Îşi alesese o cale şi o urma cu abnegaţie. Nu era dus de curent, ci alimentat cu convingeri proprii, pe care le împletea cu un zel uimitor. Şi totul, credea el, pentru a apăra Legea lui Dumnezeu. Acesta era Saul din Tars, „fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei” sale. (Fapte, 26:5)

  Apărător al Legii, deci, considera că noua „sectă”, cea a urmaşilor lui Cristos, trebuie nimicită. Şi s-a străduit să facă asta, cu o râvnă sinceră. Dar nu pentru această parte a vieţii sale, a drumului său, vorbim şi astăzi despre el.

  În partea luminoasă a vieţii sale a predicat Evanghelia lui Cristos, contribuind astfel la mântuirea multor oameni. Iar prin ceea ce a lăsat scris, lucrarea sa a continuat, transformând vieţi spre mântuire din generaţie în generaţie. Lucrarea sa misionară, ca „apostol al neamurilor” este impresionantă.

  În mod firsc, între cele două părţi ale vieţii sale trebuia să existe un punct crucial, o schimbare de direcţie. De macaz. Şi această schimbare s-a produs, aşa cum ne este relatat în capitolul 9 din Fapte, pe drumul Damascului. Mergea spre Siria, cu împuterniciri de la preoţii din Ierusalim, să „vâneze” creştini.

  Dar Dumnezeu hotărîse altceva pentru el. Stăpânul avea nevoie în lucrarea Sa de tot ceea ce pusese în Saul. Şi i-a ieşit înainte. Lumina acestei întâlniri l-a pătruns pe cel ce avea să devină apostolul Pavel, şi viaţa i-a fost schimbată. Spre mântuirea lui şi…A ALTORA!

  Această transformare prin schimbarea direcţiei nu a rămas singulară în istorie. Asupra multor oameni a acţionat Dumnezeu în acelaşi mod, schimbând macazul şi direcţia de mers. Iar aceştia au înţeles că urma să stea la dispoziția lui Dumnezeu, cu recunoştinţă. Cu dăruire.

 Este un har să fim în lumina cunoaşterii de Dumnezeu, când în jurul nostru e întuneric. Este bezna din care unii dintre noi am venit. Este drumul Damascului pe care unii l-am parcurs batjocorind Calea.

  Este un singur mod de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru asta: slujindu-I! Răspândind lumină în numele Său. Făcând ceea ce a făcut Pavel, apostolul care a îndrăznit să spună: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.” (1 Corinteni, 11:1)

Simion Felix Marţian

  Isus se îndrepta spre  Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.

 Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.

  Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.

Salvarea era în fața lor.

  Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)

  Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp… nici urmă de lepră.Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate.

Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!

  Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?

  Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.

  Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)

 

Simion Felix Marțian

Apusul de soare pe Marea Galileii trebuie să fi fost fascinant, dar farmecul serii era dat de ecoul cuvintelor Învățătorului, pe care miile de ascultători le sorbeau cu viu interes. Isus încercase să scape de mulțimea de oameni, căutând un loc liniștit, de aceea a traversat lacul spre țărmul de la răsărit. Dar oamenii flămânzi de cunoaștere au făcut un marș forțat pe malul nordic și au ajuns înaintea lui Isus lângă Betsaida.

 A fost spre folosul lor, dar se lăsa seara, iar ei erau plecați de multă vreme de la vetrele lor. Și fără merinde. Situația devenea dramatică: departe de case, fără provizii, iar banii ucenicilor, pentru o eventuală aprovizionare din cetățile apropiate, prea puțini! Era exact ce trebuia pentru miracolul pe care îl plănuise Isus.

 Minunea care a urmat a uimit nu doar martorii oculari, întărindu-le credința, ci pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, au parcurs relatările celor patru evangheliști. Pentru că „cinci pâini de orz și doi pești” (Ioan, 6:9) au săturat săturat miile de oameni, rămânând douăsprezece coșuri de firimituri.

 Un miracol care îți taie respirația, într-o scenă care are două personaje principale: Isus și… un băiețel. Este băiatul în traista căruia s-u aflat pâinile și peștii. Așadar, Isus, în atotputernicia Lui, are alături în lucrare un băiețel anonim. Dar care avea o traistă. Nu a lucrat cu vreunul din ucenici, nici cu vreun om din mulțime. Pentru ceea ce avea de făcut îi era suficient băiatul și… traista lui.

  Este vârsta un impediment  în a te remarca în lucrarea lui Dumnezeu? Cu siguranță nu. Cum nici poziția socială nu este importantă. Dacă aruncăm o privire în istoria lui Israel, îl găsim pe David, „un copil” (1 Samuel, 17:33), cu nimic mai „răsărit” decât băiatul din istoria înmulțirii pâinilor. Și totuși se hotărăște să lupte cu uriașul Goliat, refuzând până și  armura oferită de împăratul Saul.

 Ce avea, în schimb? Îl avea pe Dumnezeu și… traista. Traista în care a pus „muniția”, adică cele cinci pietre. Dar peste acestea Și-a pus măna Dumnezeu, ca și peste pâinile și peștii din traista celuilalt băiat. Și David a învins.

 Te simți neînsemnat? Dumnezeu nu te vede așa. Tu doar poartă-ți traista cu tine, în care îți pui Cuvântul vieții. Acesta va fi și hrană la vremea potrivită, pentru tine și pentru alții, și armă în caz de nevoie. Pentru că Dumnezeu îl va binecuvânta și te va învăța să-l folosești. O să te convingi că… traista face diferența!

Simion Felix Marțian

  Nu era la prima călătorie pe mare. Nu ştim cât a călătorit Pavel astfel înainte de întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului, dar după aceea a călătorit mult în numele Lui, pentru vestirea Evangheliei Sale. De altfel el le scria corintenilor: „… de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.”(2 Corinteni 11:25)

  Dar de data asta călătorea ca prizonier, în drum spre Roma. Corabia, care transporta o mare cantitate de grâne, avea la bord două sute şaptezeci şi şase de oameni.

 Era toamna (trecuse „vremea postului” de Ziua Ispăşirii) şi navigaţia se făcea cu mare dificultate din cauza vânturilor. Este momentul în care apostolul intervine, sfătuindu-i să oprească pentru iernat. De ce i-ar fi urmat sfatul? Era DOAR un rabin.

 Bătălia cu furtuna a fost teribilă. Au renunţat la încărcătura preţioasă a corăbiei, iar când ceaţa i-a învăluit pentru mai multă vreme, plutind în derivă, şi-au pierdut orice speranţă.

  Aici intervine Pavel din nou. Şi pentru că lucrurile se petrecuseră aşa cum el prevestise în avertismentul ignorat, erau dispuşi să-l asculte de data asta. Dar mai era şi argumentul hotărâtor: „Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi-noapte.” (Faptele Apostolilor 27:23)

  Şi pentru că a mai adăugat convingător: „…am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus”(vers, 25), sfaturile lui nu au mai fost trecute cu vederea. Chiar dacă era rabin, nu navigator. Şi încă unul întemniţat.

  De aceea l-au ascultat atunci când i-a îndemnat să mănânce, dar şi când i-a avertizat că echipajul vrea să fugă, abandonând corabia. Au scăpat toţi, dar nu pentru că era un rabin cu ei, ci pentru că era Dumnezeu cu acest rabin.

  În călătoria noastră, suntem chemaţi să dăm sfaturi în mijlocul furtunii. Pentru salvarea oamenilor. Dar pentru a avea credibilitate, trebuie să vorbim în Numele Domnului. Cu autoritate.

  Însă pentru aceasta trebuie să umblăm cu El. Ca Pavel.

 

Simion Felix Marţian

 

 Vindecarea de lepră a lui Naaman, comandantul armatei Siriei din timpul lui Ben Hadab al II-lea (cca 860–842 î.Hr), este un fapt uluitor, ca orice miracol. Dar în egală măsură ne uimește planul lui Dumnezeu de a se face cunoscut oamenilor, de a se apropia de inimile lor. În cazul lui Naaman, acest plan începe cu o fetiță care era în slujba soției acestuia. Ea era dintre prizonierii aduși din Israel în timpul unor confruntări militare anterioare.

 Dar pentru ca vorbele acesteia să ajungă la un om de importanța lui Naaman, trebuia ca el să se smerească, și asta se face de obicei într-o situație disperată. Condiția era îndeplinită, căci acest luptător curajos era… lepros. Verigile se leagă, căci se deschide comunicarea cu fata aducătoare de vești bune.

 Și spune această sclavă anonimă că există vindecare pentru stăpânul său la prorocul din Samaria, omul lui Dumnezeu. Este vorba de Elisei. Naaman se agață de această șansă și se duce la împărat, unde avea mare trecere în urma victoriilor în luptă aduse țării sale.

  Împăratul a ales calea diplomatică și l-a trimis pe luptătorul său încărcat cu daruri la Ioram,împăratul Israelului. Acesta, străin de situație, intră în panică, presupunând că este o provocare a Siriei. Cum să-l vindece el de lepră? Dar toate astea ajung la urechile lui Elisei, care spune: „Lasă-l să vină la mine, și va ști că este un proroc în Israel!” (2 Împărați, 5:8)

 Naaman se conformează și de data asta, deși nu-i era tocmai la îndemână, având în vedere poziția lui. Ba chiar a avut surpriza neplăcută de nu fi întâmpinat de proroc, care a trimis un sol să-i spună: „Du-te și scaldă-te de șapte ori în Iordan; și carnea ți se va face sănătoasă și vei fi curat.” (5:10) Asta era prea mult pentru el, căci a plecat plin de mânie zicând: „Nu sunt oare râurile Damascului, Abana și Parpar, mai bune decât toate apele lui Israel? N-aș fi putut oare să mă spăl în ele și să mă fac curat?”

 Slujitorii lui l-au potolit, îndemnându-l să facă ceea ce i se cerea. Tot făcuseră atâta drum.  Acesta a fost pasul decisiv, și vindecarea dorită s-a produs. Evident, nu apa Iordanului sau ritualul scăldării, ci mâna Celui Atotputernic. Naaman, plin de bucurie, s-a întors cu tot alaiul la casa prorocului, zicând: „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât în Israel.” (5:15)

 Aici este esența. Toate celelalte au fost fire din planul divin prin care un om a ajuns la lumina cunoașterii Adevărului. Un păgân, închinător la idolii Orientului, vine în contact cu Dumnezeu printr-un miracol. Ar fi putut trece sub tăcere vindecarea lui? Sau Numele Celui de la care a primit vindecarea? Nicidecum, căci Siria trebuia să știe. Iar Dumnezeul vindecării este și Dumnezeu al mântuirii.

 Accesul nostru la cunoașterea lui Dumnezeu este mult facilitat azi de prezența Bibliei pretutindeni, în aproape toate limbile pământului și în formate diverse. Oare trebuie să ne strângă Dumnezeu cu ușa ca să-L căutăm? Mai ales că este în interesul nostru. Doamne, ai milă de noi!

Simion Felix Marțian

Siegen, 14 octombrie 2025

  „Felicitări, omule!”-i-am fi spus noi, poate, moşierului care-şi evalua cu încântare recolta. Chiar dacă ascundeam o umbră de invidie. Căci acest agricultor, eroul pildei lui Isus, pe care ne-o prezintă evanghelistul Luca (12: 16-21), s-a bucurat de un an bogat, de o recoltă deosebită.

  Şi ce-am mai fi făcut noi? L-am fi invitat la un post de televiziune, pentru că- nu-i aşa?- poate fi exemplu şi pentru alţi fermieri. Şi aici l-am fi auzit vorbind despre planurile sale de extindere: „Îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari.” (Luca 12:18). Iar planurile sale pe termen lung includeau şi o viaţă de plăceri, înlesnită de bogăţiile acumulate.

  Ce este condamnabil în atitudinea lui? Faptul că a avut o recoltă bogată dovedeşte pasiune şi hărnicie şi e de lăudat. Poate fi lăudat şi pentru planurile sale de extindere, care dovedesc pricepere în afaceri şi perseverenţă. Şi nu-l putem condamna nici pentru planurile sale „de vacanţă”. Sunt, totuşi, planurile unui om care are nevoie de odihnă.

  Dar sentinţa lui Dumnezeu sună implacabil: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”

Unde greşise? În faptul că L-a exclus pe Dumnezeu din ecuaţie.

  Ar fi putut să fie prezent în ecuaţia lui, aducându-I „cele dintâi roade”, potrivit Legii, şi s-ar fi bucurat şi de binecuvântarea recoltelor viitoare. Putea să fie prezent în ecuaţie prin ceea ce ar fi dat celor mai puţin favorizaţi decât el. Prezenţa lui Dumnezeu în ecuaţie se impunea şi prin rugăciunile de mulţumire pentru recoltă, dar  şi de încredinţare în mâna Lui pentru viitor.

  Ar fi putut să fie, ar fi putut să fie… Dar, n-a fost! Şi verdictul este tragic.

Nu ne putem permite să ignorăm latura spirituală a vieţii. Ba, mai mult, trebuie să-i acordăm întâietatea cuvenită.

  Iar în planurile noastre de viitor, chiar şi pe termen scurt, trebuie inclus Dumnezeu.

Simion Felix Marţian

Nu era numit oficial purtător de cuvânt al grupului, și nici nu se erija într-unul, dar era mai… îndrăzneț. De aceea nu lăsa semnele de întrebare să-l fiarbă prea mult, ci le dădea glas. Așa era Petru, cel căruia Învățătorul îi promisese că-l  va face pescar de oameni.

  De aceea nu surprinde întrebarea lui: „Iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei, 19:27) Întrebarea lui era cât se poate de firească, având în vedere că nu înțeleseseră încă misiunea lui Isus și nici rolul pe care ei urmau să-l joace.

 Toți ucenicii avuseseră ocupații, la care renunțaseră atunci când i-a chemat Mântuitorul. A fost impuls de moment? A fost chemarea Duhului? Cert este că toți au răspuns pozitiv, fără să negogieze. Chiar dacă pare ciudat. Dar iată că a venit un moment când întrebările lor prind viață prin rostirea lui Petru. Pentru că o răsplată, de orice natură, trebuie să încununeze o activitate.

  Toți am fost sau mai suntem în căutarea unui job. Și chiar dacă oferta ar fi mai generoasă, alegerea nu se face la întâmplare, avându-se în vedere: salariul, onorabilitatea, statutul social oferit, etc. Și în funcție de acestea, optăm pentru o ofertă sau alta.

  La ce să ne așteptăm, însă, atunci când activitatea noastră este caracterizată în primul rând din a-L urma pe Isus? Lui Petru i-a răspuns că cel ce renunță la tot pentru a-L urma va primi „..acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu, 10:30)

  De ce, totuși, nu li se pare unora un „job” tentant? Căci  răsplătirile încep de aici. Poate problema prigonirilor nu-l face atractiv, dar alături de acestea este amintită răsplata viitoare. Viața veșnică! Și sunt cuvintele lui Isus.

  Aceasta este oferta lui Dumnezeu, pe care atât de mulți oameni o ignoră. Dacă nu cumva chiar duc o campanie împotriva ei. Și, vai, sfârșitul este atât de aproape. Iar veșnicia… lungă, lungă.

 

Simion Felix Marțian

 

  Samaria a rămas alături de seminţiile din nord, după scindarea care a urmat morţii lui Solomon ( 931 î H), întemeind Regatul Israel. În anul 722 î H, după un asediu de trei ani, regele Asiriei, Shalmaneser al V-lea, reuşeşte să cucerească Samaria, ducând populaţia în captivitate.

  Cetăţile Samariei, însă, au fost repopulate cu ,,oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim” .(2 Împăraţi, 17:24) Evident că aceste cetăţi înfloritoare nu puteau rămâne pustii, iar practica aceasta a repopulării era frecventă în epocă, în urma războaielor de cucerire.

  Oameni noi, obiceiuri noi. Este explicabil. Chiar şi faptul că şi-au adus cu ei şi dumnezeii lor, pe cei cărora li se închinau. Doar că Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul cel viu şi adevărat, nu a stat nepăsător, şi le-a trimis un… avertisment. Prin nişte lei care se năpusteau asupra lor, omorându-i. Dureros avertisment.

  Ei au înţeles mesajul, şi s-au adresat împăratului, cerând ajutor. Soluţia? Un preot care să-i înveţe căile Domnului. Aşa au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, înţelegând că trebuie să I se închine. Dar cât de profundă a fost această înţelegere?

  Ar fi fost suficient să mediteze asupra primei porunci din Decalog, şi trăirea lor ar fi fost alta. Dar ei, în urma ,,avertismentului”, au înţeles că trebuie să se închine lui Dumnezeu, continuând, în acelaşi timp, să aducă închinare şi zeităţilor cu care veniseră din locurile de baştină. Un amestec  nesănătos, un ,,ghiveci” nociv. Mortal.

  Cum putea să vadă Dumnezeu lucrul acesta, când nici oamenilor cu frică de Dumnezeu nu le plăcea? Şi Ioan ne scrie: ,,Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.”( Ioan 4:9) Îi evitau, tocmai datorită acestei duplicităţi.

  Subiectul este de o stringentă actualitate, acum când confuzia tinde să se generalizeze. Şi nu ne mai mirăm când vedem atârnate crucifixuri alături de ,,trifoi cu patru foi” sau alte amulete. Aşa cum procedau atenienii antici, care în idolatria lor au ridicat un altar şi ,,unui dumnezeu necunoscut”.  Pentru siguranţă. Aşa, să ne ferească de… leii de avertizare. De ce, dar, n-ar spune ,,Doamne-ajută” şi hoţul aflat în ,,exerciţiul funcţiunii”? Poate că…

  Atunci când nu se recurge la acest ghiveci în mod voit, se alunecă spre el pe nesimţite. Din ignoranţă. Dacă nu avem permanent în vedere Cui şi cum ne închinăm, suntem în mare pericol. De moarte.

  Potrivit celei dintâi porunci, Dumnezeu vrea exclusivitate: ,,Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod, 20:3) Şi voia Lui cu privire la noi o cunoaştem. Sfinţirea. (1 Tes 4:3)

  Aşadar, fără amestecuri eterogene. Fără ghiveci!

Simion Felix Marţian

  Că s-a sculat abia „după amiază spre seară”, n-ar fi o problemă garvă. Nici faptul că a ieşit să admire peisajul de pe acoperişul casei. Dar astea se petreceau „pe vremea când porneau împăraţii la război” (2 Samuel, 11:1). Or el era împărat. Şi încă unul războinic.

  Unde-ţi este locul, David? Dar întrebarea asta trebuia să şi-o pună el. Atunci. Nu, n-a fost la locul potrivit, şi ispita n-a întârziat să apară. Era Bat-Şeba, o femeie „foarte frumoasă la chip” (vers 2)

  Dar, oare, nevestele lui cum erau? David ne este descris ca fiind un bărbat frumos. Şi mai era şi rege! Cum trebuie să fi fost, deci, nevestele lui?

  Asta ne duce cu gândul la grădina din Eden, unde „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit”(Genesa, 3:6). Şi a urmat păcatul. Dar în aceeaşi carte ni se spune că „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare.”(Genesa, 2:9) Diferenţa era doar că unul era interzis. Și tocmai dinspre el venea ispita.

  David a procedat la fel, păcătuind. Ispita există, pentru că există un ispititor. Dar împotriva ei se poate lupta, iar apostolul Pavel ne asigură: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”(1 Corinteni, 10:13)

  Privitor la acest lucru, Isus, care a fost El Însuși ispitit, ne spune: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită!” (Matei, 26:41)

 De altfel, lucrurile sunt clare încă din Decalog, unde prin a zecea poruncă ni se spune „Să nu pofteşti…” David cunoştea poruncile lui Dumnezeu, dar s-a dovedit călcător de lege, suportând consecinţele. Cele pe termen… foarte lung, adică etern, pot fi anulate prin căinţă şi apel la îndurarea divină. Dar cele imediate, nu. Şi David le-a simţit arsura.

 Lucrurile se petrec la fel şi astăzi. Chiar dacă după călcarea poruncii nu ni se închide definitiv poarta cerului, apelând la îndurarea lui Dumnezeu, cu pocăinţă, consecinţele pe termen scurt nu pot fi evitate. Şi asta înseamnă suferinţă. Nu e de preferat să împlinim porunca?

  Haideţi, deci, să conjugăm verbul „a pofti-poftire” la forma negativă: eu NU poftesc, tu NU pofteşti…

Simion Felix Marţian

Îmbulzeala de pe malul lacului era neobișnuită, dar avea o explicație: Isus era în Capernaum și se folosea de orice prilej „să vestească Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” (Luca, 4:43). Și pentru că apele Ghenezaretului legănau la mal, clipocind, două corăbii pescărești, Învățătorul a hotărât să folosească una dintre ele drept tribună, de unde să vorbească mulțimii. Era barca lui Simon, cel ce avea să devină apostolul Petru.

 Când pescuirea pentru Împărăție a luat sfârșit, Isus S-a gândit și la pescuitul pentru hrănirea trupului, de aceea l-a îndemnat pe Simon: „Depărteaz-o la adânc și aruncați-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca, 5:4)

 Nu știm ce a gândit Simon, ca reacție la această sugestie, dar nici nu e greu să ne imaginăm. Pentru că era după una dintre acele nopți de trudă intensă, de luptă cu valurile și cu vântul, soldată cu… eșec. Nu prinseseră nimic. Într-o astfel de stare, gândurile, chiar nerostite, sunt rezultatul a tot ceea ce se întâmplă. Iar în acest caz nu puteau să fie decât negre ca noapte care îi învinsese.

 În tulburarea lui ar fi putut să-I spună lui Isus: pe mine mă înveți? Tu vii din Nazaret, ești tâmplar, pe când eu m-am născut aici și am crescut tăind valurile și trăgând de mreje. Ce crezi că aș mai avea de învățat?  Și, ca să știi, o pescuire fructuoasă nu se face în ape adânci. Având în vedere atât situația cât și temperamentul lui, cel mai probabil în această zonă îi defilau gândurile.

 Și totuși, s-a mulțumit să spună: „…la cuvântul Tău voi arunca mrejele!” (v 5)  Roada ascultării sale s-a concretizat într-o captură bogată de pește, încât mrejele erau pe cale să cedeze. Au umplut astfel amândouă corăbiile, care la rândul lor dădeau semne de suprasarcină. Miracolul pescuirii i-a uluit, iar Simon „s-a aruncat la genunchii lui Isus” (v 8). Nu știa prea multe despre Învâțător la vremea aceea, dar a înțeles că atunci când un tâmplar îl învață pe un pescar să… pescuiască, este altceva la mijloc. O altfel de cunoaștere.

 Episodul pescuirii se încheie astfel: „Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul și au mers după El.” (v 11) Viețile lor au fost transformate, având și locuri în veșnicia de slavă a lui Dumnezeu, pentru că au ascultat de Isus.

 Noi știm mai multe despre Mântuitor decât știau ei atunci. Avem Cuvântul scris, mărturii ale Învierii salvatoare și… precedente ca pescuirea lor minunată.

Cu toate acestea, nu numai că nu urmăm îndemnurile lui Isus, dar de cele mai multe ori le ignorăm total. Deși tot ce El ne spune este spre folosul nostru.

 Este vital să mergem „pe mâna” lui Isus chiar dacă dispoziția nu este favorabilă. Ca în cazul lui Simon. Dar el a avut de câștigat, iar dacă vrem să vorbim cu el pe această temă, putem să-i dăm întâlnire în cer. Cum? Pescuind cu Isus.

Simion Felix Marțian

Siegen, 9 septembrie 2025