Cucernic, lângă ușa mântuirii

  Că era doar lângă ușă n-ar fi fost o problemă, dacă ar fi fost pe partea interioară. Dar era afară. Numele lui era Corneliu și era ofițer în armata romană. Mai exact, centurion în Cohorta II Italica, și era cantonat în Caesarea Palestinae, pe țărmul Mediteranei.

 Dacă cercetăm și latura spirituală a „dosarului” său, găsim: „Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, 10:2) Și mai departe: „Sutașul Corneliu, om drept și temător de Dumnezeu și vorbit de bine de tot neamul iudeilor.”(v 22)

 Oare câți dintre noi ne putem lăuda cu un CV atât de… luminos? Și totuși, nici măcar un astfel de dosar nu este suficient. Este nevoie de o întâlnire reală cu Cristosul mântuirii. Și aceasta o înlesnește Dumnezeu, pentru inimile sincere. În această istorie fascinantă a întoarcerii lui Corneliu ni se relatează: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El și-a adus aminte de ele.”(v 4)

 Derularea evenimentelor care au urmat este uimitoare pentru că urmează scenariul lui Dumnezeu. Lui Corneliu îi spune îngerul să trimită la Iope după Petru, iar în timp ce solii se apropiau de casă, Petru este înștiințat  de ceea ce i se va încredința în privința acestora, printr-o vedenie. Toate lucrurile se potriveau exact. Rămâneau doar barierele etnico-religioase, pentru că Legea nu permitea iudeilor „să se însoțească împreună cu unul de alt neam”(v 28) Dar și pe acestea le-a îndepărtat Dumnezeu.

 Așadar, Petru trece de bariere pentru că așa i-a vorbit Dumnezeu, și duce mesajul mântuirii în casa lui Coneliu. Acest mesaj găsește un pământ fertil, pentru că ni se spune: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul.”(v 44)

  O istorie fascinantă a momentului când s-a deschis ușa mântuirii pentru neamuri. Adică pentru noi. Și temă de meditație.

 Pentru cei din sfera lui Corneliu: un „dosar” curat, strălucitor chiar, nu este suficient pentru mântuire. Este nevoie de o întâlnire cu Cristos, prin Cuvânt.

 Pentru cei din sfera lui Petru: duceți vestea mântuirii unde vă trimite Dumnezeu, pentru că El îndepărtează barierele. Dar Dumnezeu vorbește, ca în cazul lui Petru, doar celor pe care-i găsește pe genunchi.

  Dunmnezeu să lucreze în viețile tuturor. Spre mântuirea noastră.

 

Simion Felix Marțian

 

Când Dumnezeu deschide fereastra

    Asediul Samariei nu era unul oarecare, căci Ben-Hadad, împăratul Siriei, venise însoțit de întreaga sa armată. Prinși în acest cerc ucigaș, cei din cetate și-au epuizat rezervele de hrană, iar ceea ce găsim scris în 2 Împărați, capitolul 6, este zguduitor. Dacă suntem cutremurați când citim despre prețul exorbitant al „alimentelor” (cap de măgar, găinaț de porumbel), următoarea imagine pare desprinsă dintr-un scenariu horor: femei disperate împărțindu-și copiii pentru a fi mâncați. Și e cruda realitate.

   La toate acestea, Ioram, împăratul Israelului, asista neputincios, ba chiar îl acuza, în disperarea sa, pe prorocul Elisei ca fiind vinovat de această situație dramatică. Și pentru că Dumnezeu tăcea, iar el nu avea soluții, împăratul s-a dus la proroc, iar ceea ce a aflat depășea cele mai optimiste așteptări: „Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu, și două măsuri de orz cu un siclu.”

  Imposibil? Poate, dar nu la Dumnezeu. Însă unul dintre sceptici a zis: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” ( 2Împărați, 7:2) Și minunea s-a produs.

  Patru leproși aflați la poarta cetății, știind că nu mai au nimic de pierdut, s-au dus noaptea în tabăra sirienilor. Aceștia o părăsiseră în grabă, căci Dumnezeu făcuse să se audă un vuiet de cai și care de luptă, îngrozindu-i. Corturile au rămas însă pe loc, cu toate proviziile, iar cei patru au dus vestea bună în cetate.

  „Ferestrele cerului”, cum se exprimase oșteanul neîncrezător, s-au deschis, iar alimentele atât de râvnite au ajuns în Samaria înfometată. O astfel de soluție nu este la îndemâna oamenilor, dar oamenii Îl au pe Dumnezeu. Pe Cel ce poate. Și mai au la îndemână rugăciunea, ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu.

  Oricât ar părea de disperată situația prin care treci, crede că „ferestrele cerului” n-au fost bătute în cuie. Ba par să aibă balamalele unse neîncetat, pentru a se deschide mai ușor. Spre binecuvântare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea nevoilor celor din Samaria, dar nici noi nu suntem mai puțin iubiți de El. Iar cerul are „ferestre” și spre noi.

  Bateți cu îndrăzneală la ferestrele de binecuvântare ale lui Dumnezeu. Prin rugăciuni.

 

Simion Felix Marțian

Cocoșul de la macazul cu lacrimi

  Drumurile vieții curg amețitor în toate direcțiile, întretăindu-se ca liniile într-un triaj. Fiecare astfel de intersectare are propriul ei macaz, acționat de deciziile noastre. Căile urmate au oferte mai mult sau mai puțin generoase, dar au terasament propriu, întărit de ideologii și norme. Dar numai una este Calea. Magistrala. Și această Cale este Isus. (Ioan, 14:6)

 Sunt mulți cei care mai bâjbâie pe căi secundare, din necunoaștere, dar este mare și numărul celor care au pornit pe Cale, dar s-au jucat la macazuri și s-au rătăcit, fără a găsi drumul de întoarcere. Pentru că nu înțeleg semnalele avertizoare care vin cucurigate și așteaptă lacrimile căinței.

 Experiența apostolului Petru ne-ar putea fi folositoare. Și el era pe Cale. O Cale    pe care a negat-o prin trădare, chiar dacă inițial spusese: Eu, Doamne? Dar sunt gata să mor pentru Tine! Dar Isus i-a spus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.”(Luca, 22:61) Și lucrurile s-au petrecut întocmai.

 Cântatul cocoșului l-a trezit, și a înțeles că pornise greșit. Trebuia schimbat macazul în direcția bună. Și a făcut-o cu lacrimi, căci e scris: „Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”(Luca, 22:62). Ar fi putut evita lacrimile, dar important este că în conștiința lui cântatul cocoșului a avut ecou.

  Ne rătăcim adesea, ademeniți de tentațiile lumii. Dar Dumnezeu, pentru că ne iubește, lasă „cocoșii” să ciugulească în conștiința noastră, iar la nevoie… să cânte. Și cântecul lor spune: Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia să vorbești așa!    Nu trebuia să te afli aici! Iar răspunsul conștiinței trezite poate fi salvator.   Drumul luminos al lui Petru ne este cunoscut. De la… cocoș, până la sacrificiu.   Sau, mai degrabă, până în Cer.

 O decizie greșită la o ramificație ivită în cale ne poate îndepărta de Adevăr. De Cale. Dar este fatală doar dacă ignorăm cântatul cocoșului. Glasul conștiinței. Mesagerii trimiși de Dumnezeu să ne salveze.

  Așadar, atenție la cocoș! Și chiar dacă vor fi lacrimi de căință, intervenția lui este salvatoare. Și de dorit.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 22 martie 2022

În  concediu prelungit, cu Dumnezeu

Istoria zbuciumată a poporului ales constituie, e drept, o lectură fascinantă, dar prin felul în care Dumnezeu îi întoarce filele, uimindu-ne de fiecare dată, ne zidește sufletește, întărindu-ne în credință.

  Să ne oprim, bunăoară, la Neemia, omul care i-a cerut concediu împăratului Artaxerxe, în slujba căruia era. Exilul babilonian se sfârșise încă din vremea lui Cirus, și mulți dintre iudei se întorseseră în țară. Acolo, însă, lucrurile nu mergeau bine.

  Vești despre situația din Ierusalim ajung și la urechile lui Neemia, care se afla la Susa, capitala imperiului, fiind paharnicul împăratului. Răscolit și adânc îndurerat, simte imediat că trebuie să facă ceva pentru rezidirea cetății. Mai întâi a plâns și s-a jelit (cap.1, v4). Apoi a postit și s-a rugat. Și-a început rugăciunea cu căință și a încheiat-o cu implorare, pentru ca Dumnezeu să-i dea trecere înaintea împăratului.

  Era anul 444 î.Hr, cel de-al douăzecilea de domnie al lui Artaxerxe, împăratul căruia trebuia să-i ceară Neemia ajutor. Dar cum? Ce treabă avea împăratul persan cu ruinele Ierusalimului? Dar Neemia nu s-a dus singur la împărat, căci Dumnezeu era cu el.

  Nici n-a fost nevoit să înceapă el discuția, căci împăratul, văzându-l trist, l-a întrebat ce-l frământă, iar Neemia i-a vorbit despre starea Ierusalimului, cetatea în care erau mormintele părinților. Împăratul a fost scurt: „Ce ceri?”(cap 2, v4), și Neemia s-a „rugat Dumnezeului cerurilor” (v4) înainte de a vorbi. Și i-a cerut concediu. „Până când?”, l-a întrebat împăratul, și au „hotărât o vreme”.

  Altceva? Niște scrisori către guvernatorii din Trans-Eufrat, pentru a trece în siguranță. Doar atât? Ar mai fi ceva. Lemne din pădurea împărătească, pentru construcție. Îndrăzneala lui Neemia este uimitoare, dar este rezultatul rugăciunii.

 Le-a primit pe toate, iar ca bonus… gardă personală. Și nu doar „niște călăreți”, ci și „mai mari ai oastei” (v 10). Iar „concediul” lui s-a prelungit la 12 ani. Atât a guvernat în Ierusalim, unde a reclădit zidurile de apărare și a reorganizat cetatea.

  Dumnezeu l-a însoțit în toate, dar meditând la startul acestei lucrări, nu putem spune decât: mare este Dumnezeu! Vedem cum deschide uși la care nici nu îndrăznim să batem fără ca El să ne încurajeze. Un împărat păgân și-a dat tot concursul la rezidirea Sionului. Cum sună?

  Revăzândând acest episod, să ne mai amintim și că Dumnezeu este neschimbat. Și să îndrăznim. Ne va uimi, dar vom fi biruitori. Amin!

 

Simion Felix Marțian

 

 

Disconfortul mântuirii

Omul și-a folosit dintotdeauna inteligența creatoare cu care a fost înzestrat, pentru a-și ușura munca și a-și mări gradul de confort. Nimic condamnabil, doar că s-a ajuns prea departe.

  Sunt tot mai mulți cei care elimină din start un traseu care nu include autobandă. Iar dacă merg la cumpărături, ar vrea și parcare în buza raionului care-i interesează. Când se lasă convinși, totuși, să iasă în natură, sunt în stare să-și ia și canapelele de acasă. Confort, confort, dar asta-i… confortită. E deja boală. Mai ales că-și mai și cultivă o silă pentru lucrurile care nu corespund standardelor lor de confort.

  M-am gândit la această boală a omului contemporan, citind cuvintele Mântuitorului privitoare la „calea îngustă”. Căci spune El: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” (Matei, 7: 13-14)

  Doamne, dar asta sună îngrozitor! Cum determinăm omul modern să aleagă un astfel de traseu? Simplu: trăgând semnalul de alarmă. Oricât ar fi omul de comod, oricât ar ține la confortul personal, este în stare de o incredibilă mobilizare în caz de pericol. Când viața îi este în primejdie, uită de confort.

  Așadar, trebuie mai întâi să fie convins că un astfel de traseu este vital. Că este singurul care duce la viață. Abia atunci va accepta să circule fără rulotă, chiar dacă în ea rămâne „omul vechi” și faptele firii. Sau ,poate, tocmai de aceea. Pe un astfel de traseu este suficient rucsacul, iar în el… roada Duhului.

  Raportul numeric dintre cei care folosesc cele două căi nu se va schimba niciodată. Întotdeauna cei care trăiesc în adevăr, mergând pe calea îngustă, vor fi minoritari. Dar tuturor trebuie să li se ofere șansa cunoașterii. Ghidul. Și, pentru ca oferta să fie atrăgătoare, trebuie amintit faptul că locurile cu adevărat încântătoare nu sunt ușor accesibile. Și că pe culmi nu se ajunge pe autobandă.

  Pe poteca îngustă a mântuirii, spre înălțimi!

 

Simion Felix Marțian

Ne deranjezi cu liniștea Ta

 Întâlnirea gadarenilor cu Mântuitorul nu a fost și o întâlnire cu mântuirea. De fapt, ea este memorabilă tocmai din cauza tragismului ei final. E dureros să respingi mântuirea, când ți se oferă pe tavă, în propria-ți ogradă.

  Ce s-a întâmplat, de fapt? Isus a ajuns în Decapole, după ce a traversat împreună cu ucenicii lacul Ghenezaret, uimindu-i cu potolirea furtunii. Încă de la debarcarea pe malul estic, au fost întâmpinați de un spectacol înspăimântător: un om posedat de demoni, care trăia în peșteri funerare și care era foarte periculos pentru semenii săi.

  Omul acesta nu putea să fie ținut legat, pentru că rupea lanțurile și obezile. Demonul din  el, care era de fapt o „legiune” de duhuri, L-a recunoscut pe Isus atunci când Acesta i-a zis: „Duh necurat, ieși afară din omul acesta!”( Marcu, 5:8) Și pentru că în apropiere era o turmă de porci, I-au cerut lui Isus, dintr-un motiv care nouă ne-a rămas necunoscut, să-i lase să intre în ei.

  Tot o enigmă e pentru noi și motivul pentru care Isus a acceptat. Ceea ce știm însă, e faptul că au intrat în porci, care s-au aruncat în mare de pe povârnișul muntelui. Așa s-a așternut liniștea. Omul eliberat de demoni a încetat să mai zbiere, iar peste grohăitul porcilor s-au închis apele Ghenezaretului.

  Când oamenii din cetate și de pe la fermele din împrejurimi au venit alarmați de porcari, scena care li se înfățișa privirii era uluitoare: „…iată pe cel ce fusese îndrăcit și avusese legiunea de draci, șezând jos îmbrăcat și întreg la minte.”(Marcu, 5:15) Reacția lor, însă, este neașteptată, pentru că, scrie evanghelistul, „s-au înspăimântat”.

  Tocmai scăpaseră de primejdia pe care o constituia posedatul, de gălăgia lui, iar ei reacționează pe dos. Ce-i speria,de fapt? Liniștea? Prezența Celui care poruncea duhurilor? Sau poate că se obișnuiseră atât de mult cu cloaca aia de urlete și grohăituri, de demoni și porci, încât îi deranja susurul păcii. Și L-au rugat pe Isus să plece de la ei.

  Da, mântuirea a trecut pe lângă ei, dar tragedia devine îngrozitoare când istoria se repetă sub ochii noștri. Când oamenilor li se pare că despărțirea de porci este un preț prea mare pentru eliberarea de demoni. Iar pacea începe să-i deranjeze. E prea multă liniște?

  Doamne, ajută-ne să apreciem pacea care vine odată cu mântuirea!

  Simion Felix Marțian

Omenire, încotro?

  Epopeea călătoriei prin deșert a poporului eliberat din robia egipteană este una cu totul uimitoare. Miracolele îi însoțeau la tot pasul, dar și răbufnirile mâniei lui Dumnezeu, atrasă de atitudinea acestui „popor încăpățânat”. Un astfel de derapaj impardonabil a avut poporul și la muntele Sinai, unde și-a făcut un vițel de aur, sfidându-și Dumnezeul eliberator.

  A fost un moment de cotitură, când Dumnezeu a decis să nu-i mai însoțească, ci să le dea ca însoțitor un înger. Ar fi fost, deci, un ghid ceresc, superior tuturor gipiesurilor actuale, iar călătoria s-ar fi desfășurat în siguranță. Dar Moise știa una și bună: Dumnezeu e Dumnezeu! De aceea a insistat: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15)

 Dacă au mai făcut un „slalom” prin deșert care a durat patru decenii, a fost tot din vina lor, dar au ajuns la destinație. Și au intrat în posesia a ceea ce li se promisese: Canaanul! Și asta, pentru că Dumnezeu a fost cu ei.

  Asistăm azi la o confuzie generalizată, într-o lume total debusolată. Completamente lipsită de țintă. Și asta pentru că Dumnezeu a fost îndepărtat de la cârmă. A fost exclus din viața de zi cu zi, îngăduindu-I-se, ca un ultim refugiu, Biserica. Dar și acolo, cu cenzura aferentă.

 Nici măcar un înger, pe care Moise îl refuzase, nu mai are loc în fruntea popoarelor. Nimic ceresc. Acum avem pentru călăuzire analiști și influenceri. Consilieri și (de)formatori de opinie. Toți „experți” în a-L uzurpa pe Dumnezeu de la cârmă. În a pune mâna pe frâie.

 Dumnezeu nu se războiește cu cei care L-au exclus din viața cetății. Nu acum. Ci caută compania celor care încă se mai lasă călăuziți de El. Este acolo unde mai pâlpâie credința. Chiar dacă pentru toți a lăsat un ghid scris. Și o Cale, prin jertfa Fiului Său.

  Putem să traversăm deșertul călăuziți de Dumnezeu, sau să fim înghițiți de… deșertăciunile acestuia. Dar în cel de-al doilea caz nu vom mai vedea Țara promisă. Semnele iminenței sfârșitului sunt tot mai vizibile.

  Poate este nevoie de o schimbare de direcție.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 22 februarie 2022

Eu, tu și roțile dințate

  Nu, nu a fost un simplu conflict familial. Chiar dacă Maria, instigatoarea, și Aaron s-au răzvrătit împotriva fratelui lor. (Numeri, 12) Erau geloși, se pare, pe familia soției lui Moise, care, prin Ietro, a manifestat o oarecare influență asupra lui. Bună, de altfel.

  Ei n-au avut în vedere că ceea ce părea doar o cârtire împotriva fratelui lor era de fapt o răzvrătire împotriva liderului desemnat de Dumnezeu și, deci, a autorității divine. Și asta L-a mâniat pe Dumnezeu. Iar măsurile au fost drastice.

 Așa s-a ales Maria cu lepră. Aaron a apelat la Moise, iar acesta la Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!” (Numeri, 12:13) Domnul a ascultat rugăciunea lui Moise, vindecând-o, dar potrivit ritualului de curățire stabilit, Maria trebuia să stea afară din tabără șapte zile.

 Această măsură nu era greu de suportat, în comparație cu boala de care tocmai se vindecase. Dar problema era alta, și anume: „Și poporul n-a pornit până ce a intrat din nou Maria în tabără.” (v. 15)

  Sora lui Moise plătea pentru greșeala ei, dar nu putea fi abandonată. Era parte a poporului ei. Și iată că două milioane de oameni au fost nevoiți să rămână pe loc, așteptând-o. Două milioane!

 Fiecare dintre noi constituim o parte a unui întreg. A unei comunități, pe care o influențăm într-un fel sau altul. Putem să-i dăm aripi sau s-o frânăm în înaintarea ei. Chiar dacă nu suntem conștienți de asta.

 Acest lucru se vede cel mai bine atunci când comunitatea la care ne raportăm este Biserica. Acțiunile noastre îi influențează traseul. Înaintarea. Poți fi un apropiat al liderului, ca în cazul Mariei, sau nu, dar faptele iresponsabile îi vor încetini înaintarea. Chemarea ei la lărgirea Împărăției.

  Nu trebuie să fii neapărat inginer mecanic pentru a înțelege că un angrenaj funcționează doar atunci când TOATE rotițele se învârt. Altfel se blochează. Trebuie să ne înțelegem rostul și funcționalitatea. Și să acționăm în consecință. Fără avarii.

Doamne, dă-ne înțelepciune!

 

Simion Felix Marțian

 

Temelie pentru veșnicie

„De ce-Mi ziceți: <<Doamne, Doamne!>>, și nu faceți ce spun Eu?”(Luca 6:46)

  Când Isus vorbea mulțimilor despre modul diferit în care doi oameni abordau lucrarea de construcție a unei case, nu ținea un curs de ingineria construcțiilor. Nici nu se adresa unor specialiști. Și totuși vorbea despre lucruri cunoscute.

  Ce om matur, de atunci sau de astăzi, nu știe că o casă trebuie zidită pe o fundație solidă? Pe un teren stabil. Ce om chibzuit (având „temelie” mintală) nu știe că doar temelia asigură stabilitate în calea furtunii? Și totuși…

  Dacă nevoia unei fundații solide este cunoscută,  de ce s-ar renunța la ea? Cel mai adesea din superficialitate. Sau din grabă. Din grandomanie? Posibil, căci resursele pentru zidirea fundației pot fi folosite la ridicarea unui etaj. Sau două. Și, poate, într-un timp mai scurt.

  O astfel de casă ar putea părea mai falnică, dându-i un aer de semeție proprietarului, dar asta doar până în ziua furtunii. Și aceasta nu e probabilă. E sigură, mai devreme sau mai târziu. Așa ne asigură Isus.

  Totul pare atât de simplu, de ușor de înțeles, încât am putea spune: „Pe astea le știam și noi.” Dar lucrurile se schimbă când privim celălalt element al comparației. Cu cine „se aseamănă”? Care este aplicația spirituală?

  Și Isus ne spune „oricine aude aceste  cuvinte ale Mele și le face…” și „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face…” Acum cântărim altfel lucrurile. Da, cu fundația casei lucrurile păreau simple. Dar cu „a face” și „a nu face” ceea ce ne-a învățat Isus…

  O casă poate fi reconstruită după o experiență dureroasă, dar în plan spiritual nu există o a doua șansă. Și acum, când avem atâtea cunoștințe din Cuvânt, este necesar să analizăm cu atenție: constituie ele material de fundație prin ÎMPLINIRE? Căci furtuna este aproape.

  Construim, construim, construim. Dar să nu uităm că zidirile noastre sunt folosite doar ca element de comparație ca să putem înțelege: Există o temelie pentru eternitate și acesta este A FACE ceea ce ne învață Scriptura!

 

Simion Felix Marțian                                                    

Da, și tâmplarii strălucesc

Numele concetățeanului lor era de notorietate când S-a întors să-Și revadă locurile natale. De altfel, faima datorată minunilor Sale și înțelepciunii cu care vorbea, I-o lua mereu înaite. Și totuși Nazaretul nu s-a gătit să-L întâmpine. Nici nu L-au făcut  cetățean de onoare.

  Isus a intrat în sinagogă să le vorbească, și înțelepciunea Lui îi uimea. Nu puteau să nu remarce că vorbea altfel decât auziseră ei până atunci. Strălucirea Lui era evidentă. Și totuși… „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simion? Și nu sunt surorile lui aici printre noi?” (Marcu, 6:3)

  Un fel de: Mai lasă-ne și cu ăsta! Erau uimiți, dar nu puteau să treacă peste biografia lui… banală. Nu ascendenți faimoși, nu studii, nu relații la Ierusalim. Și asta îi orbea, chiar dacă minunile Lui nu puteau fi trecute cu vedere. Isus nici nu se aștepta la altceva, căci le-a spus: „Nicăieri nu este prețuit un proroc mai puțin decât în patria și în casa lui.”(Matei, 13:57)

  Cine a avut de pierdut din cauza lipsei de recunoaștere a valorii? Cu siguranță, nu Isus. Ei, locuitorii Nazaretului, a căror necredință, de care Isus „se mira”, împiedica desfășurarea lucrării. Așa că, în loc să-L vadă pe Isus desfășurându-Se în toată divinitatea Lui, au rămas doar cu câteva vindecări.

 Am rămâne și noi doar cu gustul compătimirii, privind la acei galileeni, dacă această meteahnă a lipsei de prețuire nu s-ar fi perpetuat până în zilele noastre. Cu pierderile aferente.

  Ne este greu să acordăm credit cuiva prea… cunoscut. Prea din apropiere. Cuiva a cărui biografie nu impresionează prin ceva senzațional. Sau măcar să aibă o aură de mister. Abia atunci am fi gata să recunoaștem valoarea, dar nicidecum cuiva care prea seamănă cu noi. Și totuși e altfel.

  Am avea mult de câștigat dacă am învăța să apreciem. În bisericile noastre, în cercurile noastre, în organizațiile noastre. Am câștiga atât prin împăcarea sufletească, pentru că putem să acordăm prețuire, cât și prin ceea ce suntem gata să asimilăm.

Apreciera este o investiție minimă, cu câștiguri mari. Ne lansăm?

 

Simion Felix Marțian