Dacă „sângele martirilor este sămânța creștinismului”, putem spune de-al lui Ștefan că a udat o brazdă însetată și fertilă, dând un rod bogat. Știm, din cele relatate de Luca în Fapte (cap 6-7), că a murit ucis cu pietre, în urma unui simulacru de proces.

  Derulând evenimentele, nu ne este greu să ne formăm imagini clare despre cele două părți: acuzat și acuzatori. Despre acuzatorii lui Ștefan, aflăm: „au pus la cale niște oameni să zică…”(6:11), „Au întărâtat norodul, au năvălit asupra lui, au pus mâna pe el…”(v 12), „au scos niște martori mincinoși…”(v13)

  Dar și: „scrâșneau din dinți împotriva lui”(7:54), „au început să răcnească…s-au năpustit asupra lui”(v 57). Iar în final, „L-au târât afară din cetate și l-au ucis cu pietre”(v 58)

  Care este imaginea acuzatului? Iată: „fața lui li s-a arătat ca fața de înger”(6:15), „și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”(v 55). Iar la urmă: „a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: <<Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!>>”(v 60)

  Lucrurile sunt limpezi, iar vinovăția acuzatorilor este evidentă.Pentru asta, în tribunalul lui Dumnezeu vor sta în boxa acuzaților. Dar dincolo de ceea ce vedem a fi binele și răul, mai este o a treia poziție, prin atitudinea unui personaj care apare în versetul 58: „Martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.”

 Ca să se poată desfășura în agresivitatea lor, au renunțat la o parte din haine, pe care nu le puteau lăsa, însă, la întâmplare. Iar Saul, cel care avea să devină apostolul Pavel, s-a oferit să le păzească hainele. N-a dat cu pietre!

  Era Saul mai puțin vinovat? Nicidecum, pentru că, după transformarea lui, el însuși și-a recunoscut vina: „atunci când se vărsa sângele lui Ștefan, martorul Tău, eram și eu de față, îmi uneam încuvințarea mea cu a celorlalți…”(Fapte, 22:20)

  Ne ascundem adesea în spatele declarației „N-am dat cu piatra!”, ignorând vinovăția care se ascunde în umbra pasivității. A nu lua atitudine, înseamnă în multe situații a încuviința. Și este condamnabil.

  În lupta dintre BINE și RĂU nu este neutralitate. Pasivitatea nu ne situează în afara câmpului de bătălie, ci în tabăra…răului. Așadar, mereu în lumină, cu Cristos. Luptând pentru Adevăr.

Simion Felix Marțian

Mă pregăteam să „atac” o filă nouă în word, pentru… meditația de miercuri, când am constatat cu uimire că lipsește rigla (ruler) din pagină. Se poate scrie și în absența riglei, important e să ai „ce”. Și „cum”. Dar nu am făcut-o. Simțeam că nu am control asupra paginii. Adică a scriiturii mele. De ce, mă întrebam, pentru un eventual ultim cuvânt să mă azvârle pe pagina următoare? Cu ajutorul riglei îmi făceam loc, iar gândurile MELE se așterneau acolo unde voiam EU.

Îmi aminteam că mi s-a mai întâmplat, dar nu și cum se rezolvă. Ce-i de făcut? Apelezi la generația care a crescut odată cu computerul. Și când ai copii…

 Mi s-a cerut să cedez controlul asupra computerului, prin programul necesar (fiind departe), și am făcut-o. Dar am simțit, pentru o clipă doar, un oarecare discomfort. Eram în familie, eu eram acolo și totul era în beneficiul meu. Și, oricum, în computer nu este nimic secret. Scrierile mele sunt publice (în cărți, reviste, bloguri), ca și o mică parte din zecile de mii de fotografii adunate prin stocări zilnice. (Vivat Nikon!)

 Așadar, oricine se poate „plimba” prin computerul meu fără să-mi dea emoții. Și, totuși, a fost clipa aceea. Mă gândesc la ea și sunt… mulțumit. Aceasta este vigilență. Nu era niciun pericol în acest caz, dar nu poți încredința controlul fără să te gândești. Controlul asupra gândurilor, trăirilor… Asupra ta.

 Problema s-a rezolvat, dar meditația mea a rămas agățată de acest subiect. Control. Manipulare. Atât de prezente în lumea noastră. Îmi amintesc de felul în care visam la democrație, trăind în comunism. Am fost revoluționar, doream schimbare și, în mod deosebit, să votăm după bunul plac. Toate au venit, la pachet cu dezamăgirile. Oare câți mai cred astăzi, ținând ștampila ca pe un trofeu, că aleg candidatul potrivit? Cel pe care-l doresc. Fără să înțeleagă că îl văd potrivit pentru că așa li s-a sugerat în mod perfid. Eficiența manipulării prin mass media este cunoscută. De aceea se dă bătălia pe trusturile de presă. Și aceste practici se întâlnesc în toate domeniile de activitate.

 Dar dacă putem trăi, totuși, încercând să le ignorăm, există un domeniu în care lipsa vigilenței, cedarea controlului, ne afectează nu doar viața ci și veșnicia. Și acesta este cel spiritual. Începând de la controlul oamenilor asupra deciziilor noastre, până la stăpânire diabolică asupra minții.

 Numărul celor total dezinteresați de componenta spirituală a ființei, cea eternă, este tot mai mare. (Cândva, îngroșam și eu acest număr) Iar manipularea este prezentă și aici. Dacă un om are o experiență deosebită, o revelație care să-l apropie de Dumnezeu, este suficient dușul rece oferit de cei din jur: „Numai proștii cred în Dumnezeu.” Și nimeni nu vrea să treacă drept prost. De aceea formula „numai proștii” dă rezultate în campania electorală, la mitinguri, etc. Și oamenii merg în direcția dorită de cei „deștepți”.

 Dar chiar dacă au trecut de acest prag, căutând să se apropie de Dumnezeu, oamenii nu sunt în siguranță. Pentru că sunt credincioși și „credincioși”. Și pot primi o porție de manipulare și în mijlocul fariseilor. Devin, astfel, luptători pentru „adevăr” din ceea ce li s-a spus, fără să cunoască Adevărul. Soluția este vigilența, ancorarea în Cuvânt și, cu precădere, încredințarea controlului in mâna lui Dumnezeu. Pentru călăuzire în lumină. Apostolul Pavel le scria credincioșilor din Corint: „Noi demolăm argumentele și orice înălțime care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2 Corinteni, 10:5) Am folosit o traducere actualizată (VBD 2007), pentru cei mai puțin familiarizați cu limbajul biblic.

 Chiar cunoscând Cuvântul, este dificil de ținut frâul drept în mijlocul atâtor tentative de manipulare. Soluția este să i-L încredințăm lui Dumnezeu. Pentru că El ne oferă și protecție și ghidare în siguranță spre destinația stabilită de El.

Doamne, vreau controlul Tău, nu al oamenilor, asupra vieții mele!

Simion Felix Marțian

Siegen, 30 ianuarie, 2024

„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

  Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

  Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

  Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

 Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

  Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

  „Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului apostolului Pavel, „dreasă cu sare”.

  Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

Simion Felix Marţian

Am putea spune că Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Isus mai înainte să se fi născut vreunul dintre ei. Evanghelistul Luca ne relatează în scrierea sa că acesta a săltat în pântecele mamei sale, când Elisabeta, însărcinată fiind, a primit vizita Mariei, însărcinată la rândul ei.

  Treizeci de ani mai târziu, la Betabara, pe malul Iodanului, Ioan dovedeşte din nou că-I cunoaşte identitatea. Atunci a venit Isus la Ioan să fie botezat, iar acesta, văzându-L a rostit: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan, 1:29)

  Ioan nu era străin de lucrarea Mântuitorului, de acţiunile sale miraculoase, dar, parcă…mai avea nevoie de certitudini. De confirmare. Avea nevoie de ceva care să nu lase loc niciunei îndoieli.

  De aceea, în închisoare fiind, pedepsit pentru îndrăzneala sa, a vrut să se edifice definitiv şi absolut asupra statutului lui Isus. A trimis, deci, pe ucenicii săi să-L întrbe: „Tu eşti acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”(Luca, 7:20)

  Mântuitorul ar fi putut să răspundă simplu: DA! Dar a considerat că faptele sunt mai grăitoare. Şi mai convingătoare. Iar răspunsul Său a fost: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.”(Luca, 7:22)

  Numele de „creştini” pe care-l purtăm îl avem de la El, de la Cristosul înviat. Indiferent de confesiune.Şi ne poziţionează în familia Lui. Dar, oare, numele acesta trebuie să-l avem pe o legitimaţie, pe un ecuson? Sau în gena dragostei, care este din Dumnezeu!

  La întrebarea „Eşti creştin?”, un răspuns afirmativ nu poate convinge pe nimeni. Oricine poate răspnde astfel. Doar faptele pot confirma identitatea. Aşadar, „eu sunt ceea ce vedeţi!”.

Prin urmare, ce vede lumea la noi? Şi, mai ales, ce vede El? Cel pe care-L urmăm.

 

Simon Felix Marţian

Se stinge încet, prin ramurile încărcate de promoroacă, și ecoul recentelor sărbători grupate în jurul Crăciunului, cunoscute drept „sărbătorile de iarnă”. Ne strângem recuzita și punem la păstrare lozinca „de Crăciun fii mai bun”, întorcându-ne la răutatea de fiecare zi. Dacă nu cumva vom găsi vreo lozincă similară și pentru Paște.

 S-a sărbătorit Nașterea Mântuitorului. Nu știm câți au făcut-o și nici cum. Dar e bine că se amintește acest eveniment crucial pentru omenire. Nu însă și dacă rămânem cramponați de el. Unora li se pare convenabil să aibă un Mântuitor prunc, uitând continuarea istoriei. Un Cristos prunc, pe care să-L pună la culcare când îi încurcă și să-L scoată la joacă doar dacă vor reuși să-și facă timp.

 Numai că istoria curge și mântuirea vine la cruce. Prin suferință. Iar Isus ne spune să-L urmăm, pentru că prețul a fost plătit. Dacă rămânem lângă iesle și desenăm felicitări, murmurând colinde, ne amăgim. Fiindcă ieslea este goală.

 Suntem la început de an și încerc să-mi adun gândurile. La vârsta mea planurile de viitor nu au măreție ca ale celor care cred că au tot timpul din lume la dispoziție. Dar nici nu se poate trăi la întâmplare, fără nicio planificare. Și, oricum, prioritățile sunt altele. Asta e bine, căci în apropierea asfințitului lucrurile spirituale au prioritate.

 Încerc să nu mă las tulburat de ceea ce se întâmplă în jur. Și unde nu pot interveni, cum ar fi cele două războaie care sunt în atenție presei. Sau alte mii de războaie pe care presa le ignoră. Caut să nu dau atenție conspirațiilor, mari sau mici, reale sau… imaginare. Și în toate evenimentele să văd împlinirea profețiilor. Semnele iminentei reveniri a Mântuitorului.

 Ce mi-am propus, totuși, pentru noul an? Să mă concentrez asupra… iubirii. Așa cum ne este prezentată în Cuvânt. E ușor să iubești declarativ. Sau chiar la modul real și sincer, când este vorba de cei care ne laudă, ne înconjoară cu atenții, ne zâmbesc binevoitor. Dar Dumnezeu vrea altceva de la noi.

  Trebuie iubit și cel care te calcă pe bombeu și cel care te claxonează la semafor. Și cel care ți-a scris un comentariu răutăcios în alunecosul mediu on line și cel care te-a „țepuit” în afaceri. Și situațiile în care se naște neiubirea sunt multe. Aici este lupta noastră, într-un mediu care promovează răzbunarea și disprețul.

 Mi-am propus, deci, să lupt mai mult în această direcție. Pentru că nu ne putem dovedi dragostea față de Dumnezeu, dacă nu ne iubim semenii. Și eu vreau să iubesc mai mult. De ce vă fac această mărturisire? Pentru că s-ar putea să inspire și pe alții, care să mi se alăture. Nu putem opri războaiele, dar putem face lumea mai bună, oferind dragoste. Și acest lucru ne va apropia de Dumnezeu. Și de răsplata promisă.

 Dragi cititori, vă iubesc! Deocamdată, pentru că nu m-ați supărat cu nimic. Dar ținta mea este să-i pot iubi și pe cei care mă supără. Așa cum ne iubește Dumnezeu. Vă propun să încercați același lucru.

  Dumnezeu să ne ajute tuturor!

Simion Felix Marțian

Siegen, 9 ianuarie 2024

Nu, nu suntem în competiție, dar toți suntem angrenați în cursă, fiecare pe culoarul personal. Și toți dorim să avem succes, chiar dacă definim succesul în mod diferit. Sau avem așteptări diferite de la viață.

  Fiind la început de an, suntem pe linia de start. Privim la bilanțul recent, cu o doză mai mare sau mai mică de satisfacție, și ne propunem lucruri mari pentru cursa cu obstacole care ne stă în față. Ne amăgim, mințindu-ne că nu avem de demonstrat nimănui nimic, dar ne arde setea de apreciere. De aplauze.

  E ceva rău în a dori să te autodepășești? Depinde ce-ți dorești. Care-ți sunt prioritățile. Dacă-ți dorești să fii mai bun, să iubești mai mult și să te dovedești mai plin de zel… nicio problemă. Iar dacă aștepți să te aplaude doar Cerul e și mai bine. Asta înseamnă un start bun. Căci rezultatul cursei depinde în mare măsură de felul în care ai luat startul.

 Ca să înțelegem ce înseamnă un… start bun, să privim la Moise. Acesta I-a zis lui Dumnezeu: „Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15) Dacă am porni astfel, ne-am bucura de însoțirea divină, ceea ce înseamnă un pachet complet de binecuvântări: soluții pentru probleme, putere în încercări, înțelepciune în luarea deciziilor, etc.

 Dar câți aplicăm lecția învățată de la Moise? Dacă pornim în cursă înaripându-ne planurile cu visuri și ignorând balastul care-l purtăm după noi, riscăm un eșec răsunător. Dar chiar și un succes aparent poate fi un eșec, dacă planurile noastre sunt axate în exclusivitate, sau prioritar, pe… cele trecătoare. Dacă ne propunem pentru anul ce vine doar faimă și bani.

  Isus a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei, 6:33). Având acest obiectiv, cursa va avea un final în triumf, cu premiu etern. Dacă am ratat startul, pornind fără Dumnezeu, mai avem opțiunea „La loc comanda!” Adică restart. Ca să pornim așa cum trebuie.

  Mântuitorul ne-a promis: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.”(Matei, 28:20) Așadar, startul potrivit ne poate asigura un final glorios. Indiferent de obstacole, pentru că ne bucurăm de însoțire divină.

 

Simion Felix Marțian

Dacă este menţionat de cronicari în rândul „împăraţilor buni” ai lui Iuda, acest lucru se datorează în primul rând ascultării lui de Dumnezeu. Dar, evident, şi realizărilor sale notabile în plan religios, economic şi militar. Acesta era Ezechia, fiul lui Ahaz.

  Dar şi celor buni le vine sfârşitul, iar pe Ezechia l-a anunţat Dumnezeu în privinţa acestuia, prin prorocul Isaia: „Pune-ţi în rânduială casa, căci vei muri, şi nu vei mai trăi.”(Isaia, 38:1) Cum să primeşti o astfel de veste, când încă mai ai planuri de dus la îndeplinire?

  Ezechia „a vărsat multe lacrimi”, rugându-se fierbinte, iar Dumnezeu şi-a arătat îndurarea revenind asupra hotărârii iniţiale: „Am auzit rugăciunea Ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale.” (Isaia, 38:5). Şi ca să nu aibă nicio îndoială, Dumnezeu îi mai oferă încă un miracol: umbra de pe cadranul solar s-a dat înapoi cu zece trepte. Cel ce a făcut soarele este cu tine, Ezechia!

  Cu un astfel de bonus în mână şi inima plină de bucurie, Ezechia s-a închinat Domnului cu o cântare în care spunea, printre altele: „Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.”(Isaia, 38:15) Şi cum să nu iei o astfel de hotărâre?

  Ce s-a ales, însă, de angajamentul împăratului? Iată: „Dar Ezechia n-a răsplătit binefacera pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima. Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim.” (2 Cronici 32:25)

  Ne bucurăm zi de zi de binecuvântările lui Dumnezeu, peste care mai adaugă uneori nesperate bonusuri. Uluiţi de ceea ce primim în acest fel, suntem gata să ne luăm angajamente în ceea ce priveşte viaţa noastră, slujirea, implicarea. Să folosim bonusurile în slujba Celui care ni le-a oferit. Dar o facem?

  Ezechia nu rămâne un caz singular în istorie. Experienţele noastre i se alătură. Şi nu e bine. Să ne revizuim atitudinea, iar recunoştinţa faţă de Cel care dăruieşte să fie vizibilă în trăirea noastră.

 Doamne, fii lădat!

 

Simion Felix Marţian

 

Că modestia (reală, evident) este o virtute, nu se îndoiește nimeni. Poate de aceea este rară, pentru că virtuțile se cultivă greu. Dar mai mult decât a fi o virtute, este faptul că e apreciată, ba chiar recomandată de Dumnezeu.

 O parabolă a Mântuitorului ne oferă lumină asupra acestui lucru, iar evanghelistul Luca, relatând-o, ne spune că „doi oameni s-au suit la Templu să se roage” (Luca, 18:10)  Până aici nimic neobișnuit, doar că cele două personaje erau la extremitățile unei eventuale scări… religioase. Pentru că, scrie el în continuare, „unul era fariseu, și altul vameș.”

 Așadar, unul în fruntea clasamentului, celălalt la… retrogradare. Fariseii erau religioși, apreciați de oameni în acest sens, dar nu și de Isus, care le cunoștea adevărata față. Vameșul, în schimb, aparținea celei mai disprețuite categorii umane din Israel. Pentru că datorită profesiei, cea de colectori de taxe, erau considerați trădători ai neamului și, implicit, ai religiei.

 Având în vedere pozițiile celor doi și aprecierile care decurgeau din ele, ne-am aștepta ca acest lucru să se reflecte și în comportamentul lor de la Templu. Dar rugăciunea fariseului era mai degrabă o etalare a meritelor sale cu care credea că-L impresionează pe Dumnezeu. Curată îngâmfare! Vameșul, pe de altă parte, plin de smerenie zicea, bătându-se în piept: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca, 18:13)

 Doi oameni diferiți, două atitudini diferite, chiar dacă aveau un scop comun, acela de a-I vorbi lui Dumnezeu. Concluzia pe care ne-o oferă Isus ar putea să șocheze. Atunci, cu siguranță, a produs un seism. Pentru că verdictul Său, privitor la vameș, a fost: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt.” (Luca, 18:14) Vorbind în termeni sportivi, Îngâmfare – Smerenie, scor 0 – 1. Pentru că vameșul juca în deplasare. Fariseul era în elementul lui la Templu.

 Și ca să înțelegem cui se adresează această pildă, să citim introducerea: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniți şi îi dispreţuiau pe ceilalţi” (vers 9) Sunt mulți oameni religioși, bisericoși chiar, implicați în activități eclesiale, dar care își fac din asta, cu mândrie, propria neprihănire. Potrivit parabolei, aceștia nu ar trebui să fie surprinși când pe drumul spre Împărăție se vor vedea depășiți de cei cu un trecut dubios, dar care vin cu păcatele lor și cu lacrimi de căință la Cel care poate oferi iertare.

 Cuvintele de încheiere ale pildei, aparținând Mântuitorului, sunt: „Căci oricine se înalță va fi smerit; și oricine se smerește va fi înălțat.” (vers 14)

 Doamne, dă-ne înțelepciune! Iar… „înțelepciunea este cu cei smeriți.” (Prov, 11:2)

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 21 noiembrie, 2023

  Pământul propriei țări părea minat pentru Ilie. Stârnise mânia împăratului și nu mai era în siguranță nicăieri. Unde să se ducă? Și, mai ales, ce-o să mănânce? Grele întrebări. Dar vitale.

  Însă Ilie Tișbitul nu era de capul lui. Era un proroc al lui Dumnezeu, și de la El aștepta răspuns. Și a venit: „Pleacă de aici(…) și ascunde-te lângă pârâul Cherit.”( 1 Împărați, 17:3) Acolo s-a dus Ilie.

  Din pârâu urma să bea apă proaspătă. O comoară, în vreme de secetă. Dar siguranța lui? Iscoadele lui Ahab puteau să fie oriunde. Nu, însă, și acolo unde te ascunde Dumnezeu. Din pârâu se adăpau, cu certitudine, și sălbăticiunile din zonă. Un alt pericol. Dar nu pentru cel aflat sub protecția divină.

  Cât despre mâncare, rezolvarea este și mai uimitoare: „… am poruncit corbilor să te hrănească acolo.”(v 4) La asta te-ai fi gândit, Ilie? Room-service în sălbăticie. Și încă serviciu asigurat de… corbi. Trăiește-ți uimirea, Ilie, și… poftă bună!

  Așadar, acest om urmărit de iscoadele împăratului era acum în siguranță. Mai avea și apă la discreție, iar „corbii îi aduceau pâine și carne dimineața și pâine și carne seara”(v 6)

 Și iată cum, într-o perioadă de criză extremă din viața lui, Ilie are tot ce-i trebuie: mâncare, apă, siguranță. Explicația este simplă: el se afla acolo unde l-a trimis Dumnezeu! Și Dumnezeu l-a însoțit cu binecuvântarea Lui.

  De altfel, Isus Însuși ne învață să nu ne îngrijorăm cu privire la ce vom mânca, ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca. Pentru că, spune El, „Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele.”(Matei, 6:32)

  Putem să ne bucurăm de acest „all inclusive”, fiind acolo unde ne vrea Dumnezeu. Fiind ÎN voia Lui. Acolo sunt coordonatele binecuvântării. Oferta este nelimitată. Și cu vedere spre… eternitate!

Simion Felix Marțian

Toate călătoriile precedente au fost în același areal, în limitele aceleiași hărți. Călătorise, potrivit relatărilor evangheliștilor, în ținuturile unde locuiau copiii lui Israel. Și în mijlocul lor propovăduia și făcea minuni. Dar de data asta lucrurile stau altfel, iar traseul Mântuitorului este unul neobișnuit.

 Plecând de la Marea Galileii, Isus „S-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului.” (Matei, 15:21) Așa că… am putea întreba cu uimire: Ce căuta în Fenicia, pe țărmul Mediteranei? Iar răspunsul l-am găsi în acțiunile sale de acolo. Pentru că l-a abordat o femeie disperată. O femeie canaanită a cărei durere sfâșietoare era generată de starea fiicei ei.

 Aceasta era bolnavă, „muncită rău de un drac”.(vers 22) Nu e greu să ne imaginăm ce era în inima mamei, vâzându-și fetița suferind. Iar la suferința ei se adăuga respingerea, excluderea din cercurile în care ar fi vrut să o vadă înflorind. Cum dorește orice părinte. Toate acestea îi erau refuzate.

 Ce n-o fi încercat femeia? Cum n-o fi invocat zeitățile canaanite? Dar suferința fetei persista, iar a mamei se adâncea. De ce nu ar fi încercat și la Isus? Auzise de El și își făcuse temele. A învățat și cum să I se adreseze: „Doamne, Fiul lui David!” (vers 22)

 Au urmat cele trei bariere. Mai întâi tăcerea Mântuitorului, apoi respingerea. Și la urmă, jignirea. Toate acestea nu erau decât teste ale credinței, pentru că Isus a lucrat întotdeauna cu dragoste. Și în acest caz era pregătit să procedeze la fel.

Femeia a trecut examenul cu tenacitate, determinându-L pe Isus să exclame: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești.”(vers 28)

 Versetul următor (29) ne surprinde din nou: „Isus a plecat din locurile acelea și a venit lângă Marea Galileii.”  Așadar, o călătorie lungă și obositoare de la Marea Galileii la Marea Mediterană și înapoi. Fără să fi întârziat prea mult pe acolo, pentru că Evangheliile nu relatează alte fapte în afara celui menționat. Și uimirea noastră continuă: A făcut atâta drum pentru o femeie… dintre neamuri?

 Și înțelegem că Dumnezeu are Schengenul Lui, spațiul iubirii nelimitate. Spațiul fără bariere politice, lingvistice sau confesionale. Este gata să ofere mângâiere celor care trec testul credinței. Pentru că în soluționarea petițiilor noastre către Dumezeu, credința este obligatorie. Isus ne-a oferit, printr-o călătorie neobișnuită, exemplul de credință al unei femei… necredincioase.

 Ajută, Doamne, necredinței noastre!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 24 octombrie, 2023