Samaria a rămas alături de seminţiile din nord, după scindarea care a urmat morţii lui Solomon ( 931 î H), întemeind Regatul Israel. În anul 722 î H, după un asediu de trei ani, regele Asiriei, Shalmaneser al V-lea, reuşeşte să cucerească Samaria, ducând populaţia în captivitate.

  Cetăţile Samariei, însă, au fost repopulate cu ,,oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim” .(2 Împăraţi, 17:24) Evident că aceste cetăţi înfloritoare nu puteau rămâne pustii, iar practica aceasta a repopulării era frecventă în epocă, în urma războaielor de cucerire.

  Oameni noi, obiceiuri noi. Este explicabil. Chiar şi faptul că şi-au adus cu ei şi dumnezeii lor, pe cei cărora li se închinau. Doar că Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul cel viu şi adevărat, nu a stat nepăsător, şi le-a trimis un… avertisment. Prin nişte lei care se năpusteau asupra lor, omorându-i. Dureros avertisment.

  Ei au înţeles mesajul, şi s-au adresat împăratului, cerând ajutor. Soluţia? Un preot care să-i înveţe căile Domnului. Aşa au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, înţelegând că trebuie să I se închine. Dar cât de profundă a fost această înţelegere?

  Ar fi fost suficient să mediteze asupra primei porunci din Decalog, şi trăirea lor ar fi fost alta. Dar ei, în urma ,,avertismentului”, au înţeles că trebuie să se închine lui Dumnezeu, continuând, în acelaşi timp, să aducă închinare şi zeităţilor cu care veniseră din locurile de baştină. Un amestec  nesănătos, un ,,ghiveci” nociv. Mortal.

  Cum putea să vadă Dumnezeu lucrul acesta, când nici oamenilor cu frică de Dumnezeu nu le plăcea? Şi Ioan ne scrie: ,,Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.”( Ioan 4:9) Îi evitau, tocmai datorită acestei duplicităţi.

  Subiectul este de o stringentă actualitate, acum când confuzia tinde să se generalizeze. Şi nu ne mai mirăm când vedem atârnate crucifixuri alături de ,,trifoi cu patru foi” sau alte amulete. Aşa cum procedau atenienii antici, care în idolatria lor au ridicat un altar şi ,,unui dumnezeu necunoscut”.  Pentru siguranţă. Aşa, să ne ferească de… leii de avertizare. De ce, dar, n-ar spune ,,Doamne-ajută” şi hoţul aflat în ,,exerciţiul funcţiunii”? Poate că…

  Atunci când nu se recurge la acest ghiveci în mod voit, se alunecă spre el pe nesimţite. Din ignoranţă. Dacă nu avem permanent în vedere Cui şi cum ne închinăm, suntem în mare pericol. De moarte.

  Potrivit celei dintâi porunci, Dumnezeu vrea exclusivitate: ,,Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod, 20:3) Şi voia Lui cu privire la noi o cunoaştem. Sfinţirea. (1 Tes 4:3)

  Aşadar, fără amestecuri eterogene. Fără ghiveci!

Simion Felix Marţian

  Că s-a sculat abia „după amiază spre seară”, n-ar fi o problemă garvă. Nici faptul că a ieşit să admire peisajul de pe acoperişul casei. Dar astea se petreceau „pe vremea când porneau împăraţii la război” (2 Samuel, 11:1). Or el era împărat. Şi încă unul războinic.

  Unde-ţi este locul, David? Dar întrebarea asta trebuia să şi-o pună el. Atunci. Nu, n-a fost la locul potrivit, şi ispita n-a întârziat să apară. Era Bat-Şeba, o femeie „foarte frumoasă la chip” (vers 2)

  Dar, oare, nevestele lui cum erau? David ne este descris ca fiind un bărbat frumos. Şi mai era şi rege! Cum trebuie să fi fost, deci, nevestele lui?

  Asta ne duce cu gândul la grădina din Eden, unde „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit”(Genesa, 3:6). Şi a urmat păcatul. Dar în aceeaşi carte ni se spune că „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare.”(Genesa, 2:9) Diferenţa era doar că unul era interzis. Și tocmai dinspre el venea ispita.

  David a procedat la fel, păcătuind. Ispita există, pentru că există un ispititor. Dar împotriva ei se poate lupta, iar apostolul Pavel ne asigură: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”(1 Corinteni, 10:13)

  Privitor la acest lucru, Isus, care a fost El Însuși ispitit, ne spune: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită!” (Matei, 26:41)

 De altfel, lucrurile sunt clare încă din Decalog, unde prin a zecea poruncă ni se spune „Să nu pofteşti…” David cunoştea poruncile lui Dumnezeu, dar s-a dovedit călcător de lege, suportând consecinţele. Cele pe termen… foarte lung, adică etern, pot fi anulate prin căinţă şi apel la îndurarea divină. Dar cele imediate, nu. Şi David le-a simţit arsura.

 Lucrurile se petrec la fel şi astăzi. Chiar dacă după călcarea poruncii nu ni se închide definitiv poarta cerului, apelând la îndurarea lui Dumnezeu, cu pocăinţă, consecinţele pe termen scurt nu pot fi evitate. Şi asta înseamnă suferinţă. Nu e de preferat să împlinim porunca?

  Haideţi, deci, să conjugăm verbul „a pofti-poftire” la forma negativă: eu NU poftesc, tu NU pofteşti…

Simion Felix Marţian

Îmbulzeala de pe malul lacului era neobișnuită, dar avea o explicație: Isus era în Capernaum și se folosea de orice prilej „să vestească Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” (Luca, 4:43). Și pentru că apele Ghenezaretului legănau la mal, clipocind, două corăbii pescărești, Învățătorul a hotărât să folosească una dintre ele drept tribună, de unde să vorbească mulțimii. Era barca lui Simon, cel ce avea să devină apostolul Petru.

 Când pescuirea pentru Împărăție a luat sfârșit, Isus S-a gândit și la pescuitul pentru hrănirea trupului, de aceea l-a îndemnat pe Simon: „Depărteaz-o la adânc și aruncați-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca, 5:4)

 Nu știm ce a gândit Simon, ca reacție la această sugestie, dar nici nu e greu să ne imaginăm. Pentru că era după una dintre acele nopți de trudă intensă, de luptă cu valurile și cu vântul, soldată cu… eșec. Nu prinseseră nimic. Într-o astfel de stare, gândurile, chiar nerostite, sunt rezultatul a tot ceea ce se întâmplă. Iar în acest caz nu puteau să fie decât negre ca noapte care îi învinsese.

 În tulburarea lui ar fi putut să-I spună lui Isus: pe mine mă înveți? Tu vii din Nazaret, ești tâmplar, pe când eu m-am născut aici și am crescut tăind valurile și trăgând de mreje. Ce crezi că aș mai avea de învățat?  Și, ca să știi, o pescuire fructuoasă nu se face în ape adânci. Având în vedere atât situația cât și temperamentul lui, cel mai probabil în această zonă îi defilau gândurile.

 Și totuși, s-a mulțumit să spună: „…la cuvântul Tău voi arunca mrejele!” (v 5)  Roada ascultării sale s-a concretizat într-o captură bogată de pește, încât mrejele erau pe cale să cedeze. Au umplut astfel amândouă corăbiile, care la rândul lor dădeau semne de suprasarcină. Miracolul pescuirii i-a uluit, iar Simon „s-a aruncat la genunchii lui Isus” (v 8). Nu știa prea multe despre Învâțător la vremea aceea, dar a înțeles că atunci când un tâmplar îl învață pe un pescar să… pescuiască, este altceva la mijloc. O altfel de cunoaștere.

 Episodul pescuirii se încheie astfel: „Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul și au mers după El.” (v 11) Viețile lor au fost transformate, având și locuri în veșnicia de slavă a lui Dumnezeu, pentru că au ascultat de Isus.

 Noi știm mai multe despre Mântuitor decât știau ei atunci. Avem Cuvântul scris, mărturii ale Învierii salvatoare și… precedente ca pescuirea lor minunată.

Cu toate acestea, nu numai că nu urmăm îndemnurile lui Isus, dar de cele mai multe ori le ignorăm total. Deși tot ce El ne spune este spre folosul nostru.

 Este vital să mergem „pe mâna” lui Isus chiar dacă dispoziția nu este favorabilă. Ca în cazul lui Simon. Dar el a avut de câștigat, iar dacă vrem să vorbim cu el pe această temă, putem să-i dăm întâlnire în cer. Cum? Pescuind cu Isus.

Simion Felix Marțian

Siegen, 9 septembrie 2025

  Era fariseu, dar nu unul oarecare, ci un „fruntaş al iudeilor”.(Ioan, 3:1) Aşadar, membru în Sanhedrin. Şi am mai putea adăuga la portretul său faptul că era un rabin erudit, căci Isus i se adresează numindu-l „învăţătorul lui Israel”(v 10). Iar ca să întregim acest portret, am putea spune că nu provenea dintr-o familie oarecare, ci dintr-una cu deschidere spre elenism, căci i s-a dat un nume grecesc: Nicodim.

  Ei bine, cu toată erudiţia lui, sau poate tocmai datorită ei, a înţeles că învăţătura lui Isus era…altfel. Era de sorginte divină. Nu e uşor să admiţi, ca învăţător, că altcineva este mai bun decât tine. Ba să ceri şi sfaturi. Dar el a făcut-o, şi aceasta este smerenie.

  A venit la Isus noaptea. Poate se temea să nu fie văzut, deşi încă nu venise vremea când era periculos să te declari adept al Învăţătorului. Sau poate a considerat, ca atâţia alţii, că era timpul cel mai potrivit pentru studiu. Pentru dialog edificator. Dar a venit, chiar dacă la cursurile de seară.

  Titlul lecţiei l-a luat prin surprindere: Naşterea din nou!  Pentru că Isus i-a spus: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” ( v 3) La început nu a reuşit să-i pătrundă sensul, dar viaţa sa ulterioară ne dovedeşte nu doar că a înţeles, dar că a şi aplicat cele învăţate.

  Pentru că îl reîntâlnim, în aceeaşi Evanghelie a lui Ioan, în capitolul 7, luând apărarea lui Isus în Sanhedrin, iar în capitolul 19, îngrijindu-se de trupul lui Isus.

 Astăzi, având la îndemână o întreagă Evanghelie, ştim mai multe decât Nicodim, atât despre Isus cât şi despre regenerare. Despre naşterea din nou. Dar, totuşi, experienţa lui ne este folositoare, aşa că putem reţine câteva lucruri.

  Mai întâi faptul că la Isus vii recunoscând nu doar caracterul infailibil al învăţăturii Sale, ci şi divinitatea Lui. Apoi că la El se vine cu smerenie. Şi peste toate astea, învăţarea lecţiilor Sale este obligatorie. Iar cea despre regenerare nu face nicidecum excepţie. Mai ales că naşterea din nou este condiţia sine-qua-non a accederii în Împărăţia lui Dumnezeu.

  Nicodim şi-a făcut temele. Spre mântuirea lui, desigur. Ce ne poate împiedica să mergem şi noi la cursuri? Şi nu doar atât, dar cele învăţate să le şi punem în practică.

  Doamne, ajută-ne să facem voia Ta!

Simion Felix Marţian

Da, a fost și risipitor. Și încă rău. Dar mai întâi s-a emancipat. Adică a ieșit de sub autoritatea tatălui. Cât despre „porcărie”, nu este vorba de fapta lui. N-aș îndrăzni să vorbesc astfel. Pe aceasta aș numi-o mai degrabă nechibzuință. „Porcăria” este punctul final al drumului său descendent. Fundul avenului prăbușirii sale.

 Crescuse mare și moșia părintească nu-l mai încăpea. Vatra care-l crescuse îi oferise toate cele necesare pentru un trai fără griji, asigurându-l și pentru viitor. Dar pentru că lumea continua și dincolo de linia orizontului, trebuia neapărat să o cunoască. Și-apoi, veneau dintr-acolo niște semnale atât de incitante! Ce muzică! Și ce lumini multicolore! Acolo trebuie să fie lumea veseliei continue.

 „Ce știi tu, tată? Tu crezi că „muzică” e ceea ce cântați voi în biserică? Sau că „bucuria” e ceea ce simțiți voi când vă ridicați de pe genunchi? Ești depășit, și tu și obiceiurrile tale! Adevărata viață e alta, și eu vreau să mi-o trăiesc. Dă-mi cardul, că plec!”

   Răscolitoare dramă. Să-i dai cardul, ca un bilet spre eșafod. Pentru că i se cuvine legal. Și asta în timp ce inima-ți urlă de durere: Nu pleca, fiule! Ai o prăpastie în fața ta.

  S-a dus, „înarmat” cu bani și naivitate. A mușcat cu lăcomie din tot ce-i oferea lumea, deși învățase de la tatăl său că sunt otrăvitoare. Dar otrava tentației este înveșmântată frumos.

 A crezut cu sinceritate în prietenia celor care se înfruptau din avutul său. Halucinat, oferea simțurilor senzații noi, nebănuite, în timp ce cardul se golea. Ireversibil. Și drumul lui cobora. Cobora amețitor. Până la porcărie.

  „Unde am ajuns? Unde sunt cei care m-au însoțit până aici, cei care se arătau atât de bucuroși că am devenit unul „de-al lor”. Cei cu care râdeam de cei ca tata și de „născocirile” lor. Cei care m-au învățat să mă bucur de „adevărata viață”. Cumplită dezamăgire! Și dacă ar fi doar gustul amar care vine din străfundul ființei mele mizerabile. Parcă și întunericul vine din interiorul meu. Și frigul. Și greața. Și…

 Of, bine că l-am găsit pe omul acesta să-mi ofere ceva de lucru. La porci!? Cred că o face intenționat, știind că neamul meu nu se atinge de porci. Că sunt animale necurate. Batjocură? Umilire? Dar ce mai contează, pe lângă câte am făcut.”

A îndurat și această batjocură, pentru o bucată de pâine. Pe care nu o primea. Ajunsese în punctual cel mai de jos al decăderii sale. În porcăria suferinței. Și-a umilinței. Dar și a revelației.

 În bezna, în frigul, în noroiul înconjurător a revăzut în minte imaginea fermei de acasă. Fără muzica și fastul sălilor de bal. Dar și fără otrava tentațiilor.  Ci cu tihnă și bucurie sinceră. Și dragoste  neprefăcută.

 „Și-a venit în fire.” A fost șansa lui de a regăsi drumul de întoarcere. De a fi primit din nou acasă. Acolo de unde a plecat. Dar cu cicatrice adânci.

 Se putea, oare, fără toate astea?

 

Simion Felix Marțian

  „Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei.”(Fapte, 26:2) Chiar așa, Pavele? Curioasă perspectivă asupra fericirii. Dar cunoscându-l mai bine pe apostol, înțelegem că pentru el fericirea însemna a vorbi despre Cristos.

  Ce se întâmpla, de fapt? După căderea în dizgrație a lui Marcus Antonius Felix , procuratorul Iudeii (60 dH), postul acestuia a fost preluat de Porcius Festus, însă „la pachet” cu…cazul Pavel, apostolul fiind întemnițat în Cezareea de doi ani. El știa că un proces judecat în țară ar fi fost influențat de dușmanii lui de la Ierusalim și, cetățean roman fiind, a cerut să fie dus la Roma, în fața împăratului.

  Aceasta era situația lui Pavel când la Cezareea a venit, pentru a-i ura „bun venit” noului procurator, însuși regele iudeu Irod Agripa II. Și cu toate că urma să fie judecat la Roma, el acceptă provocarea lui Festus de a compărea în fața lui Agripa. Oricum nu avea nimic de pierdut, și nu numai pentru că era nevinovat, ci și pentru că la Cezareea nu se mai putea lua nicio decizie.

  Apărarea lui Pavel a fost…o predică. A vorbit despre lucrarea sa și despre întâlnirea cu Cristosul înviat, care i-a schimbat viața. Pentru Festus, un roman care nu cunoștea profețiile, aceasta era o nebunie, cum de altfel a și spus:„Pavele, ești nebun!” (v 24) Dar ținta era Agripa, pentru că „Împăratul știe aceste lucruri și de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală.”(v 26)

  Apoi i s-a adresat direct împăratului: „Crezi tu în proroci, împărate Agripa?…Știu că crezi.”(v 27) Atacul lui Pavel a fost îndrăzneț. Ești în șah, împărate! Muți sau cedezi? Dar Agripa a recurs la eschivare: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin.”(v 28) Și Pavel nu-și ascunde intențiile. Da, asta voia, atât pentru Agripa cât și pentru toți ceilalți.

  Și iată cum Pavel ne uimește din nou. Nu se făcea vinovat cu nimic față de legea lui Dumnezeu, fiind la fel de curat și față de cea romană. Cu toate astea a cerut să fie judecat la Roma, știind că mărturia lui trebuia să ajungă și acolo.

  Dar până la Roma, a mai fost și acest episod. O oportunitate de a vorbi despre mântuire, pe care el a fructificat-o. Chiar dacă era vorba de împărat. Sau, poate, tocmai de aceea. „Știu că crezi”, dar nu-i destul.

  Nu știm ce ecou a avut mesajul apostolului în inima lui Agripa, dar ceea ce am învățat este că nu trebuie pierdută nicio ocazie de a vorbi de mântuire. De a spune oamenilor că după „a ști” și „a crede” mai este ceva.

 Și să-i determinăm să joace. Să iasă din șah.

 

Simion Felix Marțian

 

  Apostolii se întorseseră dintr-o misiune încheiată cu succes. Dacă oboseala drumului, a multelor mile care au curs pe sub sandalele lor, nu i-a doborât, era pentru că bucuria împlinirii le dădea puteri. S-au dovedit vrednici urmași ai Învățătorului. Au făcut minuni. Au poruncit duhurilor.

  Și totuși trupul își cerea dreptul la odihnă. Isus le-a înțeles această nevoie și i-a îndemnat să urce în corabie și să traverseze lacul, căutând un loc liniștit pentru odihnă. Undeva departe de mulțimile care îi îmbulzeau. El îi însoțea.

  Dar atunci când strălucești nu poți să te ascunzi. Mai cu seamă când cei din jur caută lumină. Și Isus strălucea. Iar noroadele erau în căutarea luminii. Așa că, în timp ce ei traversau Ghenezaretul spre răsărit, oamenii mânați de foame spirituală  au făcut un marș forțat pe malul de la miazănoapte și au ajuns înaintea lor lângă Betsaida.

  Aveau nevoie de cuvintele vieții. Și Isus le avea. Foamea lor de adevăr era atât de mare încât au neglijat total merindele. Nu s-au mai gândit deloc la hrana necesară trupului. Au ascultat cuvintele Învățătorului până când i-a îmbrățișat înserarea. Și locul era pustiu.

  Oamenii, aflați departe de casele lor, trebuiau săturați. Pentru Isus aceasta nu constituia o problemă, dar nu poți să nu te întrebi: ce era în inimile acestor oameni încât să o ignore la modul absolut?

  Isus a spus într-o împrejurare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Și, vorbind despre „aceste lucruri”, făcea referire la hrană și îmbrăcăminte. Că le erau sau nu cunoscute aceste cuvinte, oamenii au procedat întocmai.

  Și ochii lor au văzut miracolul. Cinci pâini și doi pești, peste care Isus a cerut binecuvântarea, au săturat cinci mii de bărbați, la numărul lor adăugându-se femeile și copiii. Ba au mai și rămas douăsprezece coșuri de resturi.

  Pentru că oamenii au făcut o prioritate din a căuta hrană pentru suflet, Dumnezeu s-a îngrijit să aibă și pentru trup. Ba au mai avut parte și de un miracol menit să le marcheze viețile pentru totdeauna. Simplu. Chiar dacă-ți taie respirația. Pentru că acesta este Dumnezeu. Și împlinirea promisiunilor Lui.

  Cunoaștem această istorie în toate detaliile, încât am fi în măsură să o recităm. Dar de câte ori medităm la stabilirea priorităților? Și la credincioșia lui Dumnezeu.

Haideți să o facem spre îmbelșugarea vieții noastre. Cu minuni și veșnicie.

 

Simion Felix Marțian

 „Asperitățile” care au caracterizat toate drumurile apostolului neamurilor ne dau fiori și astăzi, dar și o admirație profundă pentru tenacitatea sa. În cea de-a doua scrisoare adresată credincioșilor din Corint (cap 11), Pavel face o enumerare parțială a lor, amintind sutele de lovituri, naufragiile, pericolele, lipsurile, agresiunile din partea păgânilor, dar și a… conaționalilor, foamea, setea, frigul. Și câte or mai fi fost!

 Ultima sa arestare, înainte de a pleca la Cezareea și apoi la Roma, a vut loc la Ierusalim,(Fapte, cap 22) când, prins între ura clocotitore a iudeilor și duritatea rece a romanilor, era bătut și de unii și de alții. Și toate astea pentru că predica Evanghelia, vestea mântuirii prin Cristos.

 Legat, biciuit, a avut totuși puterea să întrebe: „Vă este permis să biciuiți un cetățean roman care n-a fost judecat?”(vers 25). Întrebarea a blocat „mașinăria” de tortură, căci sutașul s-a dus să raporteze căpitanului. Acesta a venit în grabă și uluit peste măsură l-a întrebat: „Ești roman?” (vers 27) Răspunsul apostolului, și mai ales faptul că se născuse roman, l-a lăsat fără cuvinte, căci el făcuse un efort financiar considerabil pentru a-și cumpăra cetățenia.

 Și astfel cetățeanul roman Pavel s-a bucurat de un tratament mai… omenos, atât în timpul interogatoriilor cât și al escortării sale spre Cezareea. Ba chiar și de protecție, căci iudeii care cereau condamnarea sa la moarte chiar voiau să o pună în aplicare. Știm că au existat întotdeauna cetățenii, pașapoarte sau împuterniciri care ofereau privilegii posesorilor, dar nicidecum pe arie nelimitată și nici pe timp îndelungat. Pentru că autoritățile care le eliberau erau ele înseși limitate.

 Ar fi bine să știe acest lucru și cei care-și etalează trufia doar pentru că sunt în grațiile celor aflați (vremelnic) la putere. Dar nu despre o astfel de cetățenie aș vrea să vorbesc, ci despre o alta, pe care de asemeni o avea Pavel: cetățenia divină pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta nu are limitare pe coordonatele timp-spațiu, fiind astfel… de dorit. De ce oamenii nu se înghesuie pentru o astfel de cetăținie cu valabilitate veșnică? Pentru că nu este compatibilă cu lumea asta, cu dimensiunea materială în care trăim. Veșnicia cu Dumnezeu încă li se pare multor contemporani o fantezie și preferă privilegiile imediate, chiar dacă extrem de efemere.

 Doamne, lasă Tu un plus de înțelegere, ca oamenii să Te cunoască și să-și dorească să devină cetățeni ai Cerului.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 5 august, 2025

Isus S-a întors la Capernaum, locul de baștină al lui Petru și Andrei, la casa cărora a și tras, de altfel. Să se odihnească? Nici pomeneală. Localnicii, pescari în cea mai mare parte, Îl cunoscuseră în vizitele anterioare ca vindecător, iar acum se adunaseră în număr mare.

  Și nu numai ei. Întrucât vestea despre minunile Învățătorului se răspândise, printre cei care se îmbulzeau în fața casei erau oameni „din toate satele Galileii și Iudeii.” Ba chiar „și din Ierusalim”. Și nu era doar dorința de senzațional, de a vedea miracole, căci, ne spune evanghelistul Marcu, Isus „le vestea Cuvântul”.

  Din această mulțime pestriță se detașează un grup mai deosebit. Remarcabil prin determinare. Erau patru bărbați care duceau un paralitic, cu patul său. Auziseră că Isus face minuni și s-au gândit că este șansa bolnavului de a-și recăpăta sănătatea pierdută. Nu voiau nimic pentru ei. Doar pentru cel bolnav. Cum am putea să-i caracterizăm, știind că altruismul se naște din dragoste?

  Numai că demersul lor se lovește de un obstacol. Casa plină, curtea plină. Cum să se apropie de Isus? Dar ei aveau un țel și acesta trebuia atins. Doreau vindecarea bolnavului, și trebuia să existe o cale. Și perseverența o va găsi.

  Șoluția găsită a fost să se cațăre pe casă și să spargă acoperișul. Nebunie? Nu, hotărâre. Și ținte precise. Prin acoperișul astfel spart l-au coborât pe bolnav la Izvorul vindecător. La Isus. Iar El a acționat potivit așteptărilor lor, pentru că „le-a văzut credința”.

  Rezultatul? Un om adus, ridicat pe casă și coborât prin acoperiș, IESE triumfător pe ușă. Și focalizarea nu se fixează asupra minunii în sine și nici a Vindecătorului. Ci pe însoțitorii bolnavului. Și pe tenacitatea lor altruistă.

  O istorie tulburătoare și un îndemn la meditație. Cât de departe mergem noi cu perseverența când mijlocim pentru cauza aproapelui?

 

Simion Felix Marțian

Domeniul lor de activitate era confecționarea corturilor. Dacă ne gândim la desele campanii militare ale legiunilor romane prezente la acea vreme peste tot, putem concluziona că afacerea mergea bine. Și încă își desfășuraseră activitatea la Roma, în inima imperiului.

 Dar, să-i cunoaștem. Este vorba de Aquila și soția sa Priscila. El era de loc din Pont, dar viața le-a purtat pașii prin peninsulă până… Da, până la decretul împăratului Claudius, care a poruncit ca toți evreii să părăsească Roma. A fost o manifestare timpurie a antisemitismului.

 Și pentru că drumul lor spre est trecea prin Corint, s-au stabilit acolo. Apostolul Pavel a ajuns la Corint venind din Atena și astfel drumurile lor s-au întâlnit. „Și pentru că aveau același meșteșug” (FA, 18:3), s-au asociat. Au lucrat împreună, fără a neglija însă activitatea spirituală, împletindu-le. În ce privește acest aspect al activității, succesul ne este relatat astfel: „Și mulți dintre corinteni, care auziseră pe Pavel, au crezut și ei și au fost botezați.” (FA, 18:8)

 Din Corint, Pavel a plecat spre Siria, fiind însoțit de noii săi prieteni și… asociați, Aquila și Priscila. Aceștia rămân însă în Efes, în timp ce Pavel își continuă drumul. Ce făceau ei în Efes? Probabil corturi, dar evanghelistul Luca ne vorbește doar despre celălalt aspect al activității lor. Cel spiritual. Îi găsim, astfel, făcând studiu biblic cu Apolo. Acesta era din Alexandria și ni se spune despre el că „avea darul vorbirii și era tare în Scripturi.”(vers 24)

 Apolo avea însă lacune, pe care cei doi „confecționeri de corturi” le-au sesizat. N-au ezitat, deci, să-l invite la ei și „i-au arătat cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.” (vers 26)

 Mai găsim scris despre această familie de evangheliști zeloși în scrisoarea lui Pavel adresată credincioșilor din Corint: „Aquila și Priscila, împreună cu BISERICA DIN CASA LOR, vă trimit multă sănătate în Domnul.” (1 Corinteni, 16:19) Nu știm cât de mare le era atelierul, la care nu puteau renunța, dar ceea ce știm cu certitudine este că au înțeles chemarea divină și au urmat-o.

  După moartea împăratului Claudius, mulți evrei s-au întors la Roma. Acest lucru este evident în scrisoarea lui Pavel adresată romanilor, unde citim: „Spuneți sănătate Priscilei și lui Aquila, tovarășii mei de lucru în Christos Isus,” (Romani, 16:3)  Iar în versetul următor continuă: „…care și-au pus capul în joc, ca să-mi scape viața.”

 Așadar, o familie de meseriași… evangheliști, care va rămâne în atenția omenirii până la sfârșit, prin cele relatate în Biblie. Doi oameni, doi soți, amintiți MEREU împreună. Nedespărțiți acasă, la serviciu, în slujire. Corturi și Scriptură. Sau, mai degrabă, Scriptură și corturi.

Le urmăm exemplul?

 

Simion Felix Marțian