N-a convocat nimeni mulţimea în pridvorul lui Solomon. Nu, n-a fost evanghelizare organizată, dar rezultatele au fost mai mult decât remarcabile. Extraordinare! Pentru că „numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii.” (Faptele apostolilor, 4:4)

  Petru şi-a dovedit din nou eficienţa în predicarea Evangheliei, adică însoţirea Duhului în lucrare. Şi, totuşi, ce căutau aceşti oameni în pridvorul lui Solomon, gata să asculte o predică? Răspunsul îl găsim la poarta „Frumoasă”.

  Era o zi obişnuită, potrivit relatării lui Luca, în care Petru şi Ioan se îndreptau spre Templu, la ceasul rugăciunii de după amiază.(Fapte, 3:1) La poarta Nicanor, numită şi „Frumoasă”, era un cerşetor, olog din naştere. Aici era adus „să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu.” (v 2)

  Omul a căpătat îndrăzneală, apelând la mila celor doi, atunci când a văzut „că voiau să intre în Templu”. Explicaţia e simplă: oamenii evlavioşi au şi o inimă largă. Sau ar trebui să aibă. Acesta o fi fost şi raţionamentul ologului.

  Un bănuţ aruncat la picioarele lipsite de vlagă ar fi însemnat îndeplinirea unei datorii umanitare. Şi era un gest aşteptat. Dar această atitudine n-ar fi UIMIT pe nimeni, iar pridvorul lui Solomon ar fi rămas gol. Cui ai fi vorbit despre mântuirea în Isus, Petre?

  Oricum, nici măcar acest bănuţ nu-l aveau. În schimb Îl aveau pe Cristos. Iar cuvintele lui reverberează până azi în inimile credincioşilor: „În Numele lui Isus Cristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” Şi FOSTUL olog „dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble.”

 Un gest frumos, dar la care oamenii se aşteaptă, pentru că- nu-i aşa?- suntem „altfel”, nu uimeşte pe nimeni şi oamenii nu pun întrebări. Deci nu aşteaptă răspunsuri. Petru şi Ioan au făcut mai mult de cât se aşteptau oamenii, şi ei plini de uimire au mers în pridvorul lui Solomon. Pentru că, răscoliţi fiind, aveau nevoie de răspunsuri.

  Poate că nu vom avea niciodată eficienţa lui Petru. Sau audienţa lui. Dar putem să oferim oamenilor mai mult de cât se aşteaptă prin trăirea noastră şi oamenii vor pune întrebări. Iar răspunsurile sunt pregătite.

  Atunci când ai în vedere tribuna, dorind să te adresezi publicului, e bine să treci pe la poartă. Să uimeşti oferind peste aşteptări. Ca să te asiguri că nu vei vorbi singur.

 

Simion Felix Marțian

Părea că și valea simte încordarea grea care se instalase între oștirile aflate față în față pe versanții care o mărgineau. Nu era prima experiență de război a bărbaților din Israel, iar filistenii erau adversari… consacrați. De data asta, însă, era ceva deosebit.

 În rândurile filistenilor era un uriaș de aproape trei metri, a cărui armură cântărea în jur de optzeci de kilograme. Cine să-l înfrunte? Căci provocarea lansată de el era să lupte cu un războinic israelit, iar armata căreia îi va aparține învingătorul să fie considerată biruitoare.

 Tăcere în rândul israeliților. Să fi fost lașitate? Sau o evaluare…  realistă a situației? Dar și în cel de-al doilea caz, evaluarea ar fi trebuit să se facă prin prisma credinței. Doar erau poporul lui Dumnezeu. Este momentul extrem de tensionat când în scenă intră David, tânărul păstor din Betleem.

 Acesta a venit trimis de Isai, tatăl său, să aducă provizii celor trei frați mai mari aflați pe câmpul de luptă. Și mai era însărcinat să ducă vești tatălui lor de la fața locului. Așadar, corespondent de război. Era necesar, pentru că știrile false și manipularea se născuseră deja. (Nu e de mirare că au atins cotele alarmante de astăzi).

 Dumnezeu nu admitea batjocorirea poporului Său, dar avea nevoie de un om care să-și folosească în acest demers credința. Și acesta a fost David, care a zis „Domnul care m-a izbăvit din ghearele leului și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean.” (1 Samuel, 17:37) Convins de acest lucru, a refuzat armura împăratului și a pornit împotriva uriașului Goliat doar cu praștia și cele cinci pietre luate din râu, spunându-i acestuia: „Domnul nu mântuiește nici prin sabie, nici prin suliță. Căci biruința este a Domnului.” (1 Samuel, 17: 47)

 Victoria (neașteptată pentru analiști) a fost răsunătoare, uriașul fiind doborât cu prima piatră lansată din praștia mânuită de tânărul David. A urmat decapitarea victimei cu propria lui sabie și urmărirea filistenilor. Victorie pe toată linia.

 Se mai ridică și azi câte un Goliat umflat ideologic și înarmat cu trusturi de presă și servicii, care batjocorește poporul lui Dumnezeu, Biserica. Filistenilor, această armătură nu vă scapă de mânia lui Dumnezeu. Amintiți-vă de cuvintele încrezătoare ale lui David și de praștia din Valea Terebinților.

 Iar voi, credincioșilor, fiți încrezători, căci Dumnezeu ne spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.” (Maleahi, 3:6) Și, în confruntare, îndrăzniți să puneți  în praștie cele scrise, „căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca, 1:37)

 „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” (Ps. 118: 25)

Simion Felix Marțian

Siegen, 21 ianuarie, 2025

Nu era la prima sa experiență de detenție. Chiar și în Roma a mai existat anterior un astfel de episod. Iar înainte de a ajunge la Roma, a cunoscut închisorile din Filipi și Cezareea. Aceste episoade dureroase, dar și multe altele, au marcat drumul de vestitor al Evangheliei pentru apostolul Pavel. Dar îi dădeau o aură luminoasă de învingător.

  Se apropia de sfârșitul „alergării” cum el însuși se exprima, și din închisoarea Romei scrie ultima sa scrisoare, care era adresăta lui Timotei, copilul său spiritul. În ea își exprima durerea că nu-i mai avea alături pe foștii tovarăși de slujire, și îl chema pe Timotei pe la el.

  Vizita unui om la care ținea mult ar fi adus o mare bucurie, la aceasta adăugându-se și faptul că putea să-i mai aducă unele lucruri de care avea nevoie. Și chiar i-a scris în privința asta.

  Încă nu apăruseră în Europa nici arahidele, nici ciocolata, dar cu siguranță erau alte bunătăți. Însă Pavel nu i-a scris prietenului să că ar dori așa ceva. Dar pentru că era frig, se apropia iarna, îi trebuia ceva să se încălzească: mantaua și cărțile. Căldură pentru trup și pentru suflet. „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele. ” (2 Timotei 4:13)

  Cererea lui privitoare la cărți ar putea să surprindă, chiar dacă cititul înseamnă cunoaștere. Pentru că pe Pavel îl caracteriza cunoașterea, deci n-ar mai fi avut nevoie de asta. Studiase teologia la Ierusalim, iar Evanghelia o primise pe cale divină de la Cristos.

  Lectura mai poate să întărească credința, dar la Pavel nu mai era nevoie, după experiențele miraculoase avute. Convertirea lui, petrecută pe drumul Damascului, a fost un miracol, dar a avut parte de atâtea altele, unele fiind făcute de Dumnezeu prin mâinile lui.

  Cititul i-ar fi îmbogățit cultura generală, dar Pavel nici de aceasta nu mai avea nevoie. A dovedit în Areopagul atenian că le cunoaște grecilor scrierile, dându-le citate din scriitorii lor. Așadar, avea o cultură vastă.

  Să-și alunge plictiseala, oare? Nicidecum! Detenția sa din Filipi ne arată că Pavel nu se plictisise niciodată, în închisoare rugându-se și înălțând cântări de laudă lui Dumnezeu. Și privind minunile Sale.

 Chiar dacă cererea lui pare neîntemeiată, ea se justifică. Poate nu mai avea ce să învețe, dar Pavel cunoștea puterea de îmbărbătare și de mângâiere a celor scrise. Voia să-și simtă cărțile alături, să le vadă lumina.

  De aceea e surprinzător că mulți „credincioși” contemporani disprețuiesc Cartea. Deși nu au nici experiența, nici credința, nici cultura lui Pavel, consideră că nu este nevoie să citească. Se mulțumesc cu o cunoaștere a lui Dumnezeu… „după ureche”. Insuficient.

  Apostolul Pavel ne îndeamnă, printre altele: „Călcaţi pe urmele mele”. Am putea să o facem și în privința cititului? Pentru că cititul înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere. Ca să rămânem în picioare, ancorați în Adevăr.

Așadar, lectură plăcută!

Simion Felix Marțian

Se sting treptat ecourile mult așteptatei sărbători. Ale Crăciunului. Voi numi astfel sărbătoarea, asumându-mi riscul de a fi împroșcat, dar eu știu că rolul trâmbițașului este acele de a da semnale clare. De a se face înțeles. Ignorând polemiștii al căror rol nu pare a fi unul constructiv.

  Se sting ecourile acolo unde… a fost ceva. O colindă, o bucurie sinceră, entuziastă chiar. Și toate pornind de la semnificația sărbătorii. Pentru că zgomotul târgurilor de sezon încă persistă. Și acestea tot de… Crăciun.

  Ignoranța mulțimii privind sărbătorile religioase este explicabilă. Tânăra generație nu consideră cool ceva moștenit de la bunici. Lumea lor are alte coordonate și alte obiective. Și de trasarea acestora se ocupă… presa. Mass-media.

  Să ne întoarcem pentru o clipă la Betleem. Vestea bună a fost adusă de un înger la niște păstori. Aceștia și-au asumat rolul de a duce vestea mai departe, și au făcut-o. Nu reiese, însă, de nicăieri că oamenii care au primit vestea au fost foarte convinși, sau că Isus ar fi crescut fiind considerat Mântuitorul venit în iesle.

  Cum ar fi fost primită vestea dacă ar fi fost transmisă oficial? Prin presa mainstream. Trei magi din răsărit au primit călăuzire divină să vină la Ierusalim, să se închine Regelui „de curând născut”. Și chiar dacă Irod n-a înțeles imediat despre ce e vorba (corigent, probabil, la religie), consilierii lui au înțeles. Iar profețiile vorbeau și despre locul nașterii lui Mesia. Betleem. Care ar fi fost sonoritatea trâmbițelor împărătești? Și care ar fi fost ecoul?

 Păstori versus curtea regală. Nu-i totuna să primești o informație de „La moara lui Felix” sau din „New York Times”. Ori „Der Spiegel”. Doar că „presa oficială” a tăcut, iar Irod, vrând să-și asigure tronul, a luat măsuri criminale, de o cruzime greu de imaginat.

 Nici astăzi presa oficială nu este interesată de promovarea Adevărului. A Luminii. Rămâne să o facă păstorii literelor. Cei neînsemnați. E drept, fără ecoul celor dintâi, dar nu înseamnă că în zadar. Doar că ar trebui să se alinieze, renunțând la controverse stupide legate de amănunte total nesemnificative. Cum ar fi numele sărbătorii, data ei, modul de manifestre, etc.

 Dumnezeu și-a dus planul la îndeplinire fără trâmbițașii lui Irod. Și lucrarea Lui continuă fără aportul gorniștilor ultra-sonori de astăzi. O veste bună poate încălzi inima chiar dacă se transmite în șoaptă. Mai ales când e vorba de destinul etern al fiecăruia.

  Așadar, Christos S-a născut!

 

Simion Felix Marțian

Poporul evreu a fost dintotdeauna un popor religios, această religiozitate nefiind, însă, o împletire de eresuri, folclor și nume biblice, cum întâlnim în anumite zone ale creștinismului contemporan. La ei se poate vorbi despre o temeinică cunoaștere a scrierilor sacre. A Cuvântului lui Dumnezeu.

  Și nu e de mirare. Copiii lor ajungeau la majoratul spiritual la vârsta de treisprezece ani, urmând ca din acest punct al existenței să dea socoteală de faptele lor în fața Legii lui Dumnezeu. Ori, pentru a-i responsabiliza astfel, trebuia ca această Lege să le fie cunoscută. Și învățau cu sârguință.

  Așadar, familiarizați cu cele scrise, cunoșteau și profețiile privitoare la Mesia. Iar venirea Lui n-ar fi avut de ce să-i surprindă. Putea să fie o știre extraordinară, adusă la cunoștința poporului. Dar se pare că încă de atunci a început clasificarea știrilor și manipularea, potrivit cu interesele mai-marilor zilei.

  Să urmărim, însă, evenimentele. Magii, aparținând popoarelor orientale, aveau alte surse de informații. Ei mai apelau la astrologie, urmărind mersul stelelor. Chiar dacă israeliții aveau interdicție categorică în privința asta. S-au folosit, deci, de abilitățile lor de cititori în stele, chiar dacă nici acestea nu s-au dovedit infailibile. Pentru că nici nu au ajuns direct la destinație, nici nu au înțeles prea bine cum stau lucrurile cu Regele „de curând născut”. Cât despre Împărăția Lui… nimic.

  Au ajuns la Irod, care la auzul veștii a intrat în panică, văzăndu-și tronul amenințat. El cunoștea profețiile, dar probabil a fost puțin corigent. Dar nu și consilierii săi, la care a apelat pentru a-l lumina. Aceștia i-au citat din profeți despre locul nașterii: Betleem! A urmat manipularea grosolană prin trecerea sub tăcere a unei știri de interes planetar. Ba, mai mult, în încercarea de a elimina Pruncul, adică pe Trimisul lui Dumnezeu, a recurs la uciderea pruncilor din zona Betleemului.

  Mântuitorul venise, iar poporul trebuia să afle și să se bucure. Dar sursele „oficiale” nu-i erau de folos. Renunță Dumnezeu? Nicidecum. Posibilitățile Lui de a comunica sunt infinite. Și a trimis îngerul. Dar nu la Irod. La păstori. La cei care nu aveau niciun interes să blocheze știrea. La cei care știau să se bucure.

  Se apropie Sărbătoarea Nașterii, dar Irod își continuă manipularea și azi, căutând să abată atenția de la Sărbătorit. Cei care, însă, se vor focaliza pe eveniment, se vor certa, poate, pe subiectul: este sau nu este aceasta data Nașterii? De parcă ar avea vreo importanță când ne-a atins veșnicia. Și aceasta este este ațipire spirituală.

  Domnezeu vorbește celor treji. Păstorii erau de strajă. Și cu inima sinceră. Și cei ce sunt astfel se vor întâlni cu îngerii și vor vedea strălucirea slavei lui Dumnezeu. Sus inima, creștini. Mesia S-a născut, chiar dacă asupra subiectului se tace. Oricum nu avem nevoie de trâmbițele lui Irod. Dar putem duce vestea colindând.

Sărbători binecuvântate!

Simion Felix Marțian

Siegen, 14 decembrie 2021

Asediul Samariei nu era unul oarecare, căci Ben-Hadad, împăratul Siriei, venise însoțit de întreaga sa armată. Prinși în acest cerc ucigaș, cei din cetate și-au epuizat rezervele de hrană, iar ceea ce găsim scris în 2 Împărați, capitolul 6, este zguduitor. Dacă suntem cutremurați când citim despre prețul exorbitant al „alimentelor” (cap de măgar, găinaț de porumbel), următoarea imagine pare desprinsă dintr-un scenariu horor: femei disperate împărțindu-și copiii pentru a fi mâncați. Și e cruda realitate.

   La toate acestea, Ioram, împăratul Israelului, asista neputincios, ba chiar îl acuza, în disperarea sa, pe prorocul Elisei ca fiind vinovat de această situație dramatică. Și pentru că Dumnezeu tăcea, iar el nu avea soluții, împăratul s-a dus la proroc, iar ceea ce a aflat depășea cele mai optimiste așteptări: „Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu, și două măsuri de orz cu un siclu.”

  Imposibil? Poate, dar nu la Dumnezeu. Însă unul dintre sceptici a zis: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” ( 2Împărați, 7:2) Și minunea s-a produs.

  Patru leproși aflați la poarta cetății, știind că nu mai au nimic de pierdut, s-au dus noaptea în tabăra sirienilor. Aceștia o părăsiseră în grabă, căci Dumnezeu făcuse să se audă un vuiet de cai și care de luptă, îngrozindu-i. Corturile au rămas însă pe loc, cu toate proviziile, iar cei patru au dus vestea bună în cetate.

  „Ferestrele cerului”, cum se exprimase oșteanul neîncrezător, s-au deschis, iar alimentele atât de râvnite au ajuns în Samaria înfometată. O astfel de soluție nu este la îndemâna oamenilor, dar oamenii Îl au pe Dumnezeu. Pe Cel ce poate. Și mai au la îndemână rugăciunea, ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu.

  Oricât ar părea de disperată situația prin care treci, crede că „ferestrele cerului” n-au fost bătute în cuie. Ba par să aibă balamalele unse neîncetat, pentru a se deschide mai ușor. Spre binecuvântare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea nevoilor celor din Samaria, dar nici noi nu suntem mai puțin iubiți de El. Iar cerul are „ferestre” și spre noi.

  Bateți cu îndrăzneală la ferestrele de binecuvântare ale lui Dumnezeu. Prin rugăciuni.

Simion Felix Marțian

Parabola în care Mântuitorul ne vorbeşte despre „samariteanul milostiv” vine ca răspuns la întrebarea provocatoare a unui învăţător al Legii: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10:29) Claritatea expunerii îl dezarmează pe cel care intenţiona să-L ispitească pe Isus, determinându-l să accepte concluzia, de altfel evidentă.

  Despre ce este vorba? Un om care călătorea din Ierusalim spre Ierihon este atacat de tâlhari, jefuit, bătut, „lăsat aproape mort”. Un om care avea nevoie disperată de ajutor.

  Se părea că salvarea lui este aproape, când primul trecător care s-a apropiat a fost un preot. Un om care îi învăţa pe alţii depre mila izvorâtă din dragoste. Acesta L-A VĂZUT, dar a trecut mai departe. Cum, preotul? Da, preotul, adică omul care purta această etichetă. Dezamăgitor. Un exemplu din categoria: aşa, NU!

  Speranţa muribundului a înviat când a văzut apropiindu-se un levit. Un om care slujea la Templu. Şi acesta L-A VĂZUT! Dar a trecut mai departe, iar omul a rămas cu privirea în zare, ca a naufragiatului care priveşte cum se îndepărtează corabia de care-şi ancorase nădejdea.

 A apărut la sfârşit samariteanul. Un om aparţinând unei populaţii dispreţuite. Iudeii nu aveau legături cu ei. Dar, contrar aşteptărilor generate de „eticheta” lui, acesta s-a oprit şi i-a acordat primul ajutor. Fără alte detalii, l-a salvat!

  Îtr-un scenariu scris de noi, lucrurile ar fi stat altfel. Nu-i aşa? Nenorocitul ar fi fost salvat de preot, sau, în cazul în care NU l-ar fi văzut, ar fi rămas în grija levitului. Noi evaluăm oamenii după etichete, şi le-am fi încredinţat în acest scenariu ipotetic rolurile care credem că li se potrivesc. Dar realitatea ne contrazice.

  Parabola ne învaţă să apreciem just oamenii, după ceea ce dau, dincolo de etichetele pe care le poartă. Dar, şi mai important pentru noi, să ne ridicăm la înălţimea etichetelor pe care le purtăm. Acele pe care scrie CREŞTINI!

  Îi dezamăgim sau nu pe oameni  în aşteptările lor, dar trebuie să ştim că „Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” (1 Samuel, 16:7) Fără etichete false.

Simion Felix Marţian

Construcția aceea din lemn de gofer, cu formă ciudată, creștea cu fiecare săptămână, lună, an. Și asta nu doar spre uimirea privitorilor, dar și spre diagnosticarea nu prea măgulitoare pe care au făcut-o,  privitor la… sănătatea mintală a constructorului. A lui Noe. O arcă? Dar cu ce scop? Ce înseamnă potop și navigație?

 Faptul că nu mai fusese un potop până atunci face ignoranța lor explicabilă. Dar nu și scuzabilă. Pentru că Dumnezeu face lucruri inedite, cum și creația însăși a fost o premieră absolută. Și pentru că cel care construia „ciudățenia” era un om care stătea de vorbă cu Dumnezeu, atitudinea lor trebuia să fie alta. Și receptivitatea, de asemenea.

  Doar că oamenii, cu excepția familiei lui Noe, au ales să-L ignore pe Dumnezeu. Ba chiar să-L sfideze. Era o vreme în care „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie.”(Geneza, 6:11)

  Ceea ce L-a determinat pe Creator să nimicească omenirea, salvându-i pe cei care făceau voia Lui. Pe Noe și ai săi. Un om căruia nu i s-a părut nebunesc să construiască ceva ce nu mai văzuse și a cărui utilitate nu a înțeles-o de la început. Dar el știa un lucru: Așa a spus Dumnezeu!

 De ce am acorda acum atenție istoriei lui Noe? Pentru că trăim vremurile despre care Mântuitorul spunea: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.”(Matei, 24:38) Iar ca să constați similaritatea vremii noastre cu cea a lui Noe nu este nevoie să fii nici doctor în sociologie, nici analist titrat. Ci doar să ai ochii deschiși și mintea trează.

  Așadar, o radiografie a societății care vrea să-L detroneze pe Dumnezeu  ne arată că sfârșitul e aproape. Pentru că pervertirea se generalizează și este, evident, orchestrată. Vine urgia profețită, dar nu și pentru… urmașii lui Noe. Adică cei care aleg să urce în corabie.

 Pentru salvare, arca este pregătită. Ea este Biserica lui Cristos și are porțile deschise. O croazieră spre… veșnicie, este la îndemâna oricui, iar oferta Mântuitorului este încă valabilă.

 Și pentru că nu există limitare a locurilor, nu ne rămâne decât să împărțim invitații și celor care încă se mai amuză pe seama acestei corăbii salvatoare. Și să căutăm să fim convingători. Chiar dacă pentru salvarea lor trebuie să înfruntăm balaurul.

  Vom reuși, pentru că Isus a spus: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”(Matei, 28: 19)

 

Simion Felix Marțian

 

   Numele lui însemna „norocos”, dar drama pe care a trăit-o este departe de a-l confirma. Pentru că a cunoscut îmbrățișarea morții. Iar ceea ce a urmat nu vorbește despre noroc, ci despre atotputernicia lui Dumnezeu.

  Acesta a fost tânărul Eutih, unul dintre cei 100.000 de locuitori ai portului Troa de la Marea Egee. Căci aceasta era populația cetății în anul 56 dHr, când apostolul Pavel a vizitat-o pentru a treia oară, rămânând acolo șapte zile.

 În seara dinaintea plecării, Pavel era împreună cu credincioșii din oraș pentru frângerea pâinii și „și-a lungit vorbirea până la miezul nopții” (FA, 20:7). Camera de la etajul trei unde erau adunați era bine luminată, iar atmosfera una de efervescență spirituală. Doar le vorbea apostolul care se întâlnise cu Isus pe drumul Damascului.

 Probabil că încăperea era aglomerată. Asta dacă vrem să-i oferim o justificare lui Eutih, care și-a găsit loc pe… fereastră. Deși poziția lui denotă mai degrabă o indecizie: înăuntru sau afară?

  Ceea ce ni se relatează este că Eutih „a adormit de-a binelea ( ) a căzut jos din catul al treilea și a fost ridicat mort.” (vers. 9) Dar finalul este unul fericit pentru că așa a hotărât Dumnezeu, redându-i viața prin intervenția lui Pavel. „Lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”(vers. 12)

 Echilibrul fragil al locului de la fereastră este la fel de periculos și azi. Nu poți să fii în același timp și înăuntru, dar să urmărești și animația străzii. Sau licăritul stelelor. Când știi că înăuntru este viața, închizi geamul. Și lași storurile.

  Dacă ațipești înăuntru, somnul nu poate fi mortal. Și, oricum, cineva te va atenționa. Dar este de preferat să asculți cu atenție și somnul te va ocoli.

  Știind că Dumnezeu vorbește în diferite moduri, să ne lăsăm pătrunși de fiecare dată de mesajul Său, vibrând într-o continuă veghere. Și stând aproape de El, nu la fereastră privind lumea de afară.

  Și, stând la locul potrivit, să spunem ca Samuel: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!”

 

Simion Felix Marțian

 

Nu știm câți dintre cititori s-au hotărăt să urmeze îndemnul apostolului Pavel de a-i călca pe urme, dar cu siguranță toți l-au însoțit fascinați, citind despre călătoriile sale misionare. Pavel și-a înțeles chemarea, și nimic nu i-a putut sta în cale când și-a urmat țelul. Acela de a vesti Evanghelia.

 Tenacitatea sa este evidențiată și de întâmplarea petrecută în Cezareea și relatată de evanghelistul Luca în capitolul 21 din Faptele Apostolilor. Ajunseseră acolo venind dinspre Tir și Ptolemaida, fiind foarte bine primiți de credincioși. Au fost găzduiți de evanghelistul Filip.

 În casa acestuia a ajuns și prorocul Agab, venit din Iudeea, și care avea un mesaj profetic pentru Pavel. Mesajul era cât se poate de clar, Pavel fiind înștiințat că la Ierusalim îl așteaptă lanțuri. Era o noutate? Nicidecum. Același lucru i s-a spus și la Tir. (verset 4). De altfel, Pavel le-a spus prezbiterilor din Efes, pe care i-a chemat la Milet: „Numai Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri.” (20: 23)

 Reacția la prorocia lui Ahab era previzibilă printre cei prezenți. Atât gazdele cât și însoțitorii, printre care era și Luca, cel care relatează evenimentele, au insistat ca Pavel să renunțe la planul său de a merge la Ierusalim. Nimic, însă, nu l-a clintit. El nu a primit mesajul ca pe un avertisment, un îndemn de a-și schimba planurile, ci doar ca înștiințare privitoare la ce urma să se întâmple. Și el era pregătit pentru orice. Așa că însoțitorii lui s-au mulțumit să încheie: „Facă-se voia Domnului!” (verset 14)

 Prorocia s-a împlinit și Pavel a fost arestat. Dar Domnul i-a vorbit astfel: „Îndrăznește Pavele, căci după cum ai mărturist despre Mine în Ierusalim, tot așa trebuie să mărturisești și în Roma.” Se face, astfel, lumină. Acesta era drumul lui, iar hotărârea de a continua a fost cea bună. Roma avea nevoie de Cuvânt. Iar până acolo, au mai fost evanghelizați Felix, Festus, Agripa… Cuvântul libertății depline venea printr-un întemnițat.

  Ne lăsăm copleșiți uneori, citind profețiile privitoare la vremea sfârșitului. Chiar dacă sunt generale și nu personale. N-ar trebui, știind că toate sunt în planul Domnului și că există o victorie finală. Și o veșnicie de slavă. Pavel nu s-a speriat și a mers înainte. De aceea a putut spune la final: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Timotei, 4:7-8)

 Și câte nu ne va mai spune Pavel. Atunci, la împărțirea cununilor. Deci, fruntea sus, chiar dacă se înnorează. Soarele este la locul lui.

Simion Felix Marțian