E posibil să fi fost vorba de malarie, dar autorii celor trei cărți vorbesc doar de „friguri” (Matei, Marcu), sau „friguri mari” (Luca). Ceea ce știm este că femeia „zăcea în pat”. Era soacra lui Petru, ucenicul Domnului.

  Și pentru că Învățătorul, aflat în turneu evanghelistic galilean, trecea prin Capernaum, a intrat în casa acestuia. Isus S-a aplecat cu compasiune asupra nevoilor oamenilor în toată umblarea Sa. I-a mângâiat și i-a vindecat. Ar fi putut, oare, să treacă nepăsător pe lângă durerea acestei femei? Nicidecum. Mai ales că cei ce-L înconjurau mijloceau pentru ea.

 Ceea ce a urmat nu surprinde pe nimeni dintre cei care știu cine este Medicul la care au apelat. Pentru că Isus „a certat frigurile” și femeia s-a vindecat. Vindecarea a fost instantanee și deplină. Așadar, nimic surprinzător, știind natura divină a lui Isus și a puterii Sale.

  Este uimitoare, însă, reacția femeii vindecate. Pentru că dacă s-a sculat ÎNDATĂ, tot astfel „a început să-I slujească”(Matei, 8:15). Adică imediat, fără tărăgănări. A fost țintuită la pat de o boală, dar în momentul în care s-a văzut eliberată de această legătură a știut ce are de făcut. Și cum să-și arate recunoștința.

 Vindecările divine sunt frecvente și azi. La fel și eliberările de legături întunecate. Poate sunt urmate de rugăciuni de mulțumire, de cele mai multe ori amânate. Dar, privind la exemplul menționat, trebuie să înțelegem că reacția noastră trebuie să fie imediată. Și fermă.

 Și ar mai trebui să reținem că dacă Isus face schimbări în viața noastră, îmbunătățind-o, trebuie să I-o dedicăm. O viață de slujire înseamnă o viață de bucurii spirituale nemăsurate, dar și de răsplătiri veșnice.

 Poate că ar fi binevenite câteva clipe de meditație în care să ne amintim cum a „certat” Isus, bolile noastre, lipsurile, greutățile de tot felul. Cum ne-am bucurat în clipa eliberării. Și dacă n-am reacționat pe măsură, să reparăm ce e de reparat.

 Să-I dedicăm viața, slujindu-I!

 

Simion Felix Marțian

  În bezna celulei se auzea sunetul sinistru al lanţurilor, când deţinuţii îşi mai răvăşeau paiele, pentru un plus de confort al aşternutului. Mucegaiul înflorit pe zidurile de piatră îşi răspândea mirosul greu în beciul igrasios.

  De ,,confortul” acesta se bucurau Pavel şi Sila, înlănţuiţi, cu picioarele prinse-n butuci. Singura lor vină era că-I slujeau lui Cristos. Poate ni s-ar părea firesc să se răzvrătească: Doamne, asta ne este răsplata? Noi tocmai am poruncit duhurilor în Numele Tău, şi …iată-ne aici! Nu faci nimic în privinţa asta?

  Poate am crede îndreptăţită o astfel de atitudine. Dar Pavel nu vedea lucrurile astfel. Nici Sila. Ei şi-au înţeles chemarea şi ştiau că răsplata va veni la vremea ei. Una veşnică. De aceea au continuat să meargă în aceeaşi direcţie. Cea a slujirii. A închinării.

  ,,Pe la miezul nopţii”, ne relatează Luca, cel care făcea parte din grupul misionar al lui Pavel, cei doi ,,se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu”. (Fapte 16:25). Şi nu pentru a testa acustica sălii. Nici pentru a impresiona vreun juriu. Ci pentru că aşa simţeau. Şi, chiar dacă ne-ar surprinde, ,,cei închişi îi ascultau”. Nişte răufăcători înlănţuiţi? Da, pentru că aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu.

  Nu ştim dacă au aplaudat ascultătorii, dar ştim că afăcut-o Dumnezeu. Şi a aplaudat vârtos, cu un cutremur care a zgâlţâit închisoarea din temelii, iar lanţurile prinse în zid au căzut. Liberi? Da, liberi, pentru că Dumnezeu mai avea o lucrare pentru ei. Cea a mântuirii temnicerului şi a familiei acestuia.

  Rămânând, însă, la atitudinea lui Pavel şi a lui Sila, avem o temă de meditaţie. De autoanaliză. O introspecţie în urma căreia să vedem în ce măsură suntem în stare să înlocuim tendinţa de a cârti, de a ne revolta în situaţii grele, cu pacea interioară. O pace în care îşi găseşte loc rugăciunea. Şi cântarea de laudă.

  Cântarea pe care o aplaudă Dumnezeu, premiind-o cu binecuvântări.

 

Simion Felix Marţian

O nuntă a fost dintotdeauna un prilej de bucurie. Mai întâi, ospățul în sine, cu mâncăruri care de care mai apetisante, apoi bucuria nuntașilor de a se întâlni, de a petrece timp împreună. Și am putea adăuga – de ce, nu? – posibilitatea etalării toaletelor, într-o simfonie a eleganței.

 Nu tot așa stau lucrurile în pilda Mântuitorului, reprodusă de evanghelistul Matei în capitolul 22 al cărții sale: „Pilda nunții fiului de împărat”. Și asta pentru că pilda, având semnificații profund spirituale, se referă, cum Însuși Isus spunea, la Împărăția cerurilor. Adică la mântuire.

 Ce face această nuntă… altfel? În primul rând, invitații nu pare să se fi bucurat, pentru că „n-au vrut să vină” (vers. 3) atunci când au fost chemați de robii împăratului. A urmat o a doua chemare, în care li s-au dat și detalii asupra pregătirii ospățului, răspunsul fiind… un refuz, pentru că s-au dus „unul la holda lui și altul la negustoria lui” (vers. 5).

 Dramatismul devine cutremurător când unii dintre cei chemați la nuntă pun mâna pe robii trimiși să-i cheme și… îi omoară, faptă pedepsită de împărat. Este momentul în care Împăratul renunță la prima listă de invitați, adică Israel, poporul ales, și își îndreaptă atenția spre neamuri: „Duceți-vă dar la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi.” (vers 9)

 Astfel, sala de nuntă s-a umplut, chiar dacă exista o condiție: ținuta unică obligatorie. Adică toți să fie îmbrăcați la fel, pentru că li se oferea o haină pe care să o poarte, certificând calitatea de nuntaș. O condiție ușor de îndeplinit.

 Dar… surpriză! Când împăratul a venit să-și salute oaspeții, unul era îmbrăcat altfel. Adică îi lipsea haina de nuntă. Încerca să eludeze regulamentul prin dribling. Fără succes, însă. Pentru că împăratul a zis: „Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.” (vers. 13) Tragic!

 Pentru că suntem invitați la nuntă, trebuie să știm că haina cerută este cea amintită de apostolul Pavel: „neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El” (Romani, 3:22)

Este haina harului care ni se oferă, iar cei care încearcă să dribleze, refuzând-o, sunt cei care se prezintă în haine personale: integritate, fapte bune, religiozitate. Total greșit! Accederea la „ospățul nunții Mielului” (Apocalipsa, 19:9) se face doar în haina de nuntă a neprihănirii primite prin credință.

 De ce am recurge la ținute improvizate, când știm care este rezultatul? Neprihănirea cusută la altă croitorie decât cea a lui Hristos nu corespunde. Și, oricum, e un dar. Așadar, îmbrăcați în NEPRIHĂNIREA LUI HRISTOS, să ne vedem la nuntă!

Simion Felix Marțian

  Faptul că sărbătorirea evenimentelor biblice mai stârnește interes în lumea „creștină” doar în măsura în care se leagă de vreo minivacanță, nu e un secret pentru nimeni. Mai există, însă, și acei creștini care sărbătoresc cu Biblia în mână, cercetând relatările privitoare la eveniment și lăsându-se pătrunși de însemnătatea lui. Și unul dintre aceste evenimente, devenit sărbătoare, este Înălțara Domnului.

  Relatările din Evanghelii (Marcu, Luca) sunt succinte, dar în Faptele apostolilor , Luca se arată mai generos în a oferi detalii. Este, de fapt, textul la care se face referire atunci când se vorbește despre eveniment.

 Cum primim mesajul celor scrise? Cel mai adesea, datorită unei păguboase rutine, cu detașare. Și asta pentru că privim ca la un eveniment istoric foarte îndepărtat în timp. Și nu cugetăm îndeajuns la implicațiile lui.

  Dar, totuși, pasajul din Fapte, cap. 1 nu este doar despre trecut, căci în versetul 11 este scris: „Acest Isus care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” Mesjul devine astfel mai emoționant, dar folosind aceeași raportare ca la trecut, plasăm împlinirea celor scrise într-un viitor foarte îndepărtat. Tot din rutină.

  Haideți să ne scuturăm de inerție și să acordăm mai multă atenție mesajului, focalizându-ne pe perspectiva biblică. Și, privind scena din Muntele Măslinilor, atenți la cuvintele privitoare la revenirea lui Isus, să mergem la profeția lui Zaharia: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit.” (14:4)

  Și ca să trăim cu adevărat emoția transmisă, e de ajuns să privim în jur la semnele care ne spun că „Fiul omului este aproapee, este chiar la uși.”(Matei, 24:33) Astfel Muntele Măslinilor nu mai este o destinație de vacanță, chiar râvnită fiind, ci scena unor evenimente cosmice care vor avea loc… în curând.

  Plasați fiind între cele două evenimente legate de Muntele Măslinilor, unul aparținând trecutului și celălalt viitorului, și înțelegînd că cel din viitor este mai aproape de cât cred unii, amăgindu-se, să spunem cu toți cei ce-L iubesc pe Domnul: „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa, 22:20)

 

Simion Felix Marțian

  Istoria lui Iosif, fiul lui Iacov, este de-a dreptul fascinantă. Fiu născut la bătrânețe, se bucura de atenția deosebită a tatălui său, care îl iubea „mai mult decât pe toți ceilalți.” (Geneza, 37: 3) Și, peste asta, Dumnezeu Însuși îl tratează deosebit, vorbindu-i prin vise.

  În visele lui se vedea într-o postură privilegiată, în timp ce familia sa îi făcea plecăciuni. Este puțin probabil ca visele să-i fi gâdilat orgoliul, pentru că era tânăr și naiv. Atât de naiv încât nu și-a dat seama că, povestind visele, ațâță mânia fraților săi. Care se aprinsese în urma tratamentului special de care se bucura.

 Așa începe drumul greu, zbuciumat al unui om care ducea cu el… vise. A căror împlinire nu se întrezărea la orizontul întunecat care voia parcă să-l strivească. Să-i înăbușe speranțele.

  A fost mai întâi complotul fraților săi, care voiau să-l omoare. Salvat de la moarte la intervenția fratelui său Ruben, a fost aruncat într-o groapă. Departe de lumină, de oameni, de… vise. Dar pentru că a trecut pe acolo o caravană de negustori, au hotărât să-l vândă acestora. Și au făcut-o.

  Să recapitulăm? Iată: Omul cu vise de la Dumnezeu este mai întâi ținta unui complot sângeros, apoi dezbrăcat și aruncat într-o groapă, pentru ca după aceea să fie vândut ca sclav. De către frații săi! Și lucrurile nu se opresc aici. Negustorii, ajunși în Egipt, își scot investiția, cu benificiile aferente, vânzându-l la rândul lor lui Potifar, dregător la curtea lui faraon.

  Din casa acestuia ajunge în închisoare. Nevinovat. Și anii trec, fără a se vedea vreo legătură între visele lui și viața de … coșmar. Dar a venit și momentul eliberării. Și al ascensiunii sale. Căci ce altceva ar puteau să însemne cuvintele lui faraon : „Uite, îți dau stăpânire peste toată țara Egiptului.”(Gen. 41: 41)

 Au venit anii de belșug, urmați de anii de foamete, și înfloritorul comerț cu grâne. Așa au ajuns frații lui Iosif în Egipt și „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui.”(Geneza, 39:26) A fost împlinirea a ceea ce Dumnezeu îi arătase. Nu a fost planul lui Iosif și nici dorința lui. A fost planul lui Dumnezeu. Iar ceea ce hotărăște Dumnezeu își urmează drumul neabătut, spre împlinire. Chiar dacă uneori ni se pare că viața nu mai are loc de vise.

  Promisiunile divine sunt neclintite. Și una dintre ele este: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.“ (Matei, 28:19) Să purtăm în noi lumina promisiunilor, căci de împlinirea lor se va îngriji El. Dovedind, însă, credincioșia lui Iosif.

 

Simion Felix Marțian

 

 Pavel și Barnaba predicau Evanghelia în Listra, după ce furtuna împotrivirii i-a alungat din Iconia. În mulțimea ascultătorilor se afla și „un om neputincios de picioare, olog din naștere, care nu umblase niciodată”. (Fapte, 14:8)

 În timp ce vorbea, Pavel s-a uitat țintă la el, și pentru că a văzut că are credință să fie vindecat, i-a zis: „Scoală-te drept în picioare!” Rezultatul? ”Și el s-a sculat dintr-o săritură și a început să umble.” (Fapte, 14:10)

  Supranaturalul acestui fapt era evident, așa că oamenii l-au pus pe seama zeilor lor. Dar cum în credința lor zeii nu lucrau prin oameni, în urma unui raționament simplu, au concluzionat: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc.” (vers 11)

  Și astfel oamenii i-au identificat pe cei doi apostoli ca fiind zeii Jupiter și Mercur, iar preotul lui Jupiter a adus tauri și cununi, pe care voia să le aducă jertfă împreună cu mulțimea adunată acolo.

  Situația ar putea părea amuzantă, dar apostolii, sesizând pericolul, și-au rupt hainele și au strigat cu disperare: „Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi.”. Și au continuat să vestească Evanghelia mântuirii.

  Cu siguranță nu vom trece printr-o situație identică, fiind azi confundați cu zeii. Dar pericolul există în situații asemănătoare. Poate că faci lucrări deosebite, folosindu-te de daruri speciale cu care te-a înzestrat Dumnezeu. Ei bine, într-o astfel de situație oamenii nu vor fi tentați să aducă jertfe, ca cei din Listra, dar să te înconjoare cu onoruri, DA.

  Oamenii mai au încă obiceiul să înălțe piedestaluri pentru semenii lor cu daruri speciale. Iar cei care cad în plasa asta sunt în pericol. Atunci când te orbește strălucirea laurilor și te umfi de propria-ți valoare, urci pe piedestalul ridicat de oameni, folosind scara zeilor. Iar acest piedestal devine propriul tău eșafod.

  Pentru că e scris: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii.” (Prov. 16:18) Suntem chemați să slujim cu ceea ce ne încredințează Dumnezeu, dar cu smerenie, pentru ca în toate să se vadă El.  Altfel, vom sfârși decapitați de propria mândrie.

Simion Felix Marțian

 Erau doi frați în ograda părintească, mândria și speranța tatălui. Doar că pe cel mic, mai răzvrătit din fire, îl bântuia emanciparea și îl chema orizontul. Acela tentant, cu „prieteni”, păcănele și etnobotanice. Și-a alimentat această dorință cu iluzia că aceea este adevărata viață și, cerându-și partea de moștenire, a plecat.(Ev Luca, 15)

 Înarmat cu bani și speranțe deșarte, s-a aruncat în vâltoarea lumii. Sfârșitul unor astfel de „aventuri”, atât de previzibil, el nu-l întrevedea. L-a trăit însă dureros când a rămas fără bani și, evident, fără… prieteni. A fost o alunecare rapidă, dar nu „și-a venit în fire” (vers 17), decât în fundul gropii. Al umilinței și dezonoarei. El, fiul bogat, a ajuns să invidieze porcii pe care-i păzea, pentru că mâncau pe săturate.

  Atunci a înțeles că salvarea este la tatăl său. Singura cale. Chiar dacă îl întristase cu atitudinea lui sfidătoare. Este cazul fericit al celor care găsesc drumul de întoarcere, cu smerenie și căință.

 Primirea a fost peste… tot ce și-ar fi imaginat. Tatăl s-a bucurat, l-a iertat cu dragoste și a dat un ospăț. Voia să-i aibă pe toți alături la bucuria „învierii” fiului din moartea spirituală. Și curtea răsuna de cântece, de manifestarea bucuriei generalizate.

  Aici intră în scenă fiul cel mare. Cel ascultător, care se întorcea de la câmp. Surprins de ceea ce se întâmpla, a cerut informații și a fost adânc tulburat de motivul veseliei. A refuzat să intre în casă, tatăl său fiind nevoit să iasă afară pentru a avea o discuție. Aprinsă, cum era de așteptat.

  Cuuum? Fiul tău risipitor? Cel care și-a trăit viața în destrăbălare? Așa îl primești tu? Și era convins că are dreptate. Că cel care merita toată atenția era el. Pentru că a respectat toate regulile. A fost în barem și în litera legii. Ce contau legăturile sentimentale? El își însușise fiecare paragraf din regulament.

 Această parte a pildei spusă de Isus este mai tristă chiar decât plecarea mezinului de acasă. Și este dureros că întâlnim și azi astfel de manifestări. Ce l-a costat pe fratele nemulțumit această sărbătoare a bucuriei? Nimic. Dar se considera nedreptățit. Este lipsa de înțelegere a mântuirii prin HAR.

 Legalismul exacerbat sufocă spiritualitatea și bucuria sinceră a mântuirii. Trebuie să respectăm niște reguli, e adevărat, dar nu împlinirea lor ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu, ci harul mântuitor. Harul care este acordat prin iertare și fratelui tău care a avut notă mai mică la respectarea regulamentului. Sau chiar a fost corigent.

 Când fiii risipitori se întorc, Tatăl se bucură. Cei rămași acasă se bucură împreună cu El, pentru că Îl iubesc. Și cei ce-L iubesc pe Tatăl își iubesc și frații. O ecuație extrem de simplă.

 Și totuși legalismul face ravagii. Iubiți, căci Dumnezeu ne iubește!

Simion Felix Marțian  

Procesul lui Isus, unic prin natura sa, pare să se fi derulat pe „repede înainte”. Joi seara a fost prins, noaptea Și-a petrecut-o în fața soborului, interogat de Caiafa, marele preot, iar dimineața compărea în fața lui Pontius Pilatus, guvernator în acea perioadă în Iudeea.

  După un interogatoriu sumar, este trimis la Irod Antipa, tetrarhul din Galileea, care se afla la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor, pentru că Isus venea din provincia guvernată de el. Alte întrebări, la care i s-a răspuns cu tăcere, după care Isus este trimis din nou la Pilat.

 Cercetarea învinuitului continuă, iar Pilat se declară convins de nevinovăția Sa, spunând acest lucru mulțimii de manifestanți. Răspunsul? „Răstignește-L!” Pilat cedează, deși știa că face o nedreptate, și pentru că, potrivit obiceiului, trebuia să elibereze un deținut iudeu, răspunde solicitării mulțimii: Baraba.

  Așadar, ca verdict final, un nevinovat este trimis la moarte și un ucigaș este eliberat. Și pentru a-și împăca conștiința, Pilat se spală pe mâini în fața gloatelor, spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!”(Matei, 27:24)

  Să fi cedat Pilat sub presiunea străzii? Puțin probabil, pentru că într-o altă împrejurare, când manifestanții îi cereau să dea socoteală pentru că a făcut un apeduct din banii Templului, nu a ezitat să-i omoare pe capete.

 Privind acum lucrurile din perspectiva depărtării și în lumina Evangheliei împlinite, știm că Isus trebuia să ajungă pe Calvar, indiferent de decizia lui Pilat. Pentru că acesta era drumul Lui spre mântuirea noastră.

 Dar acest lucru nu ne împiedică să medităm la atitudinea guvernatorului. La abdicarea sa plină de lașitate. Pentru că spălarea mâinilor nu curăță și conștiința.(De altfel, Pilat a sfârșit tragic, printr-un suicid.)

 De câte ori, oare, nu ne ascundem după argumente de genul „Am făcut tot ce se putea.” Sau „Am încercat tot ce a depins de mine”. Și asta pentru a ne amăgi conștiința în urma unor decizii greșite. Sau a unor abandonări.

 Suntem în perioada în care ne focalizăm asupra evenimentelor pascale. Să medităm deci la mântuire, dar și la chemarea noastră. Aceea de slujitori ai adevărului. Cu îndrăzneală, nu cu amăgirea mâinilor curate.

 Doamne, ajută-ne!

 

Simion Felix Marțian

N-a fost mobilizare generală şi n-a fost nici acţiune organizată. A fost o manifestare a bucuriei generale, care a fost generată de împlinirea unui vis. Sau, mai degrabă, de iluzia acestei împliniri.

  Isus venea la Ierusalim pentru a sărbători Paştele. Acel Isus? Da, Învăţătorul din Galileea. Cel care a făcut atâtea minuni peste tot pe unde a trecut? Da, tocmai a dat vedere unui orb la Ierihon, înainte de a ajunge aici.

  Veştile despre minunile Sale circulau cu rapiditate, aşa că cei care n-au fost martori oculari nu erau străini, totuşi, de ceea ce făcea Galileanul. Ştiau, deci. Şi mai ştiau şi profeţiile privitoare la Mesia, ca buni cunoscători ai Scrierilor sacre.

  Şi, peste toate, la această ultimă intrare în Ierusalim, Isus nu-şi mai ascunde identitatea. Împlinirea profeţiilor era atât de vizibilă prin ceea ce se petrecea, încât mulţimile nu mai aveau îndoieli. De aceea au strigat: ,,Osana! Binecuvâtat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”(Ioan 12:13)

  Strigau crezând, dar credinţa lor era atât de fragilă. De aceea a plâns Isus privind Cetatea. Ştia ce urma să se întâmple. Doar noi ne mai arătăm surprinşi de întorsătura lucrurilor, deşi n-ar trebui, cunoscând natura umană.

  Manifestanţii de la poarta Ierusalimului au fost dezamăgiţi de Cel aclamat. Ei aşteptau un împărat care să-i scape de jugul roman. Despre Împărăţia pe care o aducea Isus nu ştiau nimic. Ei aveau aşteptările lor, care nu le-au fost împlinite. Se explică, deci, dezamăgirea. Şi pierderea entuziasmului. Dar de ce au mers mai departe, spre cealaltă extremă?

  ,,Răstigneşte-L!”, striga mulţimea, răspunzând întrebării lui Pilat. Dar de ce? N-a răspuns, într-adevăr, aşteptărilor lor, dar rămânea în continuare eroul pozitiv. Lucrarea Lui îi pusese pe toţi în uimire, şi toţi cei care au venit în contact cu El au avut de beneficiat.

 Dacă strigătul entuziast de ,,Osana!” a fost spontan şi sincer, de data asta vedem faţa monstruoasă a manipulării. Singurii duşmani ai lui Isus erau mai marii zilei, care-şi vedeau poziţia ameninţată de popularitatea lui Isus. Şi ei cunoşteau psihologia mulţimii, indiferent cum or fi numit-o.

  De la ,,Osana!” la ,,Răstigneşte-L!” nu se poate ajunge într-un timp atât de scurt decât printr-o manipulare diabolică. Şi asta numai dacă găseşte un teren fertil. Adică o credinţă fragilă.

Oştirea biruitoare este cea care strigă ,,Osana!”. Şi rămân la asta, cu statornicie. Vin îndoieli? Dezamăgiri? O rugăciune este de ajuns: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

Simion Felix Marţian

A fost o călătorie plină de primejdii, pe o mare nu doar… neprietenoasă, ci de-a dreptul ostilă. Și totul a culminat cu naufragiul. Încurajarea pasagerilor corabiei, încolțiți de spaima morții, a venit din partea apostolului Pavel, el însuși pasager. Dar nu unul oarecare, ci prizonier în drum spre Roma pentru a compărea în fața împăratului. Ar fi putut fi liber, după opinia mai-marilor din Cezareea, dar el știa că are o misiune. Și aceasta era să ducă mesajul Evangheliei la Roma.

 Naufragiul s-a petrecut în apropierea Maltei, unde au și rămas să ierneze. Șederea pe insulă a durat trei luni. Au fost bine primiți de localnici, iar Pavel i-a uimit de la bun început prin incidentul cu vipera (Faptele apostolilor, 28:3), fapt ce i-a determinat să-l așeze în rândul… zeilor.

  În primele trei zile, naufragiații s-au bucurat de ospitalitatea lui Publius, guvernatorul insulei, care deținea terenuri întinse în zona de coastă. Tatăl acestuia, grav bolnav de malarie, i-a oferit lui Pavel prilejul de a face cunoscută puterea lui Dumnezeu. Și astfel „… s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el și l-a vindecat.”(F A, 28:8).

  Urmarea a fost una previzibilă: toți bolnavii din insulă au venit la Pavel să se bucure de același „tratament”. Și cu același rezultat. Prezența omului lui Dumnezeu a însemnat vindecarea bolnavilor din ostrov.

 Locuitorii insulei nu au rămas nerecunoscători, pentru că, ne scrie Luca, „Ni s-a dat o mare cinste.” (vers 9) Iar la plecare le-au dat toate cele necesare pentru drum.

  Pavel și-a înțeles chemarea, încă de când a cerut să fie judecat la Roma. Pe tot parcursul călătoriei plină de peripeții s-a făcut util într-un mod deosebit, ajutând la salvarea oamenilor. Iar în insula unde au iernat a adus vindecare. Toate acestea au fost etape într-un parcurs al omului care umblă cu Dumnezeu. Luminând.

 Nu ne este dat tuturor să vindecăm prin punerea mâinilor și, oricum, spre deosebire de Malta primului secol al erei creștine, lumea noastră este înțesată de clinici și cabinete medicale. Dar rămân bolile sufletului, furtunile interioare, în care putem interveni. Cu rugăciuni și pansamentele cuvintelor de mângâiere.

Da, putem duce toți vindecare prin ostroavele unde ne duc furtunile vieții. Vindecare în numele lui Isus.

  Pavel ne-a spus, printre altele: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos.” (1 Corinteni, 11:1) Doamne, ajută!

Simion Felix Marțian