Se numea Apolo și venea din Alexandria. Adică din capitala Egiptului, centru strălucitor al culturii elenistice. Orașul se putea lăuda cu o Universitate, o Academie și cea mai renumită bibliotecă din antichitate, deținând 900 de mii de pergamente. Acesta fusese „leagănul” acestui tânăr înainte de a ajunge la Efes.

 Despre el ne scrie evanghelistul Luca în cartea sa „Faptele apostolilor” că „avea darul vorbirii și era tare în scripturi” (cap. 18, v 24) Nu știm cât din „darul vorbirii” era înnăscut și cât dobândise la Școala din Alexandria, unde, potrivit tradiției grecești, retorica era o disciplină de bază. Știm însă că a fost contemporan cu Philon din Aleandria, filozoful care a încercat alegoric să împletească Tora cu platonismul, căruia cu siguranță îi cunoștea opera.

 Așadar, nu doar că deținea cunoștințe temeinice din scripturi, dar era și elocvent. Poate acesta era motivul pentru care unii dintre credincioșii din Corint se declarau a fi ai lui Apolo, în detrimentul apostolului Pavel. Școala rabinică din Ierusalim nu preda retorica.

 Cu acest bagaj și această… aură a intrat Apolo în sinagoga din Efes. A vorbit cu înflăcărare, folosindu-și cunoștințele acumulate, dar… avea lacune. Și „nu cunoștea decât botezul lui Ioan” (v. 25)   Acolo erau, însă, Aquila și Priscila, mai vechi colaboratori ai lui Pavel și care, asemeni acestuia, confecționau corturi.

 Aceștia au sesizat lipsurile din cuvântarea entuziastului orator și l-au invitat la ei pentru a-i arăta „mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu”. (vers 26)  Era, totuși, o învățătură nouă, care nu se afla pe rafturile Bibliotecii din Alexandria. Ar putea să ne pară surprinzător faptul că a acceptat, dar avea chemarea în slujire de la Dumnezeu și se purta ca un adevărat slujitor. Cu modestie. Chiar dacă avea un rucsac de diplome.

 După aceste „cursuri de perfecționare” a plecat spre Ahaia, având din partea credincioșilor scrisori de recomandare către ucenici. Lucrarea lui ulterioară a fost un succes evanghelistic, apreciat ca atare de însuși Pavel, apostolul neamurilor: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (1 Corinteni, 3:6)

 A recunoaște că mai este loc de învățătură e o dovadă de smerenie, o virtute apreciată de Dumnezeu. Și foarte necesară într-o lucrare delicată, cum este cea de salvare a sufletelor. Iar succesul lucrării, adică rodirea, depinde în mare măsură de asta. Doamne, ajută!

Simion Felix Marțian

Siegen, 30 iulie, 2024

Nu mi-am propus să definesc „frumosul”, evitând astfel hățișul unui relativism sufocant. Oricum, o atare definire trebuie să țină cont de contextul istoric, geografic, social, cultural, etc. M-am oprit, însă, la „timp frumos”, unde părerile par să fie unanime.

  Când omul exclamă: „În sfârșit, timp frumos!”, trebuie să fi trecut furtuna, să se fi oprit ploaia, să fi încetat gerul, să fi ieșit soarele. Noțiunea de „timp frumos” are, deci, strânsă legătură cu soarele. Cu căldura.

  Potrivit acestor criterii, avem o vreme splendidă. A venit ce ne-am dorit. Și totuși, când temperatura începe să crească, oamenii fug de…frumos. Chiar dacă noțiunea de „prea frumos” nu există. Nimic pozitiv nu este „prea”, din punct de vedere logic. Oamenii își caută adăpost, lăsând afară frumosul, adică lumina și căldura.

  Paradoxal, așteptăm timpul frumos, ne dorim soarele, dar am inventat…parasolarul. Care să ne apere de soare. Căutăm adăpost când e soare și căutăm adăpost când e frig. Căutăm adăpost când bate vântul și căutăm adăpost când plouă. Chiar dacă am dorit ploaia și ne-am rugat pentru ea.

  Omul pare a nu fi în armonie cu vremea de pe propria-i planetă. Pare venit de pe altă lume. Dar Biblia ne spune că Dumnezeu Și-a încheiat Creația făcându-l pe om, căruia i-a încredințat pământul, spunându-i: „Supuneți-l!” Și dacă Genesa ne vorbește despre „răcoarea zilei”, armonia om-natură pare să fi existat.

  Ce s-a întâmplat? Păcatul. Răzvrătirea. Și ceea ce Dumnezeu a creat ca un mecanism perfect a fost afectat, intrând sub blestemul păcatului. Omului i s-a încredințat planeta, și aici ar fi trebuit să fie în elementul său. Dar nu mai e. Și ceea ce-și dorește îl afectează. Adică timpul… frumos. Folosește protecție împotriva „frumosului”. Un „frumos” care ustură, doare, sau ridică tensiunea.

  Vorbim la trecut despre „răcoarea zilei” și armonia deplină a omului cu Creația, în prezența lui Dumnezeu. Vorbim la viitor despre o armonie absolută în care nici de soare nu va mai fi nevoie. Și tot în prezența lui Dumnezeu.

 Prezentul? Un „frumos” relativ, care adesea ne afectează. Dar ceea ce rămâne, totuși, ca o frumusețe statornică, este frumusețea interioară, generată de împăcarea cu Dumnezeu.

  Așadar, timpul frumos nu ține de starea vremii, ci este timpul petrecut cu Dumnezeu. Să aveți parte de zile frumoase!

Simion Felix Marțian

Că era doar lângă ușă n-ar fi fost o problemă, dacă ar fi fost pe partea interioară. Dar era afară. Numele lui era Corneliu și era ofițer în armata romană. Mai exact, centurion în Cohorta II Italica, și era cantonat în Caesarea Palestinae, pe țărmul Mediteranei.

 Dacă cercetăm și latura spirituală a „dosarului” său, găsim: „Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, 10:2) Și mai departe: „Sutașul Corneliu, om drept și temător de Dumnezeu și vorbit de bine de tot neamul iudeilor.”(v 22)

 Oare câți dintre noi ne putem lăuda cu un CV atât de… luminos? Și totuși, nici măcar un astfel de dosar nu este suficient. Este nevoie de o întâlnire reală cu Cristosul mântuirii. Și aceasta o înlesnește Dumnezeu, pentru inimile sincere. În această istorie fascinantă a convertirii lui Corneliu ni se relatează: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El și-a adus aminte de ele.”(v 4)

 Derularea evenimentelor care au urmat este uimitoare pentru că urmează scenariul lui Dumnezeu. Lui Corneliu îi spune îngerul să trimită la Iope după Petru, iar în timp ce solii se apropiau de casă, Petru este înștiințat  de ceea ce i se va încredința în privința acestora, printr-o vedenie. Toate lucrurile se potriveau exact. Rămâneau doar barierele etnico-religioase, pentru că Legea nu permitea iudeilor „să se însoțească împreună cu unul de alt neam”(v 28) Dar și pe acestea le-a îndepărtat Dumnezeu.

 Așadar, Petru trece de bariere pentru că așa i-a vorbit Dumnezeu, și duce mesajul mântuirii în casa lui Coneliu. Acest mesaj găsește un pământ fertil, pentru că ni se spune: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul.”(v 44)

  O istorie fascinantă a momentului când s-a deschis ușa mântuirii pentru neamuri. Adică pentru noi. Și temă de meditație.

 Pentru cei aflați în situația lui Corneliu: un „dosar” curat, strălucitor chiar, nu este suficient pentru mântuire. Este nevoie de o întâlnire cu Cristos, prin Cuvânt.

 Pentru cei din sfera lui Petru: duceți vestea mântuirii unde vă trimite Dumnezeu, pentru că El îndepărtează barierele. Dar Dumnezeu vorbește, ca în cazul lui Petru, doar celor pe care-i găsește pe genunchi.

  Dunmnezeu să lucreze în viețile tuturor. Spre mântuirea noastră.

Simion Felix Marțian

Omul și-a folosit dintotdeauna inteligența creatoare cu care a fost înzestrat, pentru a-și ușura munca și a-și mări gradul de confort. Nimic condamnabil, doar că s-a ajuns prea departe.

  Sunt tot mai mulți cei care elimină din start un traseu care nu include autobandă. Iar dacă merg la cumpărături, ar vrea și parcare în buza raionului care-i interesează. Când se lasă convinși, totuși, să iasă în natură, sunt în stare să-și ia și canapelele de acasă. Confort, confort, dar asta-i… confortită. E deja boală. Mai ales că-și mai și cultivă o silă pentru lucrurile care nu corespund standardelor lor de confort.

  M-am gândit la această boală a omului contemporan, citind cuvintele Mântuitorului privitoare la „calea îngustă”. Și spune El: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” (Matei, 7: 13-14)

  Doamne, dar asta sună îngrozitor! Cum determinăm omul modern să aleagă un astfel de traseu? Simplu: trăgând semnalul de alarmă. Oricât ar fi omul de comod, oricât ar ține la confortul personal, este în stare de o incredibilă mobilizare în caz de pericol. Când viața îi este în primejdie, uită de confort.

  Așadar, trebuie mai întâi să fie convins că un astfel de traseu este vital. Că este singurul care duce la viață. Abia atunci va accepta să circule fără rulotă, chiar dacă în ea rămâne „omul vechi” și faptele firii. Sau, poate, tocmai de aceea. Pe un astfel de traseu este suficient rucsacul, iar în el… roada Duhului.

  Raportul numeric dintre cei care folosesc cele două căi nu se va schimba niciodată. Întotdeauna cei care trăiesc în adevăr, mergând pe calea îngustă, vor fi minoritari. Dar tuturor trebuie să li se ofere șansa cunoașterii. Ghidul. Și, pentru ca oferta să fie atrăgătoare, trebuie amintit faptul că locurile cu adevărat încântătoare nu sunt ușor accesibile. Și că pe culmi nu se ajunge pe autobandă.

  Pe poteca îngustă a mântuirii, spre înălțimi!

Simion Felix Marțian

  S-a apărat singur, dar foarte convingător. Atât de convingător, încât ar fi putut fi liber. Iar cei în fața cărora se apăra de acuzațiile iudeilor, conaționalii lui, nu erau oricine. Printre ei era procuratorul Festus, împăratul Irod Agripa II și sora acestuia, Berenice, personaj extrem de influent pe lângă împărat.

  L-au ascultat, au deliberat și-au concluzionat: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de cezar.” (Faptele ap. 26:32) Dar Pavel s-a folosit de dreptul său de cetățean roman, cerând să fie audiat la Roma.

  Regreta, oare, această hotărâre, văzând că Agripa era convins de nevinovăția lui? Puțin probabil. Sau, mai degrabă, nu! Știa că misiunea lui era să umble, vestind Evanghelia, și acum i se ivea ocazia să călătorească la Roma fără bilet. Și cu escortă asigurată.

  Așa a început călătoria lui spre Roma, o călătorie plină de peripeții. Dacă Luca, însoțitorul său, nu și-ar fi înțeles bine rolul de evanghelist, ar fi scris un roman de aventuri după această călătorie. Și-ar fi fost best-seller. Privind lucrurile în felul acesta, mă-ntreb: unde ar fi pus el punctul culminant? Eu cred că tensiunea maximă este… Dar să vedem, pe scurt, cum se derulează evenimentele.

  Două sute șaptezeci și șase de pasageri s-au îmbarcat pentru Italia. Sau au fost îmbarcați, pentru că unii, la fel ca Pavel, erau întemnițați. Au navigat printre insulele grecești și au avut chiar o tentativă de oprire pentru iernat, dar și-au continuat călătoria. Apoi a venit furtuna. Dezlănțuită. Zile întregi n-au văzut soarele. Nici stelele. Doar valuri uriașe. Și lupta lor cu furtuna. Și la urmă, naufragiul.

  Dar au ajuns cu viață pe insulă. Au fost bine primiți de băștinași, care i-au invitat încă de la sosire să se încălzească lângă focul de tabără. Aici mi-aș opri eu lupa, augmentând detaliile. Pentru că tensiunea crește, oricum. Pavel adună un braț de mărăcini pentru foc, și cei din jur văd cu groază cum dintre uscături iese, atrasă de căldură, o viperă, care se lipește de mâna lui. Aici ar fi putut să fie deznodământul. Dar n-a fost.

  Raționamentul privitorilor îngroziți era acesta: „omul acesta trebuie să fie un ucigaș, din moment ce, chiar scăpat cu viață din naufragiu, „zeița dreptății” îl urmărește, să-l omoare. Atât i-a fost.” Oare?-am spune noi. Dar și Pavel, care știa unde l-a trimis Dumnezeu. Și, sigur pe sine, cu siguranța pe care i-o da Cel în care și-a pus încrederea, a scuturat vipera în foc.

  Privitorii așteptau să vadă rezultatul mușcăturii și, pentru că nu se întâmpla nimic, au schimbat „încadrarea” apostolului: e un zeu! Hotărâți-vă, oameni buni! E un ucigaș sau un zeu? Nu e nici una nici alta. E omul lui Dumnezeu. Un om căruia Dumnezeu i-a vorbit și l-a asigurat că va scăpa cu viață. Un om cu care Dumnezeu avea de lucrat. Și, cu un astfel de statut, circumstanțele potrivnice nu-l pot afecta.

  Ai un drum trasat de Dumnezeu? Ai o țintă pe care El ți-a propus-o? Atunci, călătorie plăcută!

   Furtuni? Fii liniștit! Naufragii? Ești în siguranță! Vipere? Puterea lui Dumnezeu se va vedea în tine, iar cei care te cred un ticălos vor vedea că ești copilul lui Dumnezeu. Luminos.

 

Simion Felix Marțian

                               

 

Numele concetățeanului lor era de notorietate când S-a întors să-Și revadă locurile natale. De altfel, faima datorată minunilor Sale și înțelepciunii cu care vorbea, I-o lua mereu înainte. Și totuși Nazaretul nu s-a gătit să-L întâmpine. Nici nu L-au făcut  cetățean de onoare.

  Isus a intrat în sinagogă să le vorbească, și înțelepciunea Lui îi uimea. Nu puteau să nu remarce că vorbea altfel decât auziseră ei până atunci. Strălucirea Lui era evidentă. Și totuși… „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simion? Și nu sunt surorile lui aici printre noi?” (Marcu, 6:3)

  Un fel de: Mai lasă-ne și cu ăsta! Erau uimiți, dar nu puteau să treacă peste biografia lui… banală. Nu ascendenți faimoși, nu studii, nu relații la Ierusalim. Și asta îi orbea, chiar dacă minunile Lui nu puteau fi trecute cu vedere. Isus nici nu se aștepta la altceva, căci le-a spus: „Nicăieri nu este prețuit un proroc mai puțin decât în patria și în casa lui.”(Matei, 13:57)

  Cine a avut de pierdut din cauza lipsei de recunoaștere a valorii? Cu siguranță, nu Isus. Ei, locuitorii Nazaretului, a căror necredință, de care Isus „se mira”, împiedica desfășurarea lucrării. Așa că, în loc să-L vadă pe Isus desfășurându-Se în toată divinitatea Lui, au rămas doar cu câteva vindecări.

 Am rămâne și noi doar cu gustul compătimirii, privind la acei galileeni, dacă această meteahnă a lipsei de prețuire nu s-ar fi perpetuat până în zilele noastre. Cu pierderile aferente.

  Ne este greu să acordăm credit cuiva prea… cunoscut. Prea din apropiere. Cuiva a cărui biografie nu impresionează prin ceva senzațional. Sau măcar să aibă o aură de mister. Abia atunci am fi gata să recunoaștem valoarea, dar nicidecum cuiva care prea seamănă cu noi. Și totuși e altfel.

  Am avea mult de câștigat dacă am învăța să apreciem. În bisericile noastre, în cercurile noastre, în organizațiile noastre. Am câștiga atât prin împăcarea sufletească, pentru că putem să acordăm prețuire, cât și prin ceea ce suntem gata să asimilăm.

Apreciera este o investiție minimă, cu câștiguri mari. Ne lansăm?

Simion Felix Marțian

Prezența lui Isus în Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor, a stârnit multă agitație, chiar dacă „S-a suit… cam pe ascuns.”(Ioan, 7:10) Dar pentru că nu putea trece neobservat, au început controversele: este Christosul, nu este Christosul.

Și disputa s-a încins atunci când L-au auzit vorbind, pentru că nu înțelegeau natura izvorului învățăturii Sale.

  Printre cei prezenți la praznic erau mulți care văzuseră minunile lui Isus, sau chiar mâncaseră pe săturate atunci când El a înmulțit pâinile și peștii. Și unii au îndrăznit să afirme că ar fi Mesia. Au făcut-o mai mult în șoaptă, dar cei care-I puseseră gând rău aveau urechi peste tot. Așa că au trimis gărzile să-L prindă.

  Dar cei trimiși să-L aresteze L-au surprins vorbind mulțimilor și au fost ei înșiși impresionați de ceea ce auzeau. Așa că s-au întors… cu mâna goală. La întrebarea fariseilor: „De ce nu L-ați adus?”(v 45), ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (v 45) Profund contrariați, fariseii au recurs la un argument care ne mai tulbură și azi: „A crezut în El vreunul din mai marii noștri sau din farisei?” (v 48)

  Ei se erijau, așadar, în etalon de cunoaștere, în cei ce pot da verdicte asupra adevărului. Dar se înșelau amarnic, atât în privința deținerii cheilor cunoașterii, cât și a oamenilor care credeau. Pentru că în momentul acela, luând apărarea „acuzatului”, a intervenit Nicodim. Unul „de-al lor” care credea.

  Oamenii sunt influențați și azi de acel argument, având tendința de a-și lua modele de „la vârf”, dintre mai marii zilei. De aceea stau pe gânduri în a lua o decizie privind mântuirea, pentru că… nici cei „de sus” nu cred. Dar problema mântuirii nu are nicio legătură cu averea, poziția socială sau cunoașterea academică. Acest adevăr trebuie trezit în conștiința oamenilor.

  Și ar mai fi un aspect. Atâta vreme cât oamenii mai sunt influențați de cei care-i impresionează, de cei „de sus”, să le oferim și aceste modele. Deci, credinciosule, dacă pentru o vreme ocupi o poziție socială avantajoasă, sau deții un titlu academic, mărturisește-ți credința de pe această poziție. Până se mai poate. Și astfel vei ajuta mulți îndoielnici să ia o hotărâre pentru veșnicia lor.

  Istoria le-a dat dreptate celor care, atunci, la Ierusalim, au crezut. Dar pe tema asta vom putea vorbi cu ei… o veșnicie! Până atunci, însă, trebuie să le spunem oamenilor că asupra adevărului nu au exclusivitate nici fariseii, nici savanții, nici… progresiștii.

  Adevărul este Christos!

Simion Felix Marțian

Văzul este simțul cu ajutorul căruia percepem imagini. Dar asta nu înseamnă că suportăm cu stoicism asaltul imaginilor asupra ochilor, ferestrele sufletului. Nicidecum, căci avem posibilitatea să căutăm imagini, să le triem, având preferințe.

  Dorim adesea să vedem anumite imagini, și atunci când între noi și ele se interpun obstacole, fie le înlăturăm, fie ne schimbăm poziția. La stânga sau la dreapta. În față sau în spate. În jos sau… în sus. Da, să ne înălțăm.

  Pentru lărgirea perspectivei este nevoie de  puncte de observare aflate la înălțime. Cum ar fi balcoanele sălilor de spectacol, sau terasele unor turnuri din orașe cu potențial turistic. Iar în mijlocul naturii avem puncte de belvedere, de unde ne săturăm privirea cu imaginile căutate.

  Într-o astfel de situație era Zacheu, vameșul despre care ne scrie evanghelistul Luca. Isus din Nazaret intrase în cetatea lor, în strălucitorul Ierihon. Și nu doar că se vorbea mult despre minunile pe care Învățătorul le făcuse în diferite locuri, dar chiar la intrarea în cetate i-a dat vedere fiului lui Timeu, un orb din naștere. Concetățeanul lor. Și Zacheu dorea să-L vadă.

  Nu era doar curiozitate. Aceasta poate fi satisfăcută sau anihilată. Era mai mult, în cazul său. Trebuia să-L vadă! Iar cei din jurul lui constituiau obstacole. Cu cât ești mai mic, obstacolele sunt mai numeroase. Dar soluții există. Perspectiva lui s-a lărgit dintr-un pom. Și a văzut. Sau, mai degrabă, L-a văzut. Rezultatul? Mântuirea a intrat în casa lui.

  Dacă nu-L vezi din locul în care ești, sau ai o imagine deformată, schimbă-ți poziția. Chiar dacă le vei părea caraghios celor din jur. Celor care, de fapt, te-au împiedicat să vezi. Dacă e nevoie să te înalți pentru asta, fă-o. Soluția care s-a dovedit potrivită în cazul lui Zacheu nu și-a pierdut valabilitatea. Este învățătura Bibliei.

 Căci dacă Îl cunoști pe Mântuitor doar din zvonuri, nu e suficient. Caută locul potrivit din care să-L vezi. El va remaraca tenacitatea ta și îți va fi oaspete. Va intra la tine însoțit de… mântuirea Lui. Pentru aceasta merită să înfrunți oprobriul celor care îți închid perspectiva. Prețul nu e prea mare.

 Caută, deci, sicomorul adecvat. Succes!

 

Simion Felix Marțian

Solul străbătuse cei patruzeci de kilometri, venind din Betania cu o veste tristă: Lazăr, prietenul lui Isus, era grav bolnav. Surorile acestuia, Maria și Marta, au ținut să-L anunțe pe Învățător. Nu era doar o aducere la cunoștință despre starea sănătății lui Lazăr, ci aici era și o speranță, pe care cele două surori au mărturisit-o ulterior: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” (Ioan 11: 21, 32)

  Isus a primit vestea cu tristețe, dar nu s-a grăbit să plece spre Betania, având propriile planuri: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” (v 4) Iar când, după o amânare (calculată) de două zile, a luat hotărârea de a pleca, S-a lovit de împotrivirea ucenicilor, care I-au amintit că tocmai au avut loc atentate împotriva Sa și cu siguranță se pregătesc altele.

  Dar El știa că a venit vreme să arate că în divinitatea Sa este domn peste viață și moarte. Îl înviase pe fiul văduvei din Nain, o înviase pe fiica lui Iair, dar aici era vorba despre un mort de patru zile, care fusese îngropat. Și mai erau și o mulțime de martori.

 Printre cei prezenți la mormânt erau și sceptici, și nu e de mirare. Pentru că prietenul Celui care făcea minuni… murise, fără ca El să facă ceva. Cu toate astea, nimeni nu a murmurat când Isus a spus: „Dați piatra la o parte!” (v 39). Ar fi putut să spună: În atotputernicia Ta nu poți să o îndepărtezi cu o poruncă? Dar n-au făcut-o, ci s-au conformat. Au înțeles că Învățătorul face ceea ce depășește puterile lor, adică miracole, lor revenindu-le ceea ce ține de de ei. În cazul acesta de… hei-rup.

  Isus a făcut ceea ce avea de făcut: S-a rugat, apoi a zis „Lazăre, vino afară!” (v 43) Și minunea s-a produs.

 Sunt dureros de frecvente situațiile în care așteptăm ca Dumnezeu să le facă pe toate. Avem, într-adevăr, nevoie de însoțirea Lui permanentă, de ocrotire Lui, dar așteptările noastre trebuie să fie în legătură cu ceea ce nu putem face noi. Este normal ca, având în vedere recolta viitoare, să ne rugăm ca Dumnezeu să dea ploaie la vremea potrivită. Dar pentru asta trebuie să fi pus noi în prealabil mâinile pe plug. Dumnezeu ne iubește, dar ne vrea „împreună lucrători cu El”, nu mereu copii. Și încă răsfățați.

 Dacă vrem să vedem minunile lui Dumnezeu, trebuie să credem. Și, da, să facem ceea ce depinde de noi. Adică să degajăm terenul.

 

Simion Felix Marțian

 

Istoria zbuciumată a poporului ales constituie, e drept, o lectură fascinantă, dar prin felul în care Dumnezeu îi întoarce filele, uimindu-ne de fiecare dată, ne zidește sufletește, întărindu-ne în credință.

 Să ne oprim, bunăoară, la Neemia, omul care i-a cerut concediu împăratului Artaxerxe, în slujba căruia era. Exilul babilonian se sfârșise încă din vremea lui Cirus, și mulți dintre iudei se întorseseră în țară. Acolo, însă, lucrurile nu mergeau bine.

 Vești despre situația din Ierusalim ajung și la urechile lui Neemia, care se afla la Susa, capitala imperiului, fiind paharnicul împăratului. Răscolit și adânc îndurerat, simte imediat că trebuie să facă ceva pentru rezidirea cetății. Mai întâi a plâns și s-a jelit (Neemia, cap.1, v4). Apoi a postit și s-a rugat. Și-a început rugăciunea cu căință și a încheiat-o cu implorare, pentru ca Dumnezeu să-i dea trecere înaintea împăratului.

 Era anul 444 î.Hr, cel de-al douăzecilea an de domnie al lui Artaxerxe, împăratul căruia trebuia să-i ceară Neemia ajutor. Dar cum? Ce treabă avea împăratul persan cu ruinele Ierusalimului? Dar Neemia nu s-a dus singur la împărat, căci Dumnezeu era cu el.

 Nici n-a fost nevoit să înceapă el discuția, căci împăratul, văzându-l trist, l-a întrebat ce-l frământă, iar Neemia i-a vorbit despre starea Ierusalimului, cetatea în care erau mormintele părinților. Împăratul a fost scurt: „Ce ceri?”(cap 2, v4), și Neemia s-a „rugat Dumnezeului cerurilor” (v4) înainte de a vorbi. Și i-a cerut concediu. „Până când?”, l-a întrebat împăratul, și au „hotărât o vreme”.

 Altceva? Niște scrisori către guvernatorii din Trans-Eufrat, pentru a trece în siguranță. Doar atât? Ar mai fi ceva. Lemne din pădurea împărătească, pentru construcție. Îndrăzneala lui Neemia este uimitoare, dar este rezultatul rugăciunii.

  Le-a primit pe toate, iar ca bonus… gardă personală. Și nu doar „niște călăreți”, ci și „mai mari ai oastei” (v 10). Iar „concediul” lui s-a prelungit la 12 ani. Atât a guvernat în Ierusalim, unde a reclădit zidurile de apărare și a reorganizat cetatea.

  Dumnezeu l-a însoțit în toate, dar meditând la startul acestei lucrări, nu putem spune decât: mare este Dumnezeu! Vedem cum deschide uși la care nici nu îndrăznim să batem fără ca El să ne încurajeze. Un împărat păgân și-a dat tot concursul la rezidirea Sionului. Cum sună?

  Revăzândând acest episod, să ne mai amintim și că Dumnezeu este neschimbat. Și să îndrăznim. Ne va uimi, dar vom fi biruitori. Amin!

 

 Simion Felix Marțian