Era ziua Sabatului și Mântuitorul, „după obiceiul Său”, era în sinagogă, învățând norodul. Și chiar dacă preocuparea Sa era mântuirea oamenilor, era sensibil ȘI la suferințele lor trupești. Așa că nu putea să treacă cu vederea prezența, printre ascultători, a unei femei gârbove.

 Această femeie „era stăpânită de un duh de neputință și nu putea să-și îndrepte spatele.”(Luca, 13:11) Și această stare dura de 18 ani. Impresionat de starea femeii, Isus a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta.” (v. 12) Este doar una dintre nenumăratele vindecări cu care Isus a uimit noroadele, dar implicația spirituală a lucrării este mult mai profundă.

  Putem să umblăm cocoșați spiritual o viață întreagă, fără să scăpăm de această legătură demonică. Pentru că minunile se petrec doar în prezența lui Isus. Și în această stare de gârboveală spirituală vom vedea doar pământul, fără a ne bucura de lumină. Dar cum se ajunge la această stare?

  Una dintre legături este preocuparea excesivă pentru pământ, pentru lucrurile materiale. În felul acesta nu ne vom ridica privirea spre cer și chiar vom ignora orice ține de spiritualitate. O altă legătură este necredința. Când consideri că nu ești decât un amestec de elemente chimice care se vor întoarce în circuitul universal, nu ai de ce să privești cerul și rămâi aplecat asupra pământului care te hrănește.

  Surprinzător, o altă cauză a acestei cocoșări este… falsa spiritualitate. Poți să umbli îndoit de bagajul enorm de erezii, de dogme care nu au nicio legătură cu Adevărul. Și să te mai și amăgești. Apropiindu-ne de Isus putem să auzim cuvintele pe care le-a auzit femeia gârbovă. Și, îndreptându-ne, să-I vedem fața.

  Această poziție care e incomodă, și ne ține și departe de lumină, nu este nicidecum un semn de smerenie, cum ni se sugerează. Noi trebuie să fim drepți și demni, pentru că trebuie nu doar să predicăm adevărul, ci să-l și apărăm. Cu luciditate.

  Într-o astfel de poziție ne văd cei care pun pe seama Scripturii dictonul „Crede și nu cerceta!” Fals. Biblia ne îndeamnă la cercetare, la studiu. Și ne mai îndeamnă să cerem înțelepciune, care ne va fi dată. Cât despre citatul amintit, el aparține lui Celsus, filosof grec din sec II, ADVERSAR al creștinismului.(Alethes logos, cca 177AD)

  În Numele lui Isus, fruntea sus, copii de Rege! Și privirea spre cer, să-L putem întâmpina. Venirea Domnului este aproape, oricât ar nega cei ce nu văd decât pământul.

 

Simion Felix Marțian

  Scena petrecută în Ierihon, avându-i ca protagoniști pe Isus și pe fiul lui Timeu, este tulburătoare. Animație, tensiune, un dialog scurt, și un punct culminant divin. Totul condensat, limpede și… eficient. Dar să ne apropiem de imaginile oferite de evangheliști.

  Isus traversa pentru ultima oară Ierihonul, în drumul Său spre ceea ce avea să devină Golgota mântuirii noastre. O ultimă șansă pentru Bartimeu, acest bărbat lipsit de vedere, nevoit să cerșească pentru a supraviețui. El „ședea jos lângă drum și cerea de milă”.(Marcu, 10:46)

  La auzul trecerii lui Isus, care era însoțit de ucenici și „o mare mulțime de oameni”, Bartimeu a început să strige: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!” Insistența sa a învins împotrivirea celor din jur, căci Isus S-a oprit și a zis: ”Chemați-l!”

  Dramatismul crește când omul care apela la mila oamenilor ajunge la mila lui Dumnezeu. „Ce vrei să-ți fac?” l-a întrebat Isus. Moment tensionat. Omul care cerșea, bucurându-se de fiecare bănuț aruncat la picioarele lui, trebuia să răspundă la întrebare.

  Auzise de Isus și de minunile Lui. Ar fi putut să spună: „Isuse, Tu care ai înmulțit pâinile și peștii, pune aici, lângă bănuții aceștia de aramă, o pungă de bani de aur. Sau o ladă cu bani. Știu că tu poți!” Dar el își cunoștea bine nevoia, și a cerut în consecință: „Rabuni, să capăt vederea”.(v 51)

  Isus se oferise să-i răspundă unei cereri și i-a răspuns: „Du-te, credința ta te-a mântuit”.(v 52) Iar cel ce-ar fi putut să ceară orice, a pimit ceea ce a cerut. Nu un ban, nu o pungă, ci lumină. Pentru a-și câștiga singur banii.

  Dincolo de bucuria plină de admirație pe care ne-o oferă această scenă, rămâne subiectul de meditație: Ce răspundem atunci când ni se pune întrebarea ca lui Bartimeu? Pentru că de cele mai multe ori cerem un bănuț. Sau doi. Sau… mai mulți.

 Mulți oameni trăiesc în întuneric. Alții într-o lumină iluzorie. Câți înțeleg, însă, nevoia de lumină? Sau de înțelepciue, pe care suntem îndemnați de Cuvânt să o cerem și ne va fi dată. Ne-am obișnuit să cerem de la Dumnezeu lucruri pe care le putem obține cu ceea ce ne-a dat deja: sănătate, inteligență,etc.

  Să ne cunoaștem bine nevoile reale și… prioritare. Și să cerem cu îndrăzneală. Crezând. Pentru că suntem în posesia unui cec semnat în alb: „Ce vrei să-ți fac?”

 

Simion Felix Marțan

 

Cartea profetului Daniel este cunoscută chiar și celor care nu au făcut o pasiune din citirea Bibliei, iar episodul în care profetul își petrece noaptea împreună cu leii ar putea figura la loc de frunte într-un top al celor mai populare secvențe biblice. Și asta pentru că este adusă chiar și în atenția copiilor, cu texte și imagini, acolo unde educația nu „a luat-o pe arătură”. 

 Dar să urmărim evenimentele. Daniel era încă la curtea lui Darius Medul, chiar dacă evreii au fost eliberați din robie de câțiva ani, prin edictul lui Cirus cel Mare, cuceritorul Babilonului (538 î Hr). Profetul a avut o ascensiune remarcabilă în timpul regilor precedenți, impus fiind de calitățile sale deosebite. În timpul lui Darius îl vedem propus ca înalt dregător peste toată împărăția. Dar și atunci, ca întotdeauna, o astfel de promovare a încins spiritele, dând naștere la invidii.

 Așa că adversarii lui au pus la cale un plan: l-au convis pe împărat, gâdilându-i orgoliul, să semneze un ordin prin care timp de 30 de zile orice rugăciune să-i fie adresată numai lui. Cel care și-ar fi permis să încalce porunca urma să fie dat hrană leilor.

 Aceasta era o capcană pentru Daniel, căruia acești „binevoitori” îi cunoșteau obiceiurile. Între practicile sale spirituale intra și rugăciunea, de trei ori pe zi, în care aducea închinare lui Dumnezeu. Acest fapt a fost adus la cunoștința împăratului, care s-a văzut nevoit să ia măsuri, aplicând legea. Chiar dacă o făcea cu strângere de inimă, căci ținea la Daniel. Ba chiar i-a urat: „Dumnezeul tău căruia necurmat Îi slujești să te scape!” (Daniel, 6:16)

 A fost o noapte lungă pentru… împărat, care aștepta cu emoție să vadă ce se întâmplă. Și zorii i-au oferit surpriza colosală: Daniel era nevătămat. Și pentru că leii refuzaseră „cina”, au primit la micul dejun pe defăimătorii lui Daniel.

 O istorie fascinantă care ne vorbește despre atotputernicia lui Dumnezeu, care închide gura leilor, și despre credincioșia exemplară a lui Daniel. Dar oare asta e tot ce ne spune?

 Cheia este în versetul 26 al capitolului 6, unde găsim decretul împăratului: „Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit.” O poruncă similară dăduse și Nabucodonosor înaintea lui, într-o situație asemănătoare. Este vorba de cei trei tineri aruncați în cuptorul încins pentru că au refuzat să se închine în fața statuii de aur.

 Așadar, Dumnezeu recurge la miracole uimitoare pentru a se face cunoscut oamenilor. Pentru a le oferi lumina cunoașterii de El și… mântuirea. Pentru că este Dumnezeul mântuirii. Și aceste minuni se petrec în viața celor ce-I stau la dispoziție, slujindu-I cu fidelitate. Și cărora le oferă mărturii „cu greutate”.

 La urma urmei, a cunoaște Adevărul, când lumea tinde spre apostazie, este tot o minune. Pe care o trăim în fiecare zi, cu mulțumire.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 11 martie, 2025

 

 

Drumurile lor trebuie să fi fost pavate, pentru că provincia pe care o străbăteau aparținea de două secole Imperiului Roman, dar nu au fost nicidecum… netede. Chiar dacă pașii îi purtau pe Via Egnatia. Nu erau „netede” pentru că Pavel și Sila propovăduiau Calea mântuirii, și aceasta a fost TOTDEAUNA întâmpinată cu împotriviri.

 De asta au avut parte și în Tesalonic, strălucitoarea capitală a Macedoniei, unde vesteau Cuvântul în sinagogă. Chiar dacă s-au bucurat de rod bogat, în sensul că „Unii dintre ei și o mare mulțime de greci temători de Dumnezeu și multe femei de frunte au crezut” (Fapte, 17:4), iudeii care nu au crezut au întărâtat cetatea împotriva lor.

  Confruntați cu pericolul, s-au văzut nevoiți să părăsească cetatea, mergând la Bereea, o cetate aflată la cca 70 km spre sud-vest. Primul lucru pe care l-au făcut acolo a fost să caute sinagoga. Pentru că și-au înțeles chemarea și știau bine ce aveau de făcut. Adică să-și continue lucrarea de predicare.

  Privitor la ascultătorii din Bereea, Luca, cronicarul evenimentelor, ne-a lăsat scris: „Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi.” (v 11) Aceste cuvinte ar putea da naștere la o întrebare firească: e, cumva, o competiție?

   Nu, nicidecum! Scriptura nu ne îndeamnă la întreceri. Dar credincioșia noastră, zelul în lucrare, dorința de implicare, ca semn că ne-am înțeles chemarea, nu sunt constante. Ele ne diferențiază. Și dacă evanghelistul Luca a remarcat asta, ar putea să-i scape lui Dumnezeu? Adică Celui care ne-a chemat la mântuire și va împărți răsplătirile? O, nu!

  Așadar, pentru că voia lui Dumnezeu ne este cunoscută, să căutăm s-o împlinim. Iar în lucrările care ne sunt încredințate, să dovedim zel. Dăruire. Fără a avea în vedere o întrecere, fără să căutăm să depășim pe cineva. Doar căutând să-L mulțumim pe Dumnezeu. Care v-a „aplauda” cu binecuvântări.

 De altfel, Isus a zis: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari”. (Luca 16:10) Doamne, ajută!

 

Simion Felix Marțian

 

Nu din cauza credinței lor au ajuns la închisoare. Nu, nu, ci din cauza mărturisirii ei. Nu îi interesa pe mai marii zilei ce cred niște oameni pe care, oricum, îi disprețuiau, dar îi deranja că această credință era mărturisită, iar pentru ei era acuzatoare.

  Numai că planurile lui Dumnezeu nu coincideau cu ale saducheilor. Așa că, potrivit relatării din cartea biblică „Faptele apostolilor” (cap.5), a trimis noaptea un înger care să-i elibereze pe apostoli. După ce i-a scos din închisoare, acesta le-a spus: „Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”(vers 20)

 Ar fi putut să se eschiveze, spunând: Păi, de acolo ne-au ridicat, și sunt cu ochii pe noi. Am fi în pericol în Templu. Dar n-au făcut-o. Știau la ce i-a chemat Dumnezeu și care este misiunea lor. Știau și că oamenii au o nevoie disperată de mântuire.

  Nu este greu de imaginat surpriza aprozilor, când i-au căutat dimineață în celulă. O cameră goală prin care trecuse îngerul lui Dumnezeu. I-au găsit, totuși, pe apostoli la Templu. Adică acolo unde le era locul.

  I-au dus în fața soborului, pentru a da socoteală de neascultarea lor. Prima interpelare a fost: „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta?”(vers 28) Fără a se tulbura, Petru și ceilalți au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”(vers 29)

  O replică fermă, pe care ar trebui să o învățăm bine, pentru că vom fi puși în situația să o folosim. Trăim vremuri de libertate. Așa ni se spune. Este libertatea de a promova păcatul, prezentându-l ca virtute. Dar libertatea credinței? Teoretic, există. Doar că, încet, încet, se strânge lațul, și vom fi împiedicați să mărturisim. Nu vom mai putea vorbi despre Mântuitorul care numește păcat ceea ce „tovarășii” promovează astăzi.

  Ori credincioșii nu pot să le ofere oamenilor un Cristos cosmetizat. Sau porționat. Nici adaptat noilor curente. Așa că, atunci când apar legi smintite, să o susținem pe cea veșnică, a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu are prioritate. Iar îngerii Lui nu sunt marxiști regresiști. Nici nu au treabă cu corectitudinea politică.

  Doamne, întărește-Ți mesagerii!

 

Simion Felix Marțian

 

„Un val cheamă un alt val” (Ps 42:7) ar putea părea doar o frumoasă exprimare poetică, dar realitatea ei este crudă când tragediile se multiplică dureros sub cerul înnorat al vieții. Să privim cutremurându-ne: era săracă, i-a murit soțul, iar creditorul nemilos amenința să-i ia cei doi fii în robie dacă nu-și plătește datoria. Mai e nevoie de vreun val?

 Această istorie o găsim în capitolul 4 al cărții biblice 2 Regi. Este zguduitoare, dar nu neobișnuită. Micii fermieri rezistau greu în anii de secetă, împrumutându-se, după care își pierdeau și puținul pământ. Mai era un pas spre dezastru: robia! Aceasta era ceva natural în plin sclavagism, iar în Israel era precis reglementată, la ei limitându-se la 6 ani, după care se scăpa de orice datorie. (Exodul, 21:2)

 Dar pentru o văduvă care-și plângea durerea și își striga sărăcia și neputința, perspectiva pierderii celor doi fii, mângâierea și sprijinul ei, era îngrozitoare. Unde să se ducă? La Elisei, prorocul lui Dumnezeu. De altfel, soțul femeii fusese dintre „fiii prorocilor”, deci cunoscut lui Elisei.

 A ajuns unde trebuia. Adică la întâlnirea cu atotputernicia lui Dumnezeu. Și cu dragostea Lui. Și totuși, dacă am fi asistat la scena întâlnirii femeii cu prorocul, am fi fost șocați de modul de desfășurare. Pentru că ne-am fi așteptat la un miracol imediat. Dar Elisei a început cu o întrebare: „Ce ai în casă?” (verset 2) Unde vrei să ajungi, Elisei? Dar el a continuat să prezinte planul abia după răspunsul femeii: „Un vas cu untdelemn”.

 A îndemnat-o, deci, să meargă să împrumute de la vecini vase goale, „și nu puține”. Apoi să toarne din vasul ei undelemn, umplând toate celelalte vase. Femeia a  făcut întocmai, mergând la sfârșit să-i spună lui Elisei cum au decurs lucrurile. Acesta a sfătuit-o să vândă uleiul, să-și plătească datoria, iar CU CE VA RĂMÂNE să trăiască ea și fiii ei.

 O istorie dureroasă, dar cu un final fericit. Și asta pentru că Dumnezeu a fost invitat să scrie scenariul. Suntem uimiți de fiecare dată când urmărim intervențiile divine, și chiar dacă ne-am obișnuit cu posibilitatea rezolvării problemelor, știind că Dumnezeu este atotputernic, doza de perplexitate vine din modul de operare.

 Dumnezeu putea să aleagă oricare metodă dintr-un număr care la El este infinit, dar a ales să lucreze cu… „materialul” petentului. În acest caz, al văduvei. Sunt, parcă, tot mai frecvente situațiile în care avem nevoie de astfel de intervenții. Dar e bine să reținem că trebuie să avem ceva. Măcar disponibilitatea de a conlucra cu Dumnezeu. Un ulcior care va crește miraculos. Abia apoi va veni îndemnul „Umple vasele!” Ca soluție salvatoare.

  Doamne, mărește-ne credința!

Simion Felix Marțian

N-a convocat nimeni mulţimea în pridvorul lui Solomon. Nu, n-a fost evanghelizare organizată, dar rezultatele au fost mai mult decât remarcabile. Extraordinare! Pentru că „numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii.” (Faptele apostolilor, 4:4)

  Petru şi-a dovedit din nou eficienţa în predicarea Evangheliei, adică însoţirea Duhului în lucrare. Şi, totuşi, ce căutau aceşti oameni în pridvorul lui Solomon, gata să asculte o predică? Răspunsul îl găsim la poarta „Frumoasă”.

  Era o zi obişnuită, potrivit relatării lui Luca, în care Petru şi Ioan se îndreptau spre Templu, la ceasul rugăciunii de după amiază.(Fapte, 3:1) La poarta Nicanor, numită şi „Frumoasă”, era un cerşetor, olog din naştere. Aici era adus „să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu.” (v 2)

  Omul a căpătat îndrăzneală, apelând la mila celor doi, atunci când a văzut „că voiau să intre în Templu”. Explicaţia e simplă: oamenii evlavioşi au şi o inimă largă. Sau ar trebui să aibă. Acesta o fi fost şi raţionamentul ologului.

  Un bănuţ aruncat la picioarele lipsite de vlagă ar fi însemnat îndeplinirea unei datorii umanitare. Şi era un gest aşteptat. Dar această atitudine n-ar fi UIMIT pe nimeni, iar pridvorul lui Solomon ar fi rămas gol. Cui ai fi vorbit despre mântuirea în Isus, Petre?

  Oricum, nici măcar acest bănuţ nu-l aveau. În schimb Îl aveau pe Cristos. Iar cuvintele lui reverberează până azi în inimile credincioşilor: „În Numele lui Isus Cristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” Şi FOSTUL olog „dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble.”

 Un gest frumos, dar la care oamenii se aşteaptă, pentru că- nu-i aşa?- suntem „altfel”, nu uimeşte pe nimeni şi oamenii nu pun întrebări. Deci nu aşteaptă răspunsuri. Petru şi Ioan au făcut mai mult de cât se aşteptau oamenii, şi ei plini de uimire au mers în pridvorul lui Solomon. Pentru că, răscoliţi fiind, aveau nevoie de răspunsuri.

  Poate că nu vom avea niciodată eficienţa lui Petru. Sau audienţa lui. Dar putem să oferim oamenilor mai mult de cât se aşteaptă prin trăirea noastră şi oamenii vor pune întrebări. Iar răspunsurile sunt pregătite.

  Atunci când ai în vedere tribuna, dorind să te adresezi publicului, e bine să treci pe la poartă. Să uimeşti oferind peste aşteptări. Ca să te asiguri că nu vei vorbi singur.

 

Simion Felix Marțian

Părea că și valea simte încordarea grea care se instalase între oștirile aflate față în față pe versanții care o mărgineau. Nu era prima experiență de război a bărbaților din Israel, iar filistenii erau adversari… consacrați. De data asta, însă, era ceva deosebit.

 În rândurile filistenilor era un uriaș de aproape trei metri, a cărui armură cântărea în jur de optzeci de kilograme. Cine să-l înfrunte? Căci provocarea lansată de el era să lupte cu un războinic israelit, iar armata căreia îi va aparține învingătorul să fie considerată biruitoare.

 Tăcere în rândul israeliților. Să fi fost lașitate? Sau o evaluare…  realistă a situației? Dar și în cel de-al doilea caz, evaluarea ar fi trebuit să se facă prin prisma credinței. Doar erau poporul lui Dumnezeu. Este momentul extrem de tensionat când în scenă intră David, tânărul păstor din Betleem.

 Acesta a venit trimis de Isai, tatăl său, să aducă provizii celor trei frați mai mari aflați pe câmpul de luptă. Și mai era însărcinat să ducă vești tatălui lor de la fața locului. Așadar, corespondent de război. Era necesar, pentru că știrile false și manipularea se născuseră deja. (Nu e de mirare că au atins cotele alarmante de astăzi).

 Dumnezeu nu admitea batjocorirea poporului Său, dar avea nevoie de un om care să-și folosească în acest demers credința. Și acesta a fost David, care a zis „Domnul care m-a izbăvit din ghearele leului și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean.” (1 Samuel, 17:37) Convins de acest lucru, a refuzat armura împăratului și a pornit împotriva uriașului Goliat doar cu praștia și cele cinci pietre luate din râu, spunându-i acestuia: „Domnul nu mântuiește nici prin sabie, nici prin suliță. Căci biruința este a Domnului.” (1 Samuel, 17: 47)

 Victoria (neașteptată pentru analiști) a fost răsunătoare, uriașul fiind doborât cu prima piatră lansată din praștia mânuită de tânărul David. A urmat decapitarea victimei cu propria lui sabie și urmărirea filistenilor. Victorie pe toată linia.

 Se mai ridică și azi câte un Goliat umflat ideologic și înarmat cu trusturi de presă și servicii, care batjocorește poporul lui Dumnezeu, Biserica. Filistenilor, această armătură nu vă scapă de mânia lui Dumnezeu. Amintiți-vă de cuvintele încrezătoare ale lui David și de praștia din Valea Terebinților.

 Iar voi, credincioșilor, fiți încrezători, căci Dumnezeu ne spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.” (Maleahi, 3:6) Și, în confruntare, îndrăzniți să puneți  în praștie cele scrise, „căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca, 1:37)

 „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” (Ps. 118: 25)

Simion Felix Marțian

Siegen, 21 ianuarie, 2025

Nu era la prima sa experiență de detenție. Chiar și în Roma a mai existat anterior un astfel de episod. Iar înainte de a ajunge la Roma, a cunoscut închisorile din Filipi și Cezareea. Aceste episoade dureroase, dar și multe altele, au marcat drumul de vestitor al Evangheliei pentru apostolul Pavel. Dar îi dădeau o aură luminoasă de învingător.

  Se apropia de sfârșitul „alergării” cum el însuși se exprima, și din închisoarea Romei scrie ultima sa scrisoare, care era adresăta lui Timotei, copilul său spiritul. În ea își exprima durerea că nu-i mai avea alături pe foștii tovarăși de slujire, și îl chema pe Timotei pe la el.

  Vizita unui om la care ținea mult ar fi adus o mare bucurie, la aceasta adăugându-se și faptul că putea să-i mai aducă unele lucruri de care avea nevoie. Și chiar i-a scris în privința asta.

  Încă nu apăruseră în Europa nici arahidele, nici ciocolata, dar cu siguranță erau alte bunătăți. Însă Pavel nu i-a scris prietenului să că ar dori așa ceva. Dar pentru că era frig, se apropia iarna, îi trebuia ceva să se încălzească: mantaua și cărțile. Căldură pentru trup și pentru suflet. „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele. ” (2 Timotei 4:13)

  Cererea lui privitoare la cărți ar putea să surprindă, chiar dacă cititul înseamnă cunoaștere. Pentru că pe Pavel îl caracteriza cunoașterea, deci n-ar mai fi avut nevoie de asta. Studiase teologia la Ierusalim, iar Evanghelia o primise pe cale divină de la Cristos.

  Lectura mai poate să întărească credința, dar la Pavel nu mai era nevoie, după experiențele miraculoase avute. Convertirea lui, petrecută pe drumul Damascului, a fost un miracol, dar a avut parte de atâtea altele, unele fiind făcute de Dumnezeu prin mâinile lui.

  Cititul i-ar fi îmbogățit cultura generală, dar Pavel nici de aceasta nu mai avea nevoie. A dovedit în Areopagul atenian că le cunoaște grecilor scrierile, dându-le citate din scriitorii lor. Așadar, avea o cultură vastă.

  Să-și alunge plictiseala, oare? Nicidecum! Detenția sa din Filipi ne arată că Pavel nu se plictisise niciodată, în închisoare rugându-se și înălțând cântări de laudă lui Dumnezeu. Și privind minunile Sale.

 Chiar dacă cererea lui pare neîntemeiată, ea se justifică. Poate nu mai avea ce să învețe, dar Pavel cunoștea puterea de îmbărbătare și de mângâiere a celor scrise. Voia să-și simtă cărțile alături, să le vadă lumina.

  De aceea e surprinzător că mulți „credincioși” contemporani disprețuiesc Cartea. Deși nu au nici experiența, nici credința, nici cultura lui Pavel, consideră că nu este nevoie să citească. Se mulțumesc cu o cunoaștere a lui Dumnezeu… „după ureche”. Insuficient.

  Apostolul Pavel ne îndeamnă, printre altele: „Călcaţi pe urmele mele”. Am putea să o facem și în privința cititului? Pentru că cititul înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere. Ca să rămânem în picioare, ancorați în Adevăr.

Așadar, lectură plăcută!

Simion Felix Marțian

Se sting treptat ecourile mult așteptatei sărbători. Ale Crăciunului. Voi numi astfel sărbătoarea, asumându-mi riscul de a fi împroșcat, dar eu știu că rolul trâmbițașului este acele de a da semnale clare. De a se face înțeles. Ignorând polemiștii al căror rol nu pare a fi unul constructiv.

  Se sting ecourile acolo unde… a fost ceva. O colindă, o bucurie sinceră, entuziastă chiar. Și toate pornind de la semnificația sărbătorii. Pentru că zgomotul târgurilor de sezon încă persistă. Și acestea tot de… Crăciun.

  Ignoranța mulțimii privind sărbătorile religioase este explicabilă. Tânăra generație nu consideră cool ceva moștenit de la bunici. Lumea lor are alte coordonate și alte obiective. Și de trasarea acestora se ocupă… presa. Mass-media.

  Să ne întoarcem pentru o clipă la Betleem. Vestea bună a fost adusă de un înger la niște păstori. Aceștia și-au asumat rolul de a duce vestea mai departe, și au făcut-o. Nu reiese, însă, de nicăieri că oamenii care au primit vestea au fost foarte convinși, sau că Isus ar fi crescut fiind considerat Mântuitorul venit în iesle.

  Cum ar fi fost primită vestea dacă ar fi fost transmisă oficial? Prin presa mainstream. Trei magi din răsărit au primit călăuzire divină să vină la Ierusalim, să se închine Regelui „de curând născut”. Și chiar dacă Irod n-a înțeles imediat despre ce e vorba (corigent, probabil, la religie), consilierii lui au înțeles. Iar profețiile vorbeau și despre locul nașterii lui Mesia. Betleem. Care ar fi fost sonoritatea trâmbițelor împărătești? Și care ar fi fost ecoul?

 Păstori versus curtea regală. Nu-i totuna să primești o informație de „La moara lui Felix” sau din „New York Times”. Ori „Der Spiegel”. Doar că „presa oficială” a tăcut, iar Irod, vrând să-și asigure tronul, a luat măsuri criminale, de o cruzime greu de imaginat.

 Nici astăzi presa oficială nu este interesată de promovarea Adevărului. A Luminii. Rămâne să o facă păstorii literelor. Cei neînsemnați. E drept, fără ecoul celor dintâi, dar nu înseamnă că în zadar. Doar că ar trebui să se alinieze, renunțând la controverse stupide legate de amănunte total nesemnificative. Cum ar fi numele sărbătorii, data ei, modul de manifestre, etc.

 Dumnezeu și-a dus planul la îndeplinire fără trâmbițașii lui Irod. Și lucrarea Lui continuă fără aportul gorniștilor ultra-sonori de astăzi. O veste bună poate încălzi inima chiar dacă se transmite în șoaptă. Mai ales când e vorba de destinul etern al fiecăruia.

  Așadar, Christos S-a născut!

 

Simion Felix Marțian