Procesul lui Isus, unic prin natura sa, pare să se fi derulat pe „repede înainte”. Joi seara a fost prins, noaptea Și-a petrecut-o în fața soborului, interogat de Caiafa, marele preot, iar dimineața compărea în fața lui Pontius Pilatus, guvernator în acea perioadă în Iudeea.

  După un interogatoriu sumar, este trimis la Irod Antipa, tetrarhul din Galileea, care se afla la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor, pentru că Isus venea din provincia guvernată de el. Alte întrebări, la care i s-a răspuns cu tăcere, după care Isus este trimis din nou la Pilat.

 Cercetarea învinuitului continuă, iar Pilat se declară convins de nevinovăția Sa, spunând acest lucru mulțimii de manifestanți. Răspunsul? „Răstignește-L!” Pilat cedează, deși știa că face o nedreptate, și pentru că, potrivit obiceiului, trebuia să elibereze un deținut iudeu, răspunde solicitării mulțimii: Baraba.

  Așadar, ca verdict final, un nevinovat este trimis la moarte și un ucigaș este eliberat. Și pentru a-și împăca conștiința, Pilat se spală pe mâini în fața gloatelor, spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!”(Matei, 27:24)

  Să fi cedat Pilat sub presiunea străzii? Puțin probabil, pentru că într-o altă împrejurare, când manifestanții îi cereau să dea socoteală pentru că a făcut un apeduct din banii Templului, nu a ezitat să-i omoare pe capete.

 Privind acum lucrurile din perspectiva depărtării și în lumina Evangheliei împlinite, știm că Isus trebuia să ajungă pe Calvar, indiferent de decizia lui Pilat. Pentru că acesta era drumul Lui spre mântuirea noastră.

 Dar acest lucru nu ne împiedică să medităm la atitudinea guvernatorului. La abdicarea sa plină de lașitate. Pentru că spălarea mâinilor nu curăță și conștiința.(De altfel, Pilat a sfârșit tragic, printr-un suicid.)

 De câte ori, oare, nu ne ascundem după argumente de genul „Am făcut tot ce se putea.” Sau „Am încercat tot ce a depins de mine”. Și asta pentru a ne amăgi conștiința în urma unor decizii greșite. Sau a unor abandonări.

 Suntem în perioada în care ne focalizăm asupra evenimentelor pascale. Să medităm deci la mântuire, dar și la chemarea noastră. Aceea de slujitori ai adevărului. Cu îndrăzneală, nu cu amăgirea mâinilor curate.

 Doamne, ajută-ne!

 

Simion Felix Marțian

N-a fost mobilizare generală şi n-a fost nici acţiune organizată. A fost o manifestare a bucuriei generale, care a fost generată de împlinirea unui vis. Sau, mai degrabă, de iluzia acestei împliniri.

  Isus venea la Ierusalim pentru a sărbători Paştele. Acel Isus? Da, Învăţătorul din Galileea. Cel care a făcut atâtea minuni peste tot pe unde a trecut? Da, tocmai a dat vedere unui orb la Ierihon, înainte de a ajunge aici.

  Veştile despre minunile Sale circulau cu rapiditate, aşa că cei care n-au fost martori oculari nu erau străini, totuşi, de ceea ce făcea Galileanul. Ştiau, deci. Şi mai ştiau şi profeţiile privitoare la Mesia, ca buni cunoscători ai Scrierilor sacre.

  Şi, peste toate, la această ultimă intrare în Ierusalim, Isus nu-şi mai ascunde identitatea. Împlinirea profeţiilor era atât de vizibilă prin ceea ce se petrecea, încât mulţimile nu mai aveau îndoieli. De aceea au strigat: ,,Osana! Binecuvâtat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”(Ioan 12:13)

  Strigau crezând, dar credinţa lor era atât de fragilă. De aceea a plâns Isus privind Cetatea. Ştia ce urma să se întâmple. Doar noi ne mai arătăm surprinşi de întorsătura lucrurilor, deşi n-ar trebui, cunoscând natura umană.

  Manifestanţii de la poarta Ierusalimului au fost dezamăgiţi de Cel aclamat. Ei aşteptau un împărat care să-i scape de jugul roman. Despre Împărăţia pe care o aducea Isus nu ştiau nimic. Ei aveau aşteptările lor, care nu le-au fost împlinite. Se explică, deci, dezamăgirea. Şi pierderea entuziasmului. Dar de ce au mers mai departe, spre cealaltă extremă?

  ,,Răstigneşte-L!”, striga mulţimea, răspunzând întrebării lui Pilat. Dar de ce? N-a răspuns, într-adevăr, aşteptărilor lor, dar rămânea în continuare eroul pozitiv. Lucrarea Lui îi pusese pe toţi în uimire, şi toţi cei care au venit în contact cu El au avut de beneficiat.

 Dacă strigătul entuziast de ,,Osana!” a fost spontan şi sincer, de data asta vedem faţa monstruoasă a manipulării. Singurii duşmani ai lui Isus erau mai marii zilei, care-şi vedeau poziţia ameninţată de popularitatea lui Isus. Şi ei cunoşteau psihologia mulţimii, indiferent cum or fi numit-o.

  De la ,,Osana!” la ,,Răstigneşte-L!” nu se poate ajunge într-un timp atât de scurt decât printr-o manipulare diabolică. Şi asta numai dacă găseşte un teren fertil. Adică o credinţă fragilă.

Oştirea biruitoare este cea care strigă ,,Osana!”. Şi rămân la asta, cu statornicie. Vin îndoieli? Dezamăgiri? O rugăciune este de ajuns: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

Simion Felix Marţian

A fost o călătorie plină de primejdii, pe o mare nu doar… neprietenoasă, ci de-a dreptul ostilă. Și totul a culminat cu naufragiul. Încurajarea pasagerilor corabiei, încolțiți de spaima morții, a venit din partea apostolului Pavel, el însuși pasager. Dar nu unul oarecare, ci prizonier în drum spre Roma pentru a compărea în fața împăratului. Ar fi putut fi liber, după opinia mai-marilor din Cezareea, dar el știa că are o misiune. Și aceasta era să ducă mesajul Evangheliei la Roma.

 Naufragiul s-a petrecut în apropierea Maltei, unde au și rămas să ierneze. Șederea pe insulă a durat trei luni. Au fost bine primiți de localnici, iar Pavel i-a uimit de la bun început prin incidentul cu vipera (Faptele apostolilor, 28:3), fapt ce i-a determinat să-l așeze în rândul… zeilor.

  În primele trei zile, naufragiații s-au bucurat de ospitalitatea lui Publius, guvernatorul insulei, care deținea terenuri întinse în zona de coastă. Tatăl acestuia, grav bolnav de malarie, i-a oferit lui Pavel prilejul de a face cunoscută puterea lui Dumnezeu. Și astfel „… s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el și l-a vindecat.”(F A, 28:8).

  Urmarea a fost una previzibilă: toți bolnavii din insulă au venit la Pavel să se bucure de același „tratament”. Și cu același rezultat. Prezența omului lui Dumnezeu a însemnat vindecarea bolnavilor din ostrov.

 Locuitorii insulei nu au rămas nerecunoscători, pentru că, ne scrie Luca, „Ni s-a dat o mare cinste.” (vers 9) Iar la plecare le-au dat toate cele necesare pentru drum.

  Pavel și-a înțeles chemarea, încă de când a cerut să fie judecat la Roma. Pe tot parcursul călătoriei plină de peripeții s-a făcut util într-un mod deosebit, ajutând la salvarea oamenilor. Iar în insula unde au iernat a adus vindecare. Toate acestea au fost etape într-un parcurs al omului care umblă cu Dumnezeu. Luminând.

 Nu ne este dat tuturor să vindecăm prin punerea mâinilor și, oricum, spre deosebire de Malta primului secol al erei creștine, lumea noastră este înțesată de clinici și cabinete medicale. Dar rămân bolile sufletului, furtunile interioare, în care putem interveni. Cu rugăciuni și pansamentele cuvintelor de mângâiere.

Da, putem duce toți vindecare prin ostroavele unde ne duc furtunile vieții. Vindecare în numele lui Isus.

  Pavel ne-a spus, printre altele: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos.” (1 Corinteni, 11:1) Doamne, ajută!

Simion Felix Marțian

Era ziua Sabatului și Mântuitorul, „după obiceiul Său”, era în sinagogă, învățând norodul. Și chiar dacă preocuparea Sa era mântuirea oamenilor, era sensibil ȘI la suferințele lor trupești. Așa că nu putea să treacă cu vederea prezența, printre ascultători, a unei femei gârbove.

 Această femeie „era stăpânită de un duh de neputință și nu putea să-și îndrepte spatele.”(Luca, 13:11) Și această stare dura de 18 ani. Impresionat de starea femeii, Isus a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta.” (v. 12) Este doar una dintre nenumăratele vindecări cu care Isus a uimit noroadele, dar implicația spirituală a lucrării este mult mai profundă.

  Putem să umblăm cocoșați spiritual o viață întreagă, fără să scăpăm de această legătură demonică. Pentru că minunile se petrec doar în prezența lui Isus. Și în această stare de gârboveală spirituală vom vedea doar pământul, fără a ne bucura de lumină. Dar cum se ajunge la această stare?

  Una dintre legături este preocuparea excesivă pentru pământ, pentru lucrurile materiale. În felul acesta nu ne vom ridica privirea spre cer și chiar vom ignora orice ține de spiritualitate. O altă legătură este necredința. Când consideri că nu ești decât un amestec de elemente chimice care se vor întoarce în circuitul universal, nu ai de ce să privești cerul și rămâi aplecat asupra pământului care te hrănește.

  Surprinzător, o altă cauză a acestei cocoșări este… falsa spiritualitate. Poți să umbli îndoit de bagajul enorm de erezii, de dogme care nu au nicio legătură cu Adevărul. Și să te mai și amăgești. Apropiindu-ne de Isus putem să auzim cuvintele pe care le-a auzit femeia gârbovă. Și, îndreptându-ne, să-I vedem fața.

  Această poziție care e incomodă, și ne ține și departe de lumină, nu este nicidecum un semn de smerenie, cum ni se sugerează. Noi trebuie să fim drepți și demni, pentru că trebuie nu doar să predicăm adevărul, ci să-l și apărăm. Cu luciditate.

  Într-o astfel de poziție ne văd cei care pun pe seama Scripturii dictonul „Crede și nu cerceta!” Fals. Biblia ne îndeamnă la cercetare, la studiu. Și ne mai îndeamnă să cerem înțelepciune, care ne va fi dată. Cât despre citatul amintit, el aparține lui Celsus, filosof grec din sec II, ADVERSAR al creștinismului.(Alethes logos, cca 177AD)

  În Numele lui Isus, fruntea sus, copii de Rege! Și privirea spre cer, să-L putem întâmpina. Venirea Domnului este aproape, oricât ar nega cei ce nu văd decât pământul.

 

Simion Felix Marțian

  Scena petrecută în Ierihon, avându-i ca protagoniști pe Isus și pe fiul lui Timeu, este tulburătoare. Animație, tensiune, un dialog scurt, și un punct culminant divin. Totul condensat, limpede și… eficient. Dar să ne apropiem de imaginile oferite de evangheliști.

  Isus traversa pentru ultima oară Ierihonul, în drumul Său spre ceea ce avea să devină Golgota mântuirii noastre. O ultimă șansă pentru Bartimeu, acest bărbat lipsit de vedere, nevoit să cerșească pentru a supraviețui. El „ședea jos lângă drum și cerea de milă”.(Marcu, 10:46)

  La auzul trecerii lui Isus, care era însoțit de ucenici și „o mare mulțime de oameni”, Bartimeu a început să strige: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!” Insistența sa a învins împotrivirea celor din jur, căci Isus S-a oprit și a zis: ”Chemați-l!”

  Dramatismul crește când omul care apela la mila oamenilor ajunge la mila lui Dumnezeu. „Ce vrei să-ți fac?” l-a întrebat Isus. Moment tensionat. Omul care cerșea, bucurându-se de fiecare bănuț aruncat la picioarele lui, trebuia să răspundă la întrebare.

  Auzise de Isus și de minunile Lui. Ar fi putut să spună: „Isuse, Tu care ai înmulțit pâinile și peștii, pune aici, lângă bănuții aceștia de aramă, o pungă de bani de aur. Sau o ladă cu bani. Știu că tu poți!” Dar el își cunoștea bine nevoia, și a cerut în consecință: „Rabuni, să capăt vederea”.(v 51)

  Isus se oferise să-i răspundă unei cereri și i-a răspuns: „Du-te, credința ta te-a mântuit”.(v 52) Iar cel ce-ar fi putut să ceară orice, a pimit ceea ce a cerut. Nu un ban, nu o pungă, ci lumină. Pentru a-și câștiga singur banii.

  Dincolo de bucuria plină de admirație pe care ne-o oferă această scenă, rămâne subiectul de meditație: Ce răspundem atunci când ni se pune întrebarea ca lui Bartimeu? Pentru că de cele mai multe ori cerem un bănuț. Sau doi. Sau… mai mulți.

 Mulți oameni trăiesc în întuneric. Alții într-o lumină iluzorie. Câți înțeleg, însă, nevoia de lumină? Sau de înțelepciue, pe care suntem îndemnați de Cuvânt să o cerem și ne va fi dată. Ne-am obișnuit să cerem de la Dumnezeu lucruri pe care le putem obține cu ceea ce ne-a dat deja: sănătate, inteligență,etc.

  Să ne cunoaștem bine nevoile reale și… prioritare. Și să cerem cu îndrăzneală. Crezând. Pentru că suntem în posesia unui cec semnat în alb: „Ce vrei să-ți fac?”

 

Simion Felix Marțan

 

Cartea profetului Daniel este cunoscută chiar și celor care nu au făcut o pasiune din citirea Bibliei, iar episodul în care profetul își petrece noaptea împreună cu leii ar putea figura la loc de frunte într-un top al celor mai populare secvențe biblice. Și asta pentru că este adusă chiar și în atenția copiilor, cu texte și imagini, acolo unde educația nu „a luat-o pe arătură”. 

 Dar să urmărim evenimentele. Daniel era încă la curtea lui Darius Medul, chiar dacă evreii au fost eliberați din robie de câțiva ani, prin edictul lui Cirus cel Mare, cuceritorul Babilonului (538 î Hr). Profetul a avut o ascensiune remarcabilă în timpul regilor precedenți, impus fiind de calitățile sale deosebite. În timpul lui Darius îl vedem propus ca înalt dregător peste toată împărăția. Dar și atunci, ca întotdeauna, o astfel de promovare a încins spiritele, dând naștere la invidii.

 Așa că adversarii lui au pus la cale un plan: l-au convis pe împărat, gâdilându-i orgoliul, să semneze un ordin prin care timp de 30 de zile orice rugăciune să-i fie adresată numai lui. Cel care și-ar fi permis să încalce porunca urma să fie dat hrană leilor.

 Aceasta era o capcană pentru Daniel, căruia acești „binevoitori” îi cunoșteau obiceiurile. Între practicile sale spirituale intra și rugăciunea, de trei ori pe zi, în care aducea închinare lui Dumnezeu. Acest fapt a fost adus la cunoștința împăratului, care s-a văzut nevoit să ia măsuri, aplicând legea. Chiar dacă o făcea cu strângere de inimă, căci ținea la Daniel. Ba chiar i-a urat: „Dumnezeul tău căruia necurmat Îi slujești să te scape!” (Daniel, 6:16)

 A fost o noapte lungă pentru… împărat, care aștepta cu emoție să vadă ce se întâmplă. Și zorii i-au oferit surpriza colosală: Daniel era nevătămat. Și pentru că leii refuzaseră „cina”, au primit la micul dejun pe defăimătorii lui Daniel.

 O istorie fascinantă care ne vorbește despre atotputernicia lui Dumnezeu, care închide gura leilor, și despre credincioșia exemplară a lui Daniel. Dar oare asta e tot ce ne spune?

 Cheia este în versetul 26 al capitolului 6, unde găsim decretul împăratului: „Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit.” O poruncă similară dăduse și Nabucodonosor înaintea lui, într-o situație asemănătoare. Este vorba de cei trei tineri aruncați în cuptorul încins pentru că au refuzat să se închine în fața statuii de aur.

 Așadar, Dumnezeu recurge la miracole uimitoare pentru a se face cunoscut oamenilor. Pentru a le oferi lumina cunoașterii de El și… mântuirea. Pentru că este Dumnezeul mântuirii. Și aceste minuni se petrec în viața celor ce-I stau la dispoziție, slujindu-I cu fidelitate. Și cărora le oferă mărturii „cu greutate”.

 La urma urmei, a cunoaște Adevărul, când lumea tinde spre apostazie, este tot o minune. Pe care o trăim în fiecare zi, cu mulțumire.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 11 martie, 2025

 

 

Drumurile lor trebuie să fi fost pavate, pentru că provincia pe care o străbăteau aparținea de două secole Imperiului Roman, dar nu au fost nicidecum… netede. Chiar dacă pașii îi purtau pe Via Egnatia. Nu erau „netede” pentru că Pavel și Sila propovăduiau Calea mântuirii, și aceasta a fost TOTDEAUNA întâmpinată cu împotriviri.

 De asta au avut parte și în Tesalonic, strălucitoarea capitală a Macedoniei, unde vesteau Cuvântul în sinagogă. Chiar dacă s-au bucurat de rod bogat, în sensul că „Unii dintre ei și o mare mulțime de greci temători de Dumnezeu și multe femei de frunte au crezut” (Fapte, 17:4), iudeii care nu au crezut au întărâtat cetatea împotriva lor.

  Confruntați cu pericolul, s-au văzut nevoiți să părăsească cetatea, mergând la Bereea, o cetate aflată la cca 70 km spre sud-vest. Primul lucru pe care l-au făcut acolo a fost să caute sinagoga. Pentru că și-au înțeles chemarea și știau bine ce aveau de făcut. Adică să-și continue lucrarea de predicare.

  Privitor la ascultătorii din Bereea, Luca, cronicarul evenimentelor, ne-a lăsat scris: „Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi.” (v 11) Aceste cuvinte ar putea da naștere la o întrebare firească: e, cumva, o competiție?

   Nu, nicidecum! Scriptura nu ne îndeamnă la întreceri. Dar credincioșia noastră, zelul în lucrare, dorința de implicare, ca semn că ne-am înțeles chemarea, nu sunt constante. Ele ne diferențiază. Și dacă evanghelistul Luca a remarcat asta, ar putea să-i scape lui Dumnezeu? Adică Celui care ne-a chemat la mântuire și va împărți răsplătirile? O, nu!

  Așadar, pentru că voia lui Dumnezeu ne este cunoscută, să căutăm s-o împlinim. Iar în lucrările care ne sunt încredințate, să dovedim zel. Dăruire. Fără a avea în vedere o întrecere, fără să căutăm să depășim pe cineva. Doar căutând să-L mulțumim pe Dumnezeu. Care v-a „aplauda” cu binecuvântări.

 De altfel, Isus a zis: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari”. (Luca 16:10) Doamne, ajută!

 

Simion Felix Marțian

 

Nu din cauza credinței lor au ajuns la închisoare. Nu, nu, ci din cauza mărturisirii ei. Nu îi interesa pe mai marii zilei ce cred niște oameni pe care, oricum, îi disprețuiau, dar îi deranja că această credință era mărturisită, iar pentru ei era acuzatoare.

  Numai că planurile lui Dumnezeu nu coincideau cu ale saducheilor. Așa că, potrivit relatării din cartea biblică „Faptele apostolilor” (cap.5), a trimis noaptea un înger care să-i elibereze pe apostoli. După ce i-a scos din închisoare, acesta le-a spus: „Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”(vers 20)

 Ar fi putut să se eschiveze, spunând: Păi, de acolo ne-au ridicat, și sunt cu ochii pe noi. Am fi în pericol în Templu. Dar n-au făcut-o. Știau la ce i-a chemat Dumnezeu și care este misiunea lor. Știau și că oamenii au o nevoie disperată de mântuire.

  Nu este greu de imaginat surpriza aprozilor, când i-au căutat dimineață în celulă. O cameră goală prin care trecuse îngerul lui Dumnezeu. I-au găsit, totuși, pe apostoli la Templu. Adică acolo unde le era locul.

  I-au dus în fața soborului, pentru a da socoteală de neascultarea lor. Prima interpelare a fost: „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta?”(vers 28) Fără a se tulbura, Petru și ceilalți au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”(vers 29)

  O replică fermă, pe care ar trebui să o învățăm bine, pentru că vom fi puși în situația să o folosim. Trăim vremuri de libertate. Așa ni se spune. Este libertatea de a promova păcatul, prezentându-l ca virtute. Dar libertatea credinței? Teoretic, există. Doar că, încet, încet, se strânge lațul, și vom fi împiedicați să mărturisim. Nu vom mai putea vorbi despre Mântuitorul care numește păcat ceea ce „tovarășii” promovează astăzi.

  Ori credincioșii nu pot să le ofere oamenilor un Cristos cosmetizat. Sau porționat. Nici adaptat noilor curente. Așa că, atunci când apar legi smintite, să o susținem pe cea veșnică, a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu are prioritate. Iar îngerii Lui nu sunt marxiști regresiști. Nici nu au treabă cu corectitudinea politică.

  Doamne, întărește-Ți mesagerii!

 

Simion Felix Marțian

 

„Un val cheamă un alt val” (Ps 42:7) ar putea părea doar o frumoasă exprimare poetică, dar realitatea ei este crudă când tragediile se multiplică dureros sub cerul înnorat al vieții. Să privim cutremurându-ne: era săracă, i-a murit soțul, iar creditorul nemilos amenința să-i ia cei doi fii în robie dacă nu-și plătește datoria. Mai e nevoie de vreun val?

 Această istorie o găsim în capitolul 4 al cărții biblice 2 Regi. Este zguduitoare, dar nu neobișnuită. Micii fermieri rezistau greu în anii de secetă, împrumutându-se, după care își pierdeau și puținul pământ. Mai era un pas spre dezastru: robia! Aceasta era ceva natural în plin sclavagism, iar în Israel era precis reglementată, la ei limitându-se la 6 ani, după care se scăpa de orice datorie. (Exodul, 21:2)

 Dar pentru o văduvă care-și plângea durerea și își striga sărăcia și neputința, perspectiva pierderii celor doi fii, mângâierea și sprijinul ei, era îngrozitoare. Unde să se ducă? La Elisei, prorocul lui Dumnezeu. De altfel, soțul femeii fusese dintre „fiii prorocilor”, deci cunoscut lui Elisei.

 A ajuns unde trebuia. Adică la întâlnirea cu atotputernicia lui Dumnezeu. Și cu dragostea Lui. Și totuși, dacă am fi asistat la scena întâlnirii femeii cu prorocul, am fi fost șocați de modul de desfășurare. Pentru că ne-am fi așteptat la un miracol imediat. Dar Elisei a început cu o întrebare: „Ce ai în casă?” (verset 2) Unde vrei să ajungi, Elisei? Dar el a continuat să prezinte planul abia după răspunsul femeii: „Un vas cu untdelemn”.

 A îndemnat-o, deci, să meargă să împrumute de la vecini vase goale, „și nu puține”. Apoi să toarne din vasul ei undelemn, umplând toate celelalte vase. Femeia a  făcut întocmai, mergând la sfârșit să-i spună lui Elisei cum au decurs lucrurile. Acesta a sfătuit-o să vândă uleiul, să-și plătească datoria, iar CU CE VA RĂMÂNE să trăiască ea și fiii ei.

 O istorie dureroasă, dar cu un final fericit. Și asta pentru că Dumnezeu a fost invitat să scrie scenariul. Suntem uimiți de fiecare dată când urmărim intervențiile divine, și chiar dacă ne-am obișnuit cu posibilitatea rezolvării problemelor, știind că Dumnezeu este atotputernic, doza de perplexitate vine din modul de operare.

 Dumnezeu putea să aleagă oricare metodă dintr-un număr care la El este infinit, dar a ales să lucreze cu… „materialul” petentului. În acest caz, al văduvei. Sunt, parcă, tot mai frecvente situațiile în care avem nevoie de astfel de intervenții. Dar e bine să reținem că trebuie să avem ceva. Măcar disponibilitatea de a conlucra cu Dumnezeu. Un ulcior care va crește miraculos. Abia apoi va veni îndemnul „Umple vasele!” Ca soluție salvatoare.

  Doamne, mărește-ne credința!

Simion Felix Marțian

N-a convocat nimeni mulţimea în pridvorul lui Solomon. Nu, n-a fost evanghelizare organizată, dar rezultatele au fost mai mult decât remarcabile. Extraordinare! Pentru că „numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii.” (Faptele apostolilor, 4:4)

  Petru şi-a dovedit din nou eficienţa în predicarea Evangheliei, adică însoţirea Duhului în lucrare. Şi, totuşi, ce căutau aceşti oameni în pridvorul lui Solomon, gata să asculte o predică? Răspunsul îl găsim la poarta „Frumoasă”.

  Era o zi obişnuită, potrivit relatării lui Luca, în care Petru şi Ioan se îndreptau spre Templu, la ceasul rugăciunii de după amiază.(Fapte, 3:1) La poarta Nicanor, numită şi „Frumoasă”, era un cerşetor, olog din naştere. Aici era adus „să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu.” (v 2)

  Omul a căpătat îndrăzneală, apelând la mila celor doi, atunci când a văzut „că voiau să intre în Templu”. Explicaţia e simplă: oamenii evlavioşi au şi o inimă largă. Sau ar trebui să aibă. Acesta o fi fost şi raţionamentul ologului.

  Un bănuţ aruncat la picioarele lipsite de vlagă ar fi însemnat îndeplinirea unei datorii umanitare. Şi era un gest aşteptat. Dar această atitudine n-ar fi UIMIT pe nimeni, iar pridvorul lui Solomon ar fi rămas gol. Cui ai fi vorbit despre mântuirea în Isus, Petre?

  Oricum, nici măcar acest bănuţ nu-l aveau. În schimb Îl aveau pe Cristos. Iar cuvintele lui reverberează până azi în inimile credincioşilor: „În Numele lui Isus Cristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” Şi FOSTUL olog „dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble.”

 Un gest frumos, dar la care oamenii se aşteaptă, pentru că- nu-i aşa?- suntem „altfel”, nu uimeşte pe nimeni şi oamenii nu pun întrebări. Deci nu aşteaptă răspunsuri. Petru şi Ioan au făcut mai mult de cât se aşteptau oamenii, şi ei plini de uimire au mers în pridvorul lui Solomon. Pentru că, răscoliţi fiind, aveau nevoie de răspunsuri.

  Poate că nu vom avea niciodată eficienţa lui Petru. Sau audienţa lui. Dar putem să oferim oamenilor mai mult de cât se aşteaptă prin trăirea noastră şi oamenii vor pune întrebări. Iar răspunsurile sunt pregătite.

  Atunci când ai în vedere tribuna, dorind să te adresezi publicului, e bine să treci pe la poartă. Să uimeşti oferind peste aşteptări. Ca să te asiguri că nu vei vorbi singur.

 

Simion Felix Marțian