E pământul brăzdat de izvoare de-argint Care curg șerpuid, susurând tremurat, Dar cu susurul blând prea adesea ne mint Și pe undele lor poartă-al morții stigmat.
Bramburim însetați și cădem osteniți, Dar sorbitul dorit e pericol mortal Și confuzi ne târâm cu genunchii zdreliți, Căutând un izvor cu fluidul vital.
Doamne, Tu ne-ai lăsat apă vie din cer, Dar umblăm cu busole lovite de-amoc Și izvoarele bune din jur parcă pier, În pojarul iscat curgând râuri de foc.
Într-un puț din Cuvânt ne putem răcori Unde stăruie-adânci limpeziri de cleștar, Dar suntem prea năuci și-am putea iar greși, De aceea ne dă, Doamne, Tu... fântânari!
Nu titani, nici eroi ce au nimbul aprins, Ci doar oameni ca noi ce, de Tine-nvățați, Simt iubirea curgând și, săpând în adins, Pot în Numele Tău adăpa însetați.
E pământul brăzdat de torente ce curg Dar nu știm uneori ce ne e de folos, De aceea ne lasă-n al lumii amurg Fântânari să foreze în Stânca... Hristos!
E linişte acum peste cetate, Sunt zorii unei alte dimineţi, S-a stins ecoul celor întâmplate, Numai nişte femei îndurerate Îşi duc povara grelei lor tristeţi.
Sunt câteva femei galileene Pătrunse de iubirea lui Isus, Mergând încet, vii umbre pământene Cu focul lacrimilor prins în gene, Spre locul unde Domnul a fost pus.
Duceau miresme şi duceau iubire Şi grija că-ntre ele şi Cel dus Stătea o lespede ca despărţire, Un rece bolovan fără simţire, Zid mort între viaţă şi apus.
Această grijă le-a fost spulberată Când, uluite, ele-au observat Că lespedea a fost înlăturată, Iar în mormânt...ce veste minunată! Nu era trupul Celui căutat.
Ca o explozie lovind Pământul, Această veste l-a cutremurat Şi a pornit în patru zări, ca vântul, Ducând mesajul: Este gol mormântul, Isus Cristos din morţi a înviat! *** Punându-şi strict problema existenţei, Mulţi oameni îşi fac idoli pe pământ Dând gir materialului, prezenţei, Dar cei salvaţi sunt roadele absenţei, Absenţei unui trup dintr-un mormânt.
Trecea Isus prin săli de judecată, Sobor, Pilat, Irod şi iar Pilat, Într-un proces cum n-a mai fost vreodată, Şi raţiunea ţipă consternată: „Cum, Adevărul este acuzat?
Pe banca acuzaţilor stă Mila? Stă Dragostea cu chip curat şi blând? Se înroşeşte chiar şi clorofila De indignare, când îşi pun ştampila Pe condamnare, oamenii, pe rând.”
A apărut un licăr de dreptate Când i s-a dat s-aleagă, la popor, Între un Miel şi-un om cu mâini pătate, Însă mulţimile înfierbântate Ales-au... potrivit cu firea lor.
„La moarte!” ţipa aspru acuzarea Cu glas de bici, tăios, încrâncenat, Şi raţiunea-şi strigă consternarea: „Dar unde-i, unde este apărarea? Cum să condamni un om nevinovat?”
Însă procesul, apă-nvolburată, Curge spre un deznodământ fatal Şi raţiunea tace sufocată, Căci toată-această falsă judecată Trece dincolo de raţional.
Cine şi cum putea să înţeleagă Că acuzatul, în tăcerea Lui, Primea pedeapsa pentru lumea-ntregă, Când fiecare îşi ducea-n desagă Păcatul bici şi suliţă şi cui.
Şi eu I-am provocat grea suferinţă Însă acum, fiindcă-am înţeles, Mă-nchin smerit, cu-ntreaga mea fiinţă, Să Îi arăt, iubind, recunoştinţă Că n-a fost apărarea la proces.
În mugurul ce ochii şi-a deschis, Clipind mirat în verdea lui tăcere, Văd un miracol vieţii circumscris Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis Ca o-nviere.
Pământul, ce cu jilav plescăit Deschide încolţirii bariere, Emană un miros nedefinit Purtând în el, în chip nedesluşit, O înviere.
Melodiosul susur de izvor, Scăpat de a îngheţului durere, Atinge coarda inimii uşor Şi mângâie auzul ca un cor De înviere.
Pe trupul încordat de aşteptări Mi-e primăvara toată mângâiere Şi-abandonându-mă acestei stări Mă las înfăşurat de-albastre zări Şi de-nviere.
Gust cu nesaţ al primăverii rod Mustind renaştere şi îmbiere Şi, săturat, de toate mă deznod, Să-mi fac din seve proaspete un pod Spre înviere.
Dar, peste toate, crucea din Calvar, Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere Adus-a jertfa mântuirii-n dar, Deschide-al veşniciilor hotar Prin Înviere.
La moara lui Felix 