În mugurul ce ochii şi-a deschis, Clipind mirat în verdea lui tăcere, Văd un miracol vieţii circumscris Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis Ca o-nviere.
Pământul, ce cu jilav plescăit Deschide încolţirii bariere, Emană un miros nedefinit Purtând în el, în chip nedesluşit, O înviere.
Melodiosul susur de izvor, Scăpat de a îngheţului durere, Atinge coarda inimii uşor Şi mângâie auzul ca un cor De înviere.
Pe trupul încordat de aşteptări Mi-e primăvara toată mângâiere Şi-abandonându-mă acestei stări Mă las înfăşurat de-albastre zări Şi de-nviere.
Gust cu nesaţ al primăverii rod Mustind renaştere şi îmbiere Şi, săturat, de toate mă deznod, Să-mi fac din seve proaspete un pod Spre înviere.
Dar, peste toate, crucea din Calvar, Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere Adus-a jertfa mântuirii-n dar, Deschide-al veşniciilor hotar Prin Înviere.
Pe scena lumii ies prea des la rampă Orori ce nici măcar nu se fardează, Negarea e în fiecare frază Și umbrele se-nghesuie pe lampă.
Grotescul bate pasul de paradă În cor lătrat de note fără lesă, Și pare c-a pierdut orice adresă Această insolită mascaradă.
Mi-e dor, însă, așa, un dor... ce doare, Să văd frumosul cucerind pământul, Fiindu-i și esența și veșmântul, Mi-e dor de frumusețea ca o stare.
Să-l știu prezent în vorbe și în gânduri, În gesturi și-n surâsuri delicate, Să-l văd în cărți, cu aripi avântate, Pe pagini scrise, „în” și „printre” rânduri.
Frumosul, miez și țel? Poate în vise, Spun scepticii pătrunși de îndoială, Dar eu, lăsând în suflet, cu sfială, Spre Dumnezeu ferestrele deschise,
Am înțeles că, generând frumosul Și oferindu-l cu luciri divine, Sunt printre noi azi oamenii de bine În care Și-a pus chipul Său Hristosul!
Se poate astfel decora planeta, Cu armonie de Eden în toate, Dacă vom rezona în unitate Și-I vom lăsa lui Dumnezeu bagheta.
Cu pași mari sau pași mici, târșâiți sau vioi, Mestecăm caldarâm de pe hărțile vagi Ce se scurg spre trecut, dar constant, pe sub noi Și purtăm peste tot griji și zile-n desagi.
Cu obstacole-n drum, ne trezim faultați, Și reperele par că se-ascund uneori, Ne sunt umerii grei și genunchii-ncordați, Iar sub tălpi, în amurg, mor strivite vigori.
Când prea des ne simțim țintuiți de pământ Și e mersul prea greu și povara e grea, Ne străbate un dor, ca o boare de vânt, Înviind visul vechi și aprins de-a zbura.
Dar nu zborul știut, huruind vanitos, Și nici cel împănat, cu aripi care dor, Ci un zbor absolut, o plutire-n frumos Și în bine, având din iubire decor.
Nu-i un dor nebunesc, nu e vis clandestin Din cotloane de gând ațipit în clișeu, Este dorul născut din mesajul divin: În curând vom zbura, ne-a promis Dumnezeu!
La moara lui Felix 