Întâlnirea gadarenilor cu Mântuitorul nu a fost și o întâlnire cu mântuirea. De fapt, ea este memorabilă tocmai din cauza tragismului ei final. E dureros să respingi mântuirea, când ți se oferă pe tavă, în propria-ți ogradă.

  Ce s-a întâmplat, de fapt? Isus a ajuns în Decapole, după ce a traversat împreună cu ucenicii lacul Ghenezaret, uimindu-i cu potolirea furtunii. Încă de la debarcarea pe malul estic, au fost întâmpinați de un spectacol înspăimântător: un om posedat de demoni, care trăia în peșteri funerare și care era foarte periculos pentru semenii săi.

  Omul acesta nu putea să fie ținut legat, pentru că rupea lanțurile și obezile. Demonul din  el, care era de fapt o „legiune” de duhuri, L-a recunoscut pe Isus atunci când Acesta i-a zis: „Duh necurat, ieși afară din omul acesta!”( Marcu, 5:8) Și pentru că în apropiere era o turmă de porci, I-au cerut lui Isus, dintr-un motiv care nouă ne-a rămas necunoscut, să-i lase să intre în ei.

  Tot o enigmă e pentru noi și motivul pentru care Isus a acceptat. Ceea ce știm însă, e faptul că au intrat în porci, care s-au aruncat în mare de pe povârnișul muntelui. Așa s-a așternut liniștea. Omul eliberat de demoni a încetat să mai zbiere, iar peste grohăitul porcilor s-au închis apele Ghenezaretului.

  Când oamenii din cetate și de pe la fermele din împrejurimi au venit alarmați de porcari, scena care li se înfățișa privirii era uluitoare: „…iată pe cel ce fusese îndrăcit și avusese legiunea de draci, șezând jos îmbrăcat și întreg la minte.”(Marcu, 5:15) Reacția lor, însă, este neașteptată, pentru că, scrie evanghelistul, „s-au înspăimântat”.

  Tocmai scăpaseră de primejdia pe care o constituia posedatul, de gălăgia lui, iar ei reacționează pe dos. Ce-i speria,de fapt? Liniștea? Prezența Celui care poruncea duhurilor? Sau poate că se obișnuiseră atât de mult cu cloaca aia de urlete și grohăituri, de demoni și porci, încât îi deranja susurul păcii. Și L-au rugat pe Isus să plece de la ei.

  Da, mântuirea a trecut pe lângă ei, dar tragedia devine îngrozitoare când istoria se repetă sub ochii noștri. Când oamenilor li se pare că despărțirea de porci este un preț prea mare pentru eliberarea de demoni. Iar pacea începe să-i deranjeze. E prea multă liniște?

  Doamne, ajută-ne să apreciem pacea care vine odată cu mântuirea!

 

  Simion Felix Marțian

  Când Isus a fost întrebat în legătură cu obligativitatea plătirii birului, încercau de fapt să-I întindă o capcană. Birul se plătea asupritorilor, ori poporul întrezărea în El un eliberator. Un răspuns negativ l-ar fi dus la judecata romanilor, ca instigator la răzvrătire, iar unul pozitiv l-ar fi discreditat în fața poporului.

   „Arătați-Mi un ban!”, au fost cuvintele Mântuitorului. Și după ce au stabilit că slovele și efigia de pe monedă sunt ale cezarului, le-a mai zis: „Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”(Luca, 20:25)

  Acest răspuns plin de înțelepciune nu doar că a ocolit capcana, dar a tranșat într-o manieră categorică această problemă. Așadar, este cât se poate de limpede: nu amestecăm lucrurile! Ne achităm de obligațiile sociale, oricum s-ar numi aceste biruri, dar dăm lui Dumnezeu ceea ce este numai al Lui.

  Acest edict pare să fi fost acceptat și aplicat de-a lungul vremii. Dar nu și în contemporaneitate. Cezarul actual, un sistem diabolic și încâlcit, vrea mai mult decât birul. Ne vrea pe noi. Vrea timpul nostru, vrea energia noastră, vrea… închinarea noastră!

  O face indirect, insinuându-se prin șiretlicuri, sau direct, încercând să uzurpe locul lui Dumnezeu prin ideologii smintite. Și ceea ce era foarte clar devine confuz. Sau refuz. Refuzul de a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.

 Cu această problemă se confruntă credinciosul de azi. Și în fața cererii pline de lăcomie a „cezarului” contemporan, e nevoie de o atitudine hotărâtă. De ancorare în adevărul Scripturii. Acolo găsim resursa folosită de Isus în fața ispitei: „Este scris!” Și ce e scris știe și „cezarul”.

  Doamne, dă-ne putere și îndrăzneală pentru o atitudine potrivită cu statutul nostru. Acela de copii ai Tăi. Să putem răspunde cererii: Cezare, ajungă-ți birul! Atât e al tău.

 

Simion Felix Marțian

 

  Epopeea călătoriei prin deșert a poporului eliberat din robia egipteană este una cu totul uimitoare. Miracolele îi însoțeau la tot pasul, dar și răbufnirile mâniei lui Dumnezeu, atrasă de atitudinea acestui „popor încăpățânat”. Un astfel de derapaj impardonabil a avut poporul și la muntele Sinai, unde și-a făcut un vițel de aur, sfidându-și Dumnezeul eliberator.

  A fost un moment de cotitură, când Dumnezeu a decis să nu-i mai însoțească, ci să le dea ca însoțitor un înger. Ar fi fost, deci, un ghid ceresc, superior tuturor gipiesurilor actuale, iar călătoria s-ar fi desfășurat în siguranță. Dar Moise știa una și bună: Dumnezeu e Dumnezeu! De aceea a insistat: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15)

 Dacă au mai făcut un „slalom” prin deșert care a durat patru decenii, a fost tot din vina lor, dar au ajuns la destinație. Și au intrat în posesia a ceea ce li se promisese: Canaanul! Și asta, pentru că Dumnezeu a fost cu ei.

  Asistăm azi la o confuzie generalizată, într-o lume total debusolată. Completamente lipsită de țintă. Și asta pentru că Dumnezeu a fost îndepărtat de la cârmă. A fost exclus din viața de zi cu zi, îngăduindu-I-se, ca un ultim refugiu, Biserica. Dar și acolo, cu cenzura aferentă.

 Nici măcar un înger, pe care Moise îl refuzase, nu mai are loc în fruntea popoarelor. Nimic ceresc. Acum avem pentru călăuzire analiști și influenceri. Consilieri și (de)formatori de opinie. Toți „experți” în a-L uzurpa pe Dumnezeu de la cârmă. În a pune mâna pe frâie.

 Dumnezeu nu se războiește cu cei care L-au exclus din viața cetății. Nu acum. Ci caută compania celor care încă se mai lasă călăuziți de El. Este acolo unde mai pâlpâie credința. Chiar dacă pentru toți a lăsat un ghid scris. Și o Cale, prin jertfa Fiului Său.

  Putem să traversăm deșertul călăuziți de Dumnezeu, sau să fim înghițiți de… deșertăciunile acestuia. Dar în cel de-al doilea caz nu vom mai vedea Țara promisă. Semnele iminenței sfârșitului sunt tot mai vizibile.

  Poate este nevoie de o schimbare de direcție.

 

Simion Felix Marțian

 

Pavel nu era în vacanță în Cipru, nici cu afaceri pe la minele de cupru din insulă. El făcea ceea ce s-a hotărât să facă după întâlnirea cu Isus: vestea Evanghelia. De altfel, nu-și alesese singur nici traseul, nici tovarășul de drum. Aceste detalii au fost stabilite, potrivit relatării lui Luca din Fapte 13, de Duhul Sfânt: „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: <<Puneți-mi deoparte pe Barnaba și pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.>>”(Fapte , 13:2)

  Nu avem amănunte privitoare la rezultatele acestei evanghelizări în „Insula Afroditei”, dar din cele relatate se remarcă două personaje: proconsulul Sergius Paulus și Elima vrăjitorul, un evreu, fiul lui Iosua. Aceștia erau împreună.

  Despre dregător ni se spune că era „un om înțelept”(v 7). Nu ne surprinde, deci, că el „a chemat pe Barnaba și pa Saul și și-a arătat dorința să audă Cuvântul lui Dumnezeu”(v 7), pentru că NICIODATĂ un om înțelept nu a rămas nepăsător față de ceea ce s-a spus sau s-a scris privitor la veșnicie.

  Elima avea, însă, rolul său, fiind în slujba… altcuiva. El a încercat „să abată pe dregător de la credință”(v 8) , împiedicându-l să cunoască adevărul. Intervenția lui Pavel a fost promptă: „Om plin de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”(v 10)

  Pedeapsa pentru acești împotrivitori va fi aspră, dar poate fi, ca în cazul lui Elima, imediată. Pentru că mai era nevoie de încă un semn ca Paulus să creadă, acesta a fost pedepsirea vrăjitorului, care a fost lovit „pentru o vreme” cu orbire. „Atunci dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut și a rămas uimit de învățătura Domnului.”(v 12)

  Elima s-a multiplicat  de-a lungul vremii, manifestându-se și astăzi într-o multitudine de contemporani. Cu măști „ideologice” diverse, dar având același scop: împiedicarea vestirii Evangheliei. Și nu este vorba doar de cei care-și apără propriile credințe, departe de Adevăr, ci de toți cei care astăzi se arată deranjați de biserici, de discursuri sau însemne creștine.

 Concluzia este simplă: ca să fii deranjat de lumină, trebuie să fii în slujba… întunericului. Indiferent cum ți-ai numi acțiunile. Sau atitudinea. Doar că atunci când Dumnezeu vrea să-l lumineze pe un Paulus, o face. Chiar dacă pentru asta trebuie să-l lovească pe cel care se împotrivește.

  Căci „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.” (Ioan, 1:5)

Simion Felix Marțian

Dacă „sângele martirilor este sămânța creștinismului”, putem spune de-al lui Ștefan că a udat o brazdă însetată și fertilă, dând un rod bogat. Știm, din cele relatate de Luca în Fapte (cap 6-7), că a murit ucis cu pietre, în urma unui simulacru de proces.

  Derulând evenimentele, nu ne este greu să ne formăm imagini clare despre cele două părți: acuzat și acuzatori. Despre acuzatorii lui Ștefan, aflăm: „au pus la cale niște oameni să zică…”(6:11), „Au întărâtat norodul, au năvălit asupra lui, au pus mâna pe el…”(v 12), „au scos niște martori mincinoși…”(v13)

  Dar și: „scrâșneau din dinți împotriva lui”(7:54), „au început să răcnească…s-au năpustit asupra lui”(v 57). Iar în final, „L-au târât afară din cetate și l-au ucis cu pietre”(v 58)

  Care este imaginea acuzatului? Iată: „fața lui li s-a arătat ca fața de înger”(6:15), „și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”(v 55). Iar la urmă: „a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: <<Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!>>”(v 60)

  Lucrurile sunt limpezi, iar vinovăția acuzatorilor este evidentă.Pentru asta, în tribunalul lui Dumnezeu vor sta în boxa acuzaților. Dar dincolo de ceea ce vedem a fi binele și răul, mai este o a treia poziție, prin atitudinea unui personaj care apare în versetul 58: „Martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.”

 Ca să se poată desfășura în agresivitatea lor, au renunțat la o parte din haine, pe care nu le puteau lăsa, însă, la întâmplare. Iar Saul, cel care avea să devină apostolul Pavel, s-a oferit să le păzească hainele. N-a dat cu pietre!

  Era Saul mai puțin vinovat? Nicidecum, pentru că, după transformarea lui, el însuși și-a recunoscut vina: „atunci când se vărsa sângele lui Ștefan, martorul Tău, eram și eu de față, îmi uneam încuvințarea mea cu a celorlalți…”(Fapte, 22:20)

  Ne ascundem adesea în spatele declarației „N-am dat cu piatra!”, ignorând vinovăția care se ascunde în umbra pasivității. A nu lua atitudine, înseamnă în multe situații a încuviința. Și este condamnabil.

  În lupta dintre BINE și RĂU nu este neutralitate. Pasivitatea nu ne situează în afara câmpului de bătălie, ci în tabăra…răului. Așadar, mereu în lumină, cu Cristos. Luptând pentru Adevăr.

Simion Felix Marțian

Mă pregăteam să „atac” o filă nouă în word, pentru… meditația de miercuri, când am constatat cu uimire că lipsește rigla (ruler) din pagină. Se poate scrie și în absența riglei, important e să ai „ce”. Și „cum”. Dar nu am făcut-o. Simțeam că nu am control asupra paginii. Adică a scriiturii mele. De ce, mă întrebam, pentru un eventual ultim cuvânt să mă azvârle pe pagina următoare? Cu ajutorul riglei îmi făceam loc, iar gândurile MELE se așterneau acolo unde voiam EU.

Îmi aminteam că mi s-a mai întâmplat, dar nu și cum se rezolvă. Ce-i de făcut? Apelezi la generația care a crescut odată cu computerul. Și când ai copii…

 Mi s-a cerut să cedez controlul asupra computerului, prin programul necesar (fiind departe), și am făcut-o. Dar am simțit, pentru o clipă doar, un oarecare discomfort. Eram în familie, eu eram acolo și totul era în beneficiul meu. Și, oricum, în computer nu este nimic secret. Scrierile mele sunt publice (în cărți, reviste, bloguri), ca și o mică parte din zecile de mii de fotografii adunate prin stocări zilnice. (Vivat Nikon!)

 Așadar, oricine se poate „plimba” prin computerul meu fără să-mi dea emoții. Și, totuși, a fost clipa aceea. Mă gândesc la ea și sunt… mulțumit. Aceasta este vigilență. Nu era niciun pericol în acest caz, dar nu poți încredința controlul fără să te gândești. Controlul asupra gândurilor, trăirilor… Asupra ta.

 Problema s-a rezolvat, dar meditația mea a rămas agățată de acest subiect. Control. Manipulare. Atât de prezente în lumea noastră. Îmi amintesc de felul în care visam la democrație, trăind în comunism. Am fost revoluționar, doream schimbare și, în mod deosebit, să votăm după bunul plac. Toate au venit, la pachet cu dezamăgirile. Oare câți mai cred astăzi, ținând ștampila ca pe un trofeu, că aleg candidatul potrivit? Cel pe care-l doresc. Fără să înțeleagă că îl văd potrivit pentru că așa li s-a sugerat în mod perfid. Eficiența manipulării prin mass media este cunoscută. De aceea se dă bătălia pe trusturile de presă. Și aceste practici se întâlnesc în toate domeniile de activitate.

 Dar dacă putem trăi, totuși, încercând să le ignorăm, există un domeniu în care lipsa vigilenței, cedarea controlului, ne afectează nu doar viața ci și veșnicia. Și acesta este cel spiritual. Începând de la controlul oamenilor asupra deciziilor noastre, până la stăpânire diabolică asupra minții.

 Numărul celor total dezinteresați de componenta spirituală a ființei, cea eternă, este tot mai mare. (Cândva, îngroșam și eu acest număr) Iar manipularea este prezentă și aici. Dacă un om are o experiență deosebită, o revelație care să-l apropie de Dumnezeu, este suficient dușul rece oferit de cei din jur: „Numai proștii cred în Dumnezeu.” Și nimeni nu vrea să treacă drept prost. De aceea formula „numai proștii” dă rezultate în campania electorală, la mitinguri, etc. Și oamenii merg în direcția dorită de cei „deștepți”.

 Dar chiar dacă au trecut de acest prag, căutând să se apropie de Dumnezeu, oamenii nu sunt în siguranță. Pentru că sunt credincioși și „credincioși”. Și pot primi o porție de manipulare și în mijlocul fariseilor. Devin, astfel, luptători pentru „adevăr” din ceea ce li s-a spus, fără să cunoască Adevărul. Soluția este vigilența, ancorarea în Cuvânt și, cu precădere, încredințarea controlului in mâna lui Dumnezeu. Pentru călăuzire în lumină. Apostolul Pavel le scria credincioșilor din Corint: „Noi demolăm argumentele și orice înălțime care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2 Corinteni, 10:5) Am folosit o traducere actualizată (VBD 2007), pentru cei mai puțin familiarizați cu limbajul biblic.

 Chiar cunoscând Cuvântul, este dificil de ținut frâul drept în mijlocul atâtor tentative de manipulare. Soluția este să i-L încredințăm lui Dumnezeu. Pentru că El ne oferă și protecție și ghidare în siguranță spre destinația stabilită de El.

Doamne, vreau controlul Tău, nu al oamenilor, asupra vieții mele!

Simion Felix Marțian

Siegen, 30 ianuarie, 2024

„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

  Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

  Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

  Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

 Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

  Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

  „Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului apostolului Pavel, „dreasă cu sare”.

  Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

Simion Felix Marţian

Am putea spune că Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Isus mai înainte să se fi născut vreunul dintre ei. Evanghelistul Luca ne relatează în scrierea sa că acesta a săltat în pântecele mamei sale, când Elisabeta, însărcinată fiind, a primit vizita Mariei, însărcinată la rândul ei.

  Treizeci de ani mai târziu, la Betabara, pe malul Iodanului, Ioan dovedeşte din nou că-I cunoaşte identitatea. Atunci a venit Isus la Ioan să fie botezat, iar acesta, văzându-L a rostit: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan, 1:29)

  Ioan nu era străin de lucrarea Mântuitorului, de acţiunile sale miraculoase, dar, parcă…mai avea nevoie de certitudini. De confirmare. Avea nevoie de ceva care să nu lase loc niciunei îndoieli.

  De aceea, în închisoare fiind, pedepsit pentru îndrăzneala sa, a vrut să se edifice definitiv şi absolut asupra statutului lui Isus. A trimis, deci, pe ucenicii săi să-L întrbe: „Tu eşti acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”(Luca, 7:20)

  Mântuitorul ar fi putut să răspundă simplu: DA! Dar a considerat că faptele sunt mai grăitoare. Şi mai convingătoare. Iar răspunsul Său a fost: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.”(Luca, 7:22)

  Numele de „creştini” pe care-l purtăm îl avem de la El, de la Cristosul înviat. Indiferent de confesiune.Şi ne poziţionează în familia Lui. Dar, oare, numele acesta trebuie să-l avem pe o legitimaţie, pe un ecuson? Sau în gena dragostei, care este din Dumnezeu!

  La întrebarea „Eşti creştin?”, un răspuns afirmativ nu poate convinge pe nimeni. Oricine poate răspnde astfel. Doar faptele pot confirma identitatea. Aşadar, „eu sunt ceea ce vedeţi!”.

Prin urmare, ce vede lumea la noi? Şi, mai ales, ce vede El? Cel pe care-L urmăm.

 

Simon Felix Marţian

Se stinge încet, prin ramurile încărcate de promoroacă, și ecoul recentelor sărbători grupate în jurul Crăciunului, cunoscute drept „sărbătorile de iarnă”. Ne strângem recuzita și punem la păstrare lozinca „de Crăciun fii mai bun”, întorcându-ne la răutatea de fiecare zi. Dacă nu cumva vom găsi vreo lozincă similară și pentru Paște.

 S-a sărbătorit Nașterea Mântuitorului. Nu știm câți au făcut-o și nici cum. Dar e bine că se amintește acest eveniment crucial pentru omenire. Nu însă și dacă rămânem cramponați de el. Unora li se pare convenabil să aibă un Mântuitor prunc, uitând continuarea istoriei. Un Cristos prunc, pe care să-L pună la culcare când îi încurcă și să-L scoată la joacă doar dacă vor reuși să-și facă timp.

 Numai că istoria curge și mântuirea vine la cruce. Prin suferință. Iar Isus ne spune să-L urmăm, pentru că prețul a fost plătit. Dacă rămânem lângă iesle și desenăm felicitări, murmurând colinde, ne amăgim. Fiindcă ieslea este goală.

 Suntem la început de an și încerc să-mi adun gândurile. La vârsta mea planurile de viitor nu au măreție ca ale celor care cred că au tot timpul din lume la dispoziție. Dar nici nu se poate trăi la întâmplare, fără nicio planificare. Și, oricum, prioritățile sunt altele. Asta e bine, căci în apropierea asfințitului lucrurile spirituale au prioritate.

 Încerc să nu mă las tulburat de ceea ce se întâmplă în jur. Și unde nu pot interveni, cum ar fi cele două războaie care sunt în atenție presei. Sau alte mii de războaie pe care presa le ignoră. Caut să nu dau atenție conspirațiilor, mari sau mici, reale sau… imaginare. Și în toate evenimentele să văd împlinirea profețiilor. Semnele iminentei reveniri a Mântuitorului.

 Ce mi-am propus, totuși, pentru noul an? Să mă concentrez asupra… iubirii. Așa cum ne este prezentată în Cuvânt. E ușor să iubești declarativ. Sau chiar la modul real și sincer, când este vorba de cei care ne laudă, ne înconjoară cu atenții, ne zâmbesc binevoitor. Dar Dumnezeu vrea altceva de la noi.

  Trebuie iubit și cel care te calcă pe bombeu și cel care te claxonează la semafor. Și cel care ți-a scris un comentariu răutăcios în alunecosul mediu on line și cel care te-a „țepuit” în afaceri. Și situațiile în care se naște neiubirea sunt multe. Aici este lupta noastră, într-un mediu care promovează răzbunarea și disprețul.

 Mi-am propus, deci, să lupt mai mult în această direcție. Pentru că nu ne putem dovedi dragostea față de Dumnezeu, dacă nu ne iubim semenii. Și eu vreau să iubesc mai mult. De ce vă fac această mărturisire? Pentru că s-ar putea să inspire și pe alții, care să mi se alăture. Nu putem opri războaiele, dar putem face lumea mai bună, oferind dragoste. Și acest lucru ne va apropia de Dumnezeu. Și de răsplata promisă.

 Dragi cititori, vă iubesc! Deocamdată, pentru că nu m-ați supărat cu nimic. Dar ținta mea este să-i pot iubi și pe cei care mă supără. Așa cum ne iubește Dumnezeu. Vă propun să încercați același lucru.

  Dumnezeu să ne ajute tuturor!

Simion Felix Marțian

Siegen, 9 ianuarie 2024

Nu, nu suntem în competiție, dar toți suntem angrenați în cursă, fiecare pe culoarul personal. Și toți dorim să avem succes, chiar dacă definim succesul în mod diferit. Sau avem așteptări diferite de la viață.

  Fiind la început de an, suntem pe linia de start. Privim la bilanțul recent, cu o doză mai mare sau mai mică de satisfacție, și ne propunem lucruri mari pentru cursa cu obstacole care ne stă în față. Ne amăgim, mințindu-ne că nu avem de demonstrat nimănui nimic, dar ne arde setea de apreciere. De aplauze.

  E ceva rău în a dori să te autodepășești? Depinde ce-ți dorești. Care-ți sunt prioritățile. Dacă-ți dorești să fii mai bun, să iubești mai mult și să te dovedești mai plin de zel… nicio problemă. Iar dacă aștepți să te aplaude doar Cerul e și mai bine. Asta înseamnă un start bun. Căci rezultatul cursei depinde în mare măsură de felul în care ai luat startul.

 Ca să înțelegem ce înseamnă un… start bun, să privim la Moise. Acesta I-a zis lui Dumnezeu: „Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15) Dacă am porni astfel, ne-am bucura de însoțirea divină, ceea ce înseamnă un pachet complet de binecuvântări: soluții pentru probleme, putere în încercări, înțelepciune în luarea deciziilor, etc.

 Dar câți aplicăm lecția învățată de la Moise? Dacă pornim în cursă înaripându-ne planurile cu visuri și ignorând balastul care-l purtăm după noi, riscăm un eșec răsunător. Dar chiar și un succes aparent poate fi un eșec, dacă planurile noastre sunt axate în exclusivitate, sau prioritar, pe… cele trecătoare. Dacă ne propunem pentru anul ce vine doar faimă și bani.

  Isus a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei, 6:33). Având acest obiectiv, cursa va avea un final în triumf, cu premiu etern. Dacă am ratat startul, pornind fără Dumnezeu, mai avem opțiunea „La loc comanda!” Adică restart. Ca să pornim așa cum trebuie.

  Mântuitorul ne-a promis: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.”(Matei, 28:20) Așadar, startul potrivit ne poate asigura un final glorios. Indiferent de obstacole, pentru că ne bucurăm de însoțire divină.

 

Simion Felix Marțian