A urcat pe tron în anul 640 îH, când avea doar 8 ani. Așadar, și-a abandonat copilăria, împovărându-se cu responsabilități. Numele lui era Iosia, și era fiul lui Amon și nepotul lui Manase, regii care îl precedaseră pe tronul de la Ierusalim. În mod curios, nu a urmat exemplul tatălui său în abordarea slujirii, nici a bunicului său, ci a privit tocmai la… David. Acest lucru îl așază în galeria regilor buni ai lui Israel.

 Am putea crede, având în vedere vârsta lui fragedă, că era doar o marionetă la curte, dar este scris că la 16 ani „a început să-L caute pe Dumnezeu”, iar la 20 „a început să curețe Iuda și Ierusalimul de înălțimi, de idolii Astarteei, de chipuri cioplite și de chipuri turnate” (2 Cronici, 34:3) Tânărul rege a inițiat astfel o reformă așteptată de Dumnezeu.

 A continuat în aceeași direcție, la vârsta de 26 de ani începând reparațiile la Templu. În timpul lucrărilor de reabilitare a Templului, s-a găsit… Cartea. Da, Cartea Legii dată de Dumnezeu prin Moise. O descoperire colosală, dar nu putem decât să concluzionăm că ei au fost lipsiți de Carte timp de câteva generații. Și că ceea ce știau despre Dumnezeu era… „după ureche”. Amintiri, mituri. Sună cunoscut?

 Când Cartea a fost dusă la împărat și citită în fața lui, acesta, înțelegând cum se poziționează poporul său față de Dumnezeu, „și-a sfâșiat hainele” (vers 19) și a zis „Căci mare mânie s-a vărsat peste noi din partea Domnului, pentru că părinţii noştri n-au ţinut cuvântul Domnului şi n-au împlinit tot ce este scris în cartea aceasta.” (vers 21)

 Împăratul a convocat TOT POPORUL la Templu, unde s-a citit Cartea, iar în urma citirii el a făcut un legământ cu Dumnezeu. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că „a făcut să intre în legământ toţi cei ce se aflau la Ierusalim şi în Beniamin. Şi locuitorii Ierusalimului au lucrat după legământul lui Dumnezeu, legământul Dumnezeului părinţilor lor.” (vers 32) Și s-au ținut de legământ. Cel puțin cât a trăit Iosia.

 Despre Iosia este scris că „a făcut ce este bine înaintea Domnului” (vers 2), dar trezirea lui s-a produs doar când s-a raportat la Carte. Orice aliniere are nevoie de un REPER. Nu te poți alinia dacă nu te raportezi la ceva. Iar în viața spirituală lucrurile stau la fel. O credință bazată pe „așa am auzit”, sau „așa spuneau strămoșii” este înșelătoare.

 Astăzi cartea nu este pierdută, decât, eventual, sub un strat gros de praf. Se găsește în casele noastre în mai multe exemplare, în traduceri diferite, ba o mai avem și pe telefon. Doar că… TREBUIE CITITĂ!

 Acest episod ar fi putut să fie omis la scrierea Cronicilor, dar Cel care a insuflat toată scriptura a vrut să sublnieze importanța Cărții. A citirii ei. Așadar, lectură plăcută și… Dumnezeu să ne lumineze pe toți!

 

Simion Felix Marțian

 

 Numele său nu figura în vreun papirus gen Forbes antic, ba dimpotrivă. După propria-i declarație, era cel mai mic din…. cea mai săracă familie a seminției lui Manase. Vorbim de Ghedeon, fiul lui Ioas, pe care îl vedem în Judecători, capitolul 6, sub stejarul din Ofra, bătând grâul în teasc, ca să-l ascundă din fața invaziei madianiților.

 Israelul ajunsese iar la… pelin. Asta, dacă ne imaginăm istoria lor din perioada judecătorilor ca pe un… doboș, în care foile de aluat le înlocuim cu amintita plantă caracterizată prin gustul foarte amar. Aceștia erau anii de asuprire din partea popoarelor vecine, opresiune îngăduită de Dumnezeu din cauza neascultării lor.

 Când nu mai suportau apăsarea, își aminteau de Dumnezeu și promisiunie Sale și recurgeau la rugăciuni. Dumnezeu, în marea-I îndurare, ridica din mijlocul lor un conducător pe care îl echipa ca să le aducă eliberarea. Urma stratul de cremă din doboș, adică anii de libertate, până când… uitau iar de Dumnezeu. Și straturile alternau.

 De data asta erau sub jugul lui Madian de șapte ani, ceea ce însemna jaf total, căci veneau ca lăcustele. Soluție de scăpare au avut-o întotdeauna la îndemână, dar recurgeau la ea doar când nu mai rezistau. Și în situația dată, lucrurile s-au petrecut la fel. Îngerul Domnului a venit la Ghedeon, sub stejarul amintit, adresându-i-se: „Domnul este cu tine, viteazule!” (Judecători, 6:12)

 Cunoscându-l pe Ghedeon din portretul făcut la începutul relatării, nu ne mirăm că a fost sceptic. Ba chiar a cerut semne, să se convingă. Și Dumnezeu nu l-a refuzat. Când a înțeles cu adevărat că el este alesul pentru această nobilă sarcină de eliberator, a mobilizat oamenii pentru luptă. A urmat o triere severă, astfel că din 32.000 de luptători au rămas… 300. Doar astfel miracolul putea să fie evident, căci coaliția cu care aveau de luptat era extrem de numeroasă.

 A urmat o victorie răsunătoare și o pace de 40 de ani. Și asta pentru că un om neînsemnat a căutat să pătrundă înțelesul cuvintelor: „Domnul este cu tine, viteazule!”.  Sună ca o formulă magică, dar s-a dovedit a fi mai mult decât atât. S-a văzut că însoțirea era reală, iar victoria la fel.

 Ne așteaptă multe lupte în viață și adesea temerile ne paralizează. Avem însă exemplul lui Ghedeon, dar și promisiunea Domnului Isus: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei, 28:20) Dar ca să ne asigurăm de această însoțire trebuie să umblăm cu El. Nu putem să ne alegem singuri drumul, așteptându-ne ca El să ne urmeze.

 Așadar, cu Dumnezeu spre biruință!

Simion Felix Marțian

Siegen, 20 ianuarie 2026

  Nuuu, nu se poateee!!! E strigătul disperat al celui care primeşte un bobârnac de la viaţă. Sau un croşeu. Sau… o tăvălală teribilă. Iar după revenirea din şoc, urmează întrebările, care după măsura credinţei fiecăruia, sunt adresate mai direct sau mai evaziv lui… Dumnezeu!

 De ce, Doamne? De ce eu? De ce mie? De ce aşa? De ce acum? De ce, de ce, de ce? Şi toate aceste întrebări se rostesc pătimaş, cu sentimentul arzător că am fost nedreptăţiţi. Că am fi meritat altceva.

  Iov a fost un om FĂRĂ PRIHANĂ înaintea lui Dumnezeu. Omul integru plăcut Lui. Şi, paradoxal, loviturile primite au fost pe măsura neprihănirii lui. Dar, omeneşte vorbind, într-un raport inversat. Şi-a pierdut averea. Toată. Şi a fost uriaşă. Şi-a pierdut copiii. Toţi. Şi au fost zece. Iar la urmă, ca un „bonus” s-a ales cu o ulceraţie chinuitoare pe tot corpul.

   În această situţie dispertă, care ar fi justificat, am spune noi, o interogare ca cea de mai sus, el s-a mulţumit să spună: „Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?”(Iov 2:10)) O atitudine uluitoare! Şi asta până când prietenii săi au devenit agasanţi cu concluziile lor acuzatoare.

  Abia atunci a încercat să se dezvinovăţească, iar justificarea lui înaintea oamenilor Îl acuza pe Dumnezeu. Îl prezenta nedrept în judecăţile Sale. Însă când Dumnezeu a găsit cu cale să-i răspundă, Iov, înţelegând, nu a mai rostit decât: „Îmi pun mâna la gură.”(Iov 40:4)

  Având în vedere că Dumnezeu i-a redat averile, înmulţite, şi l-a binecuvântat cu alţi zece copii, iar el „a murit bătrân şi sătul de zile”, am putea spune că este o istorie dureroasă cu… happy end.

  Dar dincolo de această dramă zguduitoare, ceea ce avem de învăţat este atitudinea noastră în încercări. Nu este uşor să primeşti palme de la viaţă, şi o spun ca unul care mai simte usturimea, după ani şi ani, dar decât să-l asaltăm pe Dumnezeu cu întrebări, mai bine să ne amintim de cuvântul Său care spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28)

  Şi în locul unei neinspirate interogări, care poate fi ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, să rostim o ru găciune: Doamne, dacă ai îngăduit să trec prin mijlocul furtunii, vreau să simt prezenţa Ta izbăvitoare. Amin!

 

Simion Felix Marţian

Ioan Botezătorul a intrat pe scena istoriei potrivit profeției lui Isaia (40:3), el fiind cel ce „va pregăti calea Domnului”. Și pentru că avea o astfel de misiune, existența lui nu s-a consumat pe nesimțite între două repere de timp. Nu, ci el a fost omul vremii sale.

  Un astfel de om nu trece neobservat. Face valuri. Chiar dacă asta ar putea să-l coste. Și pe Ioan la costat. Capul. Destin tragic, dar măreț, al celui despre care Isus spunea că a fost „cel mai mare dintre cei născuți din femei”.

 A fost demn și drept, rostind adevărul cu îndrăzneală  și vorbindu-le oamenilor despre pocăință. Oamenii, înțelegând mesajul lui, veneau în număr mare la el și, mărturisindu-și păcatele, erau botezați în apele Iordanului.

 Surpriza lui Ioan a fost mare când a văzut, printre cei ce veneau să fie botezați, „mulți farisei și saduchei”.(Matei, 3:7) Cunoscându-le viața, Ioan știa că aceștia tratau botezul ca pe un contract de asigurare în ce privește „mânia viitoare”. Dar Ioan nu putea fi păcălit, așa că i-a respins. În termeni militari, ar fi „La loc comanda!”.

 Și pentru că surprizele continuau, Ioan L-a văzut venind spre el pe Cel despre care spunea că este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”(Ioan, 1:29) A încercat să se eschiveze, considerând, pe bună dreptate, că el ar avea nevoie să-l boteze Isus.  Însă Isus l-a liniștit, spunându-i: „să împlinim tot ce trebuie împlinit”.(Matei, 3:15)

 Dar cea mai mare surpriză a avut-o Ioan la încheierea actului botezului. Când Isus a ieșit din apă, cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt a coborât peste El în chip de porumbel. Și, ca un final apoteotic, din cer s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.”

  Prin jertfa ulterioară a Celui botezat de Ioan, avem intrare la Tatăl, iar prin naștere din nou devenim copii ai Lui. Cu siguranță, dorința Sa este să-Și găsească plăcerea în copiii Săi.

 Mă opresc din scris, căci mă frământă o întrebare: oare ce-ar spune acum despre mine? Tu nu ești curios, în ceea ce te privește?

Doamne, ajută-ne să facem voia Ta!

Simion Felix Marțian

Se întorcea pe meleagurile natale purtând aura celebrității. Pentru că, deși pare greu de crezut, veștile despre lucruri uimitoare circulau repede și în antichitate. Chiar și fără televiziune. Sau internet. Și de numele lui Isus se legau nenumărate miracole.

 Dar concetățenii lui, locuitorii Nazaretului, l-au primit cu rezerve. Chiar dacă i-a uimit de la bun început cu prestația Sa de la sinagogă, unde a dat dovadă de o înțelepciune greu de explicat. Dar ei Îl încadraseră într-o categorie, Îi puseseră eticheta și nu puteau să admită că putea să fie altceva. Doar nu urmase liceul în oraș, nici vreo facultate la Sepphoris, capitala Galileei, care se afla în apropiere.

 Și doar Îi cunoscuseră părinții: „Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui?” (Matei, 13:55) Iar frații Lui, Iacov, Iosif, Simon și Iuda, ca și toate surorile, locuiau încă în oraș. Așadar, era de-al lor și trebuia să fie ca ei. Nimic mai mult. De ce să accepte că este altfel?

 Acest lucru L-a determinat pe Isus să spună:  „Nicăieri nu este preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa Lui.” (vers 57) Isus nu avea nevoie de recunoaștere și aprecieri care să-I mărească faima. Nicidecum. Cei care au avut de pierdut au fost cei care și-au manifestat scepticismul. Pentru că evanghelistul Matei scrie în continuare: „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela din pricina necredinţei lor.” (vers 58)

 Manifestăm și azi aceeași neîncredere față de cei din apropiere, chiar dacă au mult de oferit. Ne este greu să-i apreciem pe cei din anturajul nostru, ca nu cumva să le adăugăm strălucire nimbului. Ba chiar suntem gata să apostrofăm cu răutate: vezi-ți de tesla ta! Când cineva este prea „de-al nostru”, fără să-i putem adăuga numelui „din” sau „de la”, vrem să stea acolo unde l-am așezat înainte de a-și dovedi valoarea. Ce profet? Ce savant? Ce artist? Nu știm noi de-al cui este?

  Pierdem astfel valori care ar putea să contribuie la consolidarea comunității pe diferite planuri, lăsând să se folosească alții de ele. Pentru că acasă, ce-i tâmplar, tâmplar rămâne. Așa hotărâm noi. Mântuitorul S-a confruntat cu asta, dar nu înseamnă că a încetat să mai facă minuni. Ci doar în Nazaret.

 Meteahnă veche, dar… Ce-ar fi să încercăm să scăpăm de ea?  Doamne, dă putere robilor Tăi! Și înțelepciune. Amin.

Simion Felix Marțian

Afară ninge liniştit. Sau poate că nu mai ninge. Poate că nu ningea nici atunci când Coşbuc îşi începea astfel poezia „În seara de Crăciun”. Dar cu siguranţă ningea în acel tablou din copilărie şi ningea cu idilism peste amintirile lui.

   Uitându-se nedumeriţi în jurul lor, oamenii se întreabă tot mai des, chiar dacă uneori în şoaptă: unde sunt zăpezile de altădată? Şi asta fără nici o aluzie la Francois Villon. Îi încearcă sentimentul că au fost deposedaţi de ceva foarte valoros. Dar asta numai în scurtele momente de răgaz.

   Aparţin, oare, zăpezile… trecutului? Unei perioade istorice bine determinate? Sau, mai degrabă, trecutului fiecăruia, acelui crâmpei de viaţă numit copilărie?

   Poate că pragmatismul exacerbat al omului contemporan îl împiedică să vadă ninsoarea. Sau poate o topeşte cu laserul privirilor iscoditoare, cu temperatura ridicată a procesorului personal aflat într-o continuă activitate, pe care nici vis-coolerul iernii nu-l mai răceşte.

   Afară ninge cu versuri de Coşbuc şi cu copilărie. Omul contemporan nu vede ninsoarea. Are motoarele turate la maxim în căutarea unor noi metode de… accelerare. Cerc vicios şi… păgubos. Nimic nu poate compensa pierderea imaginilor pe lângă care trece.

   Când goana sa nebună îl istoveşte, răscoleşte printre amintiri. Îşi regăseşte copilăria, inocenţa, vede ninsoarea şi… pictează felicitări. Pentru Sărbătorile de iarnă pictează. Bucuria regăsită i-o simţim în aceste felicitări. Mereu aceleaşi, din elemente care compun tihna: ninsoare… liniştită, case cu ferestre luminate, nămeţi şi colindători.

  Nu-ţi sună cunoscut? Tentant? Hei, omule, cu tine vorbesc! Opeşte motoarele! Şi procesorul prea înfierbântat. Ieşi afară în noaptea de iarnă, sau măcar deschide fereastra.

   Soarbe cu privirea argintul zăpezii şi lasă-ţi inima să zburde împreună cu fulgii.

O, iată şi colindătorii venind printre troienele „ca altădată”. Ei fac parte dintr-un lung şir de mesageri, urmaşi ai celor cărora îngerul le-a spus la Betleem: „astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”.

  Acum bucuria este deplină. Colindătorii îşi continuă drumul în noapte. O noapte de vis şi totuşi reală. Cu ninsoare reală, cu colindători reali, cu mesaj real: S-a născut Mesia!

 

Simion Felix Marțian

Este puțin probabil ca Cezar August să fi fost îndrăgostit de statistică, iar dacă a decretat un nou recensământ, a făcut-o din alte considerente. Nu-i era totuna peste câți supuși stăpânește și, mai ales, care sunt posesiunile acestora. Căci din impozitul pe averi se umplea vistieria imperială. Și imperiul era vast.

  Irod, așa „cel Mare” cum era, și-a dovedit supușenia, aplicând decretul imperial în ținutul peste care era rege. Ba l-a și adaptat specificului local, făcând înscrierea după seminții și nu după cetățile în care locuiau supușii.

  Așa a ajuns Iosif, tâmplarul din Nazaretul Galileii, la Betleem. În cetatea lui David. Pentru că era din seminția acestuia. Și printre misterele care ne-au rămas încă neelucidate se numără și acesta: de ce l-a însoțit și Maria? Femeile, potrivit legii romane, nu erau obligate să se prezinte personal. Și mai era și pe cale să nască.

  Recurgând la presupuneri în privința asta, am putea spune că, știind pe Cine urma să nască, știa și profeția lui Mica privitoare la locul nașterii Pruncului. (Mica, 5: 2) Sau Duhul Sfânt a îndrumat-o într-acolo.

  Ceea ce știm cu certitudine e că au ajuns și că își căutau cu înfrigurare un loc de găzduire. Nu erau singurii veniți din ținuturile nordice pentru recensământ. Mai erau și alții în situația lor, care le-o luaseră înainte, iar hanul era plin.

 Dialogul cu hangiul trebuie să fi fost scurt, chiar dacă situația era disperată. Impresionat sau nu de situația femeii, tot n-ar fi ratat un „gheșeft”. Și dacă nu mai avea camere cu vedere spre ogorul lui Boaz sau mormântul Rahelei, i-ar fi strecurat undeva pe prispa din față, pentru un câștig suplimentar. Așa ar fi procedat orice confrate de-al lui.

  Situația aceasta este învăluită nu doar în mister ci și într-o colosală uimire. Hangiule, tu știi pe lângă ce ai trecut? Și cine-ar fi semnat în „cartea de onoare”? Poți să-ți dai seama cum ar fi arătat cartea de vizită a hanului tău? Dar peste toate astea: cum ar fi fost viața ta, primind Vestea Bună?

  Betleemul de azi are peste treizeci de hoteluri și peste trei sute de magazine de suveniruri. Și nu pentru cei care vin la vreun recensământ. Nu. Toate îi așteaptă pe turiștii care vin să trăiască, la nivelul inimii, miracolul de atunci. Chiar dacă printre stelele care strălucesc pe firmele hotelurilor nu e și steaua… de atunci. Cea călăuzitoare.

  Încă n-am ajuns la Betleem, deși îmi doresc. Sunt acasă, meditând. La Nașterea mântuitoare meditez frecvent, dar azi, într-un mod deosebit, mi-a venit în minte acel hangiu. Nu-l putem acuza de lipsă de ospitalitate. Chiar și interesul material l-ar fi determinat să răspundă pozitiv.

  Îmi place să cred că această ocazie extraordinară n-a rămas singulară. Că dacă nu L-a întâlnit pe Mântuitor la naștere, L-a cunoscut ulterior. Și mântuirea care venea cu El.

  Hangiule, să ne vedem în cer. Împreună cu toți cititorii mei. Amin.

 

Simion Felix Marțian

 

 „Cere ce vrei să-ţi dau.” Cum sună? Şi încă venind din partea Cuiva care poate să dea orice. Absolut ORICE! Cuvintele acestea le-a auzit tânărul rege aflat în pelerinaj la Gabaon. Ai ezitări, Solomoane? Nu, n-avea căci „procesorul” său lucra cu repeziciune.

  Urcase de curând pe tron. Domnea peste poporul ales al lui Dumnezeu, pe care El Însuşi îl numise în repetate rânduri „popor încăpăţânat”. Nu avea o sarcină uşoară. Şi mai era ceva: ascendenţa sa. Era fiul celui pe care Dumnezeu îl numise „om după inima Mea”. Al lui David. Şi aceasta obligă.

  Raţionând lucid, nu s-a lăsat copleşit de oferta extrem de generoasă, şi înţelegându-şi nevoile vizavi de statutul său, a cerut atât: înţelepciune! Da, de asta avea nevoie în primul rând, dar la celelalte nici măcar nu s-a mai gândit. A cerut doar ce era prioritar şi „Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului”.(1 Împăraţi 3:11)

  Şi pentru că I-a plăcut cererea  lui Solomon, l-a recompensat spunându-i: „îţi voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi slavă” (vers. 13).  Iar textele biblice ne arată că le-a avut din belşug, întrecând pe toţi împăraţii pământului, contemporani lui.

  Nevoia de înţelepciune a rămas la fel de stringentă şi acum, ca întotdeauna. Doar că uneori nu suntem conştienţi de asta. Şi nu e nevoie de ea doar în poziţii cheie, ca în cazul lui Solomon, ci în toate aspectele vieţii. Dar, mai ales, în viaţa de credinţă.

  Iacov ne asigură în epistola sa: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.”(1:5) Şi atunci de ce dăm dovadă de atâtea ori, în luarea unor decizii, de lipsă de înţelepciune? Poate pentru că ne este greu să recunoaştem că ne lipseşte. Şi atunci n-o cerem.

  Oamenii fac adesea caz, cu emfază, de inteligenţa lor. Şi privesc cu dispreţ la cei mai puţin înzestraţi la acest capitol. Dar inteligenţa nu tebuie confundată cu înţelepciunea. Sunt noţiuni distincte. Şi trăsături diferite. Poţi fi super-inteligent şi total lipsit de înţelepciune.

  Solomon a înţeles prioritatea înţelepciunii, a cerut-o, şi având-o ne asigură: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul…”(Prov 9:10) Şi în aceeaşi carte, înţeleptul mai spune: „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea:”

  Ne este greu, poate, să admitem că ne lipseşte înţelepciunea, dar uneori deciziile noastre o dovedesc. S-o cerem cu îndrăzneală şi smerenie, înţelegându-i utilitatea. Înaintea tuturor celorlalte lucruri. Ca Solomon.

Aşadar: înţelepciunea are prioritate!

 

Simion Felix Marţian

 

  Îşi alesese o cale şi o urma cu abnegaţie. Nu era dus de curent, ci alimentat cu convingeri proprii, pe care le împletea cu un zel uimitor. Şi totul, credea el, pentru a apăra Legea lui Dumnezeu. Acesta era Saul din Tars, „fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei” sale. (Fapte, 26:5)

  Apărător al Legii, deci, considera că noua „sectă”, cea a urmaşilor lui Cristos, trebuie nimicită. Şi s-a străduit să facă asta, cu o râvnă sinceră. Dar nu pentru această parte a vieţii sale, a drumului său, vorbim şi astăzi despre el.

  În partea luminoasă a vieţii sale a predicat Evanghelia lui Cristos, contribuind astfel la mântuirea multor oameni. Iar prin ceea ce a lăsat scris, lucrarea sa a continuat, transformând vieţi spre mântuire din generaţie în generaţie. Lucrarea sa misionară, ca „apostol al neamurilor” este impresionantă.

  În mod firsc, între cele două părţi ale vieţii sale trebuia să existe un punct crucial, o schimbare de direcţie. De macaz. Şi această schimbare s-a produs, aşa cum ne este relatat în capitolul 9 din Fapte, pe drumul Damascului. Mergea spre Siria, cu împuterniciri de la preoţii din Ierusalim, să „vâneze” creştini.

  Dar Dumnezeu hotărîse altceva pentru el. Stăpânul avea nevoie în lucrarea Sa de tot ceea ce pusese în Saul. Şi i-a ieşit înainte. Lumina acestei întâlniri l-a pătruns pe cel ce avea să devină apostolul Pavel, şi viaţa i-a fost schimbată. Spre mântuirea lui şi…A ALTORA!

  Această transformare prin schimbarea direcţiei nu a rămas singulară în istorie. Asupra multor oameni a acţionat Dumnezeu în acelaşi mod, schimbând macazul şi direcţia de mers. Iar aceştia au înţeles că urma să stea la dispoziția lui Dumnezeu, cu recunoştinţă. Cu dăruire.

 Este un har să fim în lumina cunoaşterii de Dumnezeu, când în jurul nostru e întuneric. Este bezna din care unii dintre noi am venit. Este drumul Damascului pe care unii l-am parcurs batjocorind Calea.

  Este un singur mod de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru asta: slujindu-I! Răspândind lumină în numele Său. Făcând ceea ce a făcut Pavel, apostolul care a îndrăznit să spună: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.” (1 Corinteni, 11:1)

Simion Felix Marţian

  Isus se îndrepta spre  Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.

 Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.

  Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.

Salvarea era în fața lor.

  Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)

  Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp… nici urmă de lepră.Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate.

Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!

  Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?

  Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.

  Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)

 

Simion Felix Marțian