Se-aude prin ramuri al iernii prolog
Cu vaiere lungi și stridente,
Și ursu-și împinge tăcerea-n bârlog
Trăind izolări... recurente.
E frigul aievea? Miroase a frig?
Călcând prin tăceri pân-la gleznă
Îi dăm obstinați neiubirii câștig.
Lăsând dialogul în beznă.
Grilaje de fier ridicăm între noi,
Scrâșnind în țâțâna neunsă,
Și-având iarnă-n suflet privim înapoi
Spre dragostea tot mai ascunsă.
Ne strângem comori, ne iubim în oglinzi,
Dar n-avem spre alții iubire,
Și mâinile-ntinse de cei suferinzi
Rămân atârnate-n râvnire.
Răcelii de gheață îi suntem captivi
Și lanțul acesta ne ține,
Dar încă se poate să fim afectivi,
Iubirea nu-i toată ruine.
Nu-i dragostea toată atinsă de ger,
Căci ea-i de divină sorginte,
Iar Cel ce-i iubire revarsă din cer
Spre inimi torentu-I fierbinte.
E iarna iubirii, când focuri se sting,
Dar dragostea încă e vie
În fiii luminii, când ceru-l ating
Cu ruga din inimi, solie.
Simion Felix Marțian
De multe veacuri setea arzătoare,
Mocnind în spuza vremurilor, greu,
Tânjea după izvor, după răcoare,
Era nevoia vie de-mpăcare
A omenescului cu Dumnezeu.
De multă vreme aştepta pământul
Să se deschidă punte către cer,
Legând astfel teluricul cu Sfântul
Cum din vechime glăsuia Cuvântul
În prorocii ţesute în mister.
Când vremea s-a-mplinit, ca-n scrisul filei,
Divinul într-un Om S-a întrupat
Venind din cer cu revărsarea milei,
Dar pe pământ nici n-a fost „ştirea zilei”
Şi nici în clasamente n-a intrat.
Au fost doar turmele sub clar de lună
Şi, lângă ele stând, nişte păstori
Când a venit din ceruri vestea bună;
N-au fost nici scribi, nici cronicari să spună
Că au sosit ai mântuirii zori.
Se derulau alte evenimente,
Erau şi-atunci, ca azi, mondenităţi.
Salvarea-n faţa morţii evidente
Nu părea ştire pentru clasamente,
Nu putea trece la priorităţi.
S-a dezbrăcat de cer Dumnezeirea
Venind în ieslea devenită pat
Să scape de la moarte omenirea,
Un fapt uluitor, sfidând gândirea,
Şi totuşi ocolit, netrâmbiţat.
Se urmăreşte şi acum, tenace,
Al senzaţionalului miraj,
Însă Isus e „ştirea”despre pace
Iar ce-i spiritual nici azi nu face
Şi nici atunci nu a făcut... tiraj.
Primiţi azi vestea bună, mântuirea,
Chiar dacă nu e ştire pentru top:
În iesle-a poposit Dumnezeirea
Şi-I mai vedem şi astăzi strălucirea,
Dar nu cu ochi de gazetar miop.
Simion Felix Marțian
Se brodează fulgi pe zare
Într-o cernere din cer,
Ca un strai de sărbătoare
Alb de nea și de visare,
Dalbe flori și leru-i ler.
Pe tăcere, cu lumină,
Glasuri de colindători
Scriu cântarea lor divină,
Pacea-nmugurind senină,
Leru-i ler și dalbe flori.
Larg li se deschid în cale
Porți cu ivăre de ger,
Ca să intre, triumfale,
Iesle, Prunc și... osanale,
Dalbe flori și leru-i ler.
Vin copii cu vestea mare
Și cu ei cântă ninsori,
Căci sub nimbul de candoare
E Isus în fiecare,
Leru-i ler și dalbe flori.
Sărbători înmiresmate
Fie peste toți, de sus,
Și-nflorind în bunătate
Să cântăm în unitate
Leru-i ler pentru... Isus!
Simion Felix Marțian
Pledoarie pentru crez
Derulez imagini dănțuind vivace
Dintr-o lume care pare-un carnaval,
Lume ce-ntr-un iureș face și desface
Sub deviza zilei: superficial!
Priponind gândirea de un „ce se poartă”
Dăm identității straie de angro,
Și în existența devenind deșartă
Strigă rațiunea: lume, încotro?
Se tocește, parcă, și-ascuțișul minții
Cu idei „de-a gata”, gânduri „la pachet”,
Și de starea asta ținem strâns cu dinții
Prinși de platitudini ca de un magnet.
Pojghița se poartă, sau poate spoiala,
Ascunzând dramatic drumul către miez,
Dar dezastrul vine doar atunci când boala,
Molima aceasta se-ntinde pe crez.
Fără profunzime, moartă ni-e credința,
Fără cunoștința tainelor adânci,
Fără înălțimea ce-o dă-n zbor voinţa,
Fără fermitatea neclintitei stânci.
Afirmându-ți crezul, ieși din lumea plată
Părăsind curentul uniformizant,
Lăsând „ce se poartă” la...„a fost o dată”
Pentr-o viață nouă și un trai vibrant!
Nu pentru senzații, nici adrenalină,
Nu pentru că-i trendy, super sau frumos,
Ci pentru trăire veșnică-n lumină
Cu Mântuitorul, Cu Isus Cristos!
Simion Felix Marțian
Mi-a drapat fereastra cu melancolie
Toamna pe sfârșite, vânătă-n obraz,
Și prin desfrunzirea apăsând pustie,
Lăcrimând cu ploaie bate în pervaz.
Din calești de ceață dă risipei brume
Prin păduri tăcute stinse-n muguri orbi,
Și-aruncând hlamida rece peste lume
Se înstăpânește trâmbițând prin corbi.
Vara-i amintire, strop de nostalgie,
Iarna-și pregătește sania de drum,
Toamna-și fierbe-n ploaie trista agonie,
Eu, în cursa vremii, meditez și spun:
Ne apasă vremea, ploaia ne-ntristează,
Gerul ne-ncolțește șfichiuind cumplit,
Ne sufocă vara când, în strai de-amiază,
Își revarsă lava fiartă la zenit.
Parcă nu-i pământul casa, vatra noastră,
Nu ne vine bine niciun anotimp,
Le privim cum zboară, însă pe fereastră,
Căci sezonul nostru-i... dincolo de timp.
Este anotimpul gloriei eterne,
Diferit în toate de orice clișeu,
Anotimp în care pacea se așterne
Să trăim în slavă, lângă Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 noiembrie 2017
Se cern tristeți tivite-n cenușiu
Din cerul toamnei care-adânc ne doare,
Brăzdat în lung de păsări călătoare,
Și-un vânt ne suflă-n suflet a pustiu.
Ducând pe aripi vara care-a fost,
Ne iau și diadema bucuriei,
Lăsându-ne iar pradă nostalgiei
Pe scena cu decor tot mai anost.
Ne-apasă dureros plecarea lor,
Dar toamna noastră lor le e străină
Și zboară spre căldură și lumină,
Spre-un astru-al zilei mai strălucitor.
Rămași într-un amurg violaceu,
Lipsiți de-a cântecelor armonie,
Putem să medităm la veșnicie
Și-o rugă să-nălțăm spre Dumnezeu:
E-aproape, Doamne,-al vremii act final,
Pornește Tu în noi deșteptătorul,
Să nu ratăm în toamna lumii zborul,
Știind că Tu ne-aștepți la terminal.
Simion Felix Marțian
În mări de frunze galbene înot
Și-aroma viei nările-mi înfoaie,
Mi-s ochii prinși de-a mărului văpaie,
Intrând în toamnă ca într-un complot.
Mă prind de orizonturi care ard
În calde asfințituri miresmate,
Când simt curgând din piersici parfumate
Mirosul viu ca dintr-un râu de nard.
Mă-mbată părul cu al său parfum
Plutind printre miresme de gutuie,
Dar, când acestea către boltă suie,
De undeva se simte iz de... fum.
Venind târâș, insinuat perfid,
Ca șarpele care din iarbă mușcă,
Mirosul ucigaș de praf de pușcă
Dă toamnei aromate chip morbid.
Hei, voi acei care v-ați cocoțat
În șaua vremii și sunteți la frâie,
Lăsați-i toamnei straiul de lămâie
Și-al ei buchet de-arome-așa bogat!
Opriți războiul, vă acuză greu
Lacrimi de mame, adunate-n poală,
Și voi veți da de toate socoteală,
Opriți, nu-L mâniați pe Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
Siegen, 8 octombrie 2022
Tot albi sunt porumbeii, ca și ieri,
În zborul lor pe-un cer la fel de-albastu;
De ce, dar, ies lăstari de neplăceri
Din rădăcini de ură și dezastru?
De ce se-aud din beznă nechezând
Cai nărăvași ce-azvârle din copite?
De ce-s în zare zale zăngănind,
În șuierat de sulițe-otrăvite?
Planeta pare-o pungă cu venin
Ce scuipă foc atunci când e atinsă,
Și cerul ei degeaba e senin
Când dragostea în oameni este stinsă.
Orice scânteie este un coșmar
Cu foc și cu explozii iminente,
Vorbim lătrând, ne mângâiem prea rar,
Și gheața ține loc de sentimente.
În lumea urii e-un nestins război
Și ura ei începe să ne doară,
Dar dacă pacea o purtăm în noi,
Preaplinul ei va da pe dinafară.
Mi-e dor de pacea care face dig
În calea revărsărilor de ură,
Și ca să fie cald unde e frig
Iubire pune unde e spărtură.
Mi-e dor de omul bun și luminos
Ce-aleargă după pace cu ardoare,
Mi-e dor de pacea care-o dă Cristos
Căci ce e de la El nicicând nu moare.
Simion Felix Marțian
Pocnind din tunete vestind furtună,
Pe fața lumii neguri se-mbulzesc,
Și cresc cu-mpletituri perfide, cresc,
Și-n jurul lor primejdii noi se-adună.
Pe drumul vieții înghițit de bezne
Drumeți se rătăcesc debusolați,
Și-n mlaștina cu ochii bulbucați
Se-afundă-ncet, încet, mai sus de glezne.
Salvarea lumii este în lumină
Și-n drumul drept prin adevăr trasat;
Este urgent, nu e de amânat,
Ieșiți la drum cu torțele în mână!
Tu porți în tine magica scânteie,
Cunoașterea de Cer, de Dumnezeu,
Și poți s-aprinzi pe drumul nopții greu,
Nu doar făclii, ci ample curcubeie.
E sarcina acelor care știu,
A celor care poartă-n ei lumină,
Să spună că-n curând are să vină
Acel ce-a înviat și este viu!
Asumă-ți rolul și-nțelege bine
Că tu ești astru, nu ești licurici,
Să dai lumină-n jur, acum și-aici,
Și… nu uita: Cristos este cu tine!
Simion Felix Marțian
E iarăși, Doamne, foc și fum pe dealuri
Și ziua-ncepe și se-ncheie trist,
Revine-n trend ținuta de tanchist
Cusută cu defuncte idealuri.
Cu oameni mari ieșiți acum la joacă
(Un joc nu doar nebun, ci ucigaș)
Planeta-și strânge tihna pe făraș
Și-n strai de zbucium și fiori se-mbracă.
Păianjeni țes în creșe bombardate
Și-n vetre reci de foste brutării,
Mor flori de sete-n casele pustii
Cu uși deschise spre eternitate.
De ce e, Doamne,- această nebunie,
Când, la distanță de un zâmbet doar,
De-o... mână-ntinsă, e cerescul dar,
E pacea Ta venind din veșnicie.
Cu lacrimi strânse-n putini și-n bidoane
În rugă, Doamne, Te chemăm acum:
Dă Tu înțelepciune, gândul bun,
Zburdalnicilor mari de la butoane.
Simion Felix Marțian
Siegen, 27 iunie 2022
La moara lui Felix 