-n croncănit și cioburi de tăcere
Își pun bandaje sinilii de cer.

Resimte ca o rană tot ce-i viu
Îmbrățișarea pătimaș-a iernii,
Din zori cu ger la frigul din vecernii
Și nopțile tăioase-n strai corbiu.

Și dacă gerul crunt, acum în toi,
Îl definim ca lipsă de căldură,
Răceala-n lume, izbucnind în ură,
Este absența dragostei din noi.

Cum biciuiți de vânt fugim de ger
Și căutăm căldura cu ardență,
Să căutăm și-a dragostei prezență
Și lumea va ieși din frigider.

Să ne iubim cu suflet cald mereu,
Dând păcii șansa ce i se cuvine,
Și-abia atunci vom înțelege bine
Că Dragostea e Însuși Dumnezeu!

Simion Felix Marțian

Mai am pe gânduri încă promoroacă
Și-un vânt tăios îmi feliază cordul,
Când ochii reci scrutează-n zare nordul
Prin pâcla rece, umedă, opacă.

Trăiesc o tragedie-n dezacordul
Între-a iubi ca Tine, sau... în joacă,
Căci lupt cu gheața care mă provoacă
Și mă străbate ca un râu fiordul.

Dar când lumina dragostei divine
Îmi bate-n geamul vieții cu o rază,
Dezghețul se înstăpânește-n mine,
 
Iar țurțurii a bine lăcrimează
Și-s curcubeie-n boabe cristaline,
Căci Tu faci, Doamne, din ghețar o... oază!

Simion Felix Marțian

„…este o ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău şi asupra  căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârşitul anului.” (Deuteronom, 11:12)

  Dumnezeu Şi-a scos poporul din Egipt, după patru secole de robie, promiţându-le o ţară a lor. O ţară binecuvântată. Iar când Moise le vorbeşte despre această ţară, făcând o comparaţie cu Egiptul pe care tocmai îl părăsiseră, balanţa părea să se incline în favoarea ei.

  Acest lucru este surprinzător, pentru că Egiptul era „lider pe piaţa alimentelor”. Nu se bucurau de precipitaţii frecvente, dar fructificau revărsările periodice ale Nilului. În lunca acestuia, după retragerea apelor, rămânea un mâl foarte fertil, în care egiptenii săpau canale de irigaţie, construind şi diguri de protecţie.

  Aşa s-a născut o agricultură nu doar controlată dar şi intensivă. Ce putea, deci, să le ofere în plus Ţara promisă? Ei bine, aici nu mai aveau nevoie de irigaţii, pentru că ţara „se adapă din ploaia cerului”.(Deut. 11:11) Şi le mai spune Moise că este o „ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi.” (Deut. 8:7)

  De unde toate astea? Din faptul că „…este o ţară de care îngrijeşte Domnul”. O ţară „asupra  căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii”. Aşadar, o perpetuă veghere divină. Iar acel „neîncetat” folosit de Moise este subliniat prin „de la ÎNCEPUTUL până la sfârşitul anului”. Nu lipsesc, deci, reperele în timp.

  Ei bine, asupra acestor repere vă propun să medităm la acest ÎNCEPUT de an. Ca să ne bucurăm de vegherea neîncetată a lui Dumnezeu, trebuie să luăm startul cu El. Trebuie să-I atragem privirea încă de la linia de plecare. Să-L determinăm „să-Şi găsească plăcerea în noi”. În viaţa noastră.

  O putem face cu rugăciuni şi cântări de laudă. Făcând voia Lui şi arătându-I că-L iubim, prin dragostea pe care le-o oferim semenilor.

  Suntem la început de an, pe linia de start pentru o cursă cu obstacole. Atrăgând, însă, privirea binevoitoare a lui Dumnezeu, ne vom bucura de o veghere perpetuă. Şi vom învinge.

  Un an nou binecuvântat!

 

Simion Felix Marţian