Sondez, vâslind cu sete din formule, Şi-n Univers cu totul mă afund, Dar simţurile nu îmi sunt destule Când tainele îmi colcăie-n celule, Din strălumina unui timp fecund.
Lăsând în urmă zbor de constelaţii Mă soarbe întunericul, avid, Sub forma unei negre inspiraţii Şi când misterele devin vibraţii Prin mii de ochi spre ele mă deschid.
În bezna grea care îşi tace cântul Şi-n gerul ca o fiară fără chip, Văd galaxii trecând în zbor ca vântul, Dar… unde-i casa mea, unde-i Pământul? Unde e… firicelul de nisip?
Mă-ngheaţă groază rece, fără nume, Şi inima îmi tremură-n aspic În timp ce raţiunea face spume: Dacă-i aşa minusculă o lume, Ce pot fi eu mai mult decât… nimic?
În spaimă-nfăşurat, ca-ntr-un zăbranic, Cu sufletul sub temeri gârbovit, Îmi simt zădărnicia greu, organic, Şi invadat de ea în chip tiranic, Mă văd călcat de necuprins, strivit.
Dar bezna dureroasă de înfrângeri Se sparge, când lumina din Cuvânt Mă scoate din hăţişul de constrângeri, Să înţeleg că-n toate sunt răsfrângeri Din slava Celul veşnic sfânt, sfânt, sfânt.
Şi prin credinţă, vajnica lumină, Din elemente noi mă recreez Căci văd în toate pronia divină Şi curăţat de-a spaimelor rugină Mă infinesc în Dumnezeu prin crez.
Pe scena lumii ies prea des la rampă Orori ce nici măcar nu se fardează, Negarea e în fiecare frază Și umbrele se-nghesuie pe lampă.
Grotescul bate pasul de paradă În cor lătrat de note fără lesă, Și pare c-a pierdut orice adresă Această insolită mascaradă.
Mi-e dor, însă, așa, un dor... ce doare, Să văd frumosul cucerind pământul, Fiindu-i și esența și veșmântul, Mi-e dor de frumusețea ca o stare.
Să-l știu prezent în vorbe și în gânduri, În gesturi și-n surâsuri delicate, Să-l văd în cărți, cu aripi avântate, Pe pagini scrise, „în” și „printre” rânduri.
Frumosul, miez și țel? Poate în vise, Spun scepticii pătrunși de îndoială, Dar eu, lăsând în suflet, cu sfială, Spre Dumnezeu ferestrele deschise,
Am înțeles că, generând frumosul Și oferindu-l cu luciri divine, Sunt printre noi azi oamenii de bine În care Și-a pus chipul Său Hristosul!
Se poate astfel decora planeta, Cu armonie de Eden în toate, Dacă vom rezona în unitate Și-I vom lăsa lui Dumnezeu bagheta.
Îmi pătrunde iarna-n ochi, în gând și-n oase Și-mi îngheață-n fașă muguri de elan, Căci, purtând povara finelui de an, Duce zile multe, grele, cu angoase.
Din gâtlej de gheață șuieră sinistru Ca o știre nouă de telejurnal, Împingând în scenă actul... muzical Într-o croncănire de ciudat registru.
Dar arunc privirea peste gardul zilei Și zăresc aproape noul an, ca dar, Fără adnotații scrise-n calendar Și-având moliciunea caldă a argilei.
Zilele și viața pot fi modelate, Pot fi colorate vesel și apoi, Puse în lumina ce-o purtăm în noi, Să vedem că pot fi binecuvântate.
Acum iarna-mi pare zbor în armonie De beteală albă și de clopoței, Și-mbrăcat în albul din argintul ei Simt plesnind bobocii calzi de bucurie.
Doamne, un miracol mă înaripează, Și-l trăiesc în arta de a modela, Vreau să-mi fac viața după voia Ta, Cu uimirea vie: cel creat... creează!
Văzduhu’i plin de strune de argint, Din care curg neîncetat colinde Pe raza lunii prinsă- n hiacint Şi, din al veşniciei labirint, Istoria ascultă şi se-aprinde.
Simte venind din zorii ei fiori Pe imemoriale portative, Cântări de îngeri, glasuri de păstori Vibrând sub cerul nopţii până-n zori Prin ale terebinţilor ogive.
Era-nceput de ev în Betleem, Venea Dumnezeirea la Efrata Într-un demers dramatic şi suprem, Iar pământenii, într-un gest extrem, Ca primitori, I-au oferit… poiata.
A fost smerirea până la pământ, Când ieslea a îmbrăţişat Divinul Şi când, luând teluricul veşmânt, Pruncul păşea în Noul Legământ Ca să-i croiască omului destinul.
O noapte sfântă, noapte de cântări Din stele scânteind în constelaţii, O noapte ce transcende timp şi zări, Trecând prin inimi, sentimente, stări A mii şi mii de alte generaţii.
Şi cântul de atunci, astăzi colind, Îmi reaprinde dorul de Efrata Şi, către ieslea de atunci privind, Vreau acest dor fierbinte-n stih să-l prind, Din care să vibreze: Maranata!
Doar gândul fâlfâie înaripat,
De pe planeta mea cu ochi albaştri,
Pornind prin univers la colindat,
În zbor cu aştrii.
Îl simt cum soarbe spaţiu cu nesaţ
În universul fără bariere,
Cântând, cu galaxiile la braţ,
A netăcere.
Doar gândul gustă zborul spaţial
Intersectând orbite fără jenă,
Căci eu mai sunt aici, material,
Pe vechea scenă.
Dorind, mă doare dorul de-a zbura,
Nemărginindu-mă şi eu, ca gândul,
Şi universul în splendoarea sa
Îmbrăţişându-l.
Doar gândul zboară-atotcuprinzător,
Necunoscând în mersul său distanţe,
Iar eu îmi mângâi dorul meu de zbor
Nutrind speranţe.
Încă n-am aripi, am doar rădăcini
Îmbrăţişând natura vinovată,
Şi nu e verde frunza la smochini,
Deocamdată.
Dar ştiu că dorul meu e dor ceresc,
Un vis ce-şi are în Cuvânt sorginte,
Şi simt cum aripile mele cresc
Din taine sfinte.
Şi în curând, chemat de Dumnezeu,
Eternizându-mi printr-un zbor solia,
Voi fi cu El, ştiind că timpul meu
E veşnicia.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 15 februarie, 2014
„Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului!” (Ps.122:6)
Atâtea tragedii ai cunoscut
Sub apăsarea marilor imperii
Încât istoria ţi-e plâns durut,
Izvor de lacrimi trist, neîntrerupt,
Ca un dezgheţ în streaşina durerii.
Deşi ai pacea-nscrisă pe blazon,
Istoria s-a dovedit rapace
Legându-te cu zbucium de pripon,
Iar pentru tine a rămas doar zvon,
Un vis neîmplinit, râvnita pace.
Istoria ţi-a înlesnit cândva
O întâlnire-n ziua cercetării,
Când Dumnezeu plângea la poarta ta
Prin Cel ce-aduce pace, pacea Sa;
Cristos chema, dar n-ai răspuns chemării.
Ierusalim, n-ai pace nicidecum
Şi-mpejurările îţi sunt ostile
Căci iată cum îţi bate-n porţi, acum,
Venind întunecată de pe drum,
Istoria-ncălţată cu şenile.
Te răvăşesc rachete zile-ntregi
Şi pacea iluzorie se curmă.
Tu o doreşti, dar nu poţi să-nţelegi
Că Domnul păcii vrea să Îl alegi,
Iar profeţiile te-ajung din urmă.
Le vezi plesnind în muguri de smochin
Şi-n verdele ce vara o vesteşte,
E vremea ta, străvechi Ierusalim,
Să Îl primeşti pe-al păcii Prinţ divin
Căci El domnia păcii pregăteşte.
Shalom aleihem* şi acum şi-n veci,
Iar peste zbucium să se-aşeze praful
Şi de-ţi mai bate-n porţi, cu gheare reci,
Venind pe tenebroasele-i poteci,
Războiul să îşi scrie epitaful.
*Shalom aleihem(aleichem)- Pacea să fie cu voi(ebr.)Simion Felix Marțian
Vulcan, martie 2009
Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”… Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. (Matei 6:31-32)
Când inima ţi-e cer senin şi zbor
Şi pacea te cuprinde ca o mare,
Vezi orizontul tresărind uşor,
Apoi un nor venind şi înc-un nor
Şi-ncep să picure îngrijorare.
N-a mai rămas nici urmă de senin
Iar cerul inimii e ca de smoală
Şi plouă ne-ncetat, plouă hain
În sufletul de-amărăciune plin,
Cuprins de umezeală ca de-o boală.
S-a tulburat şi pacea care-a fost
Şi fulgeră cu semne de-ntrebare:
Ce-o să mănânc? Cum să-mi găsesc un rost?
Ce-o să îmbrac? De unde adăpost?
Şi tună lung, cu un ecou ce doare.
Dar soarele din nou va străluci
După furtuni, înveselind pământul;
Aşa a fost mereu şi-aşa va fi,
Deci şi tu poţi furtuna birui
Dacă priveşti încrezător Cuvântul.
Să nu vă-ngrijoraţi, aşa e scris,
Căci Cel ce păsărilor dă mâncare
Şi-mbracă florile în strai de vis,
Este cu noi, aşa cum ne-a promis,
Şi ştie ce dorim şi ce ne doare.
Să căutăm Împărăţia Sa
Şi să tânjim după neprihănire,
Iar ce vom îmbrăca, ce vom mânca,
Nu noi, ci Domnul le va rezolva
Prin binecuvântata Lui voire.
Crezând aşa, noi curcubeie cresc
În inimi, cu invazia luminii
Din care mulţumiri se împletesc,
Căci înaintea Tatălui ceresc
Suntem mai preţioşi decât… toţi crinii.
Simion Felix Marțian
Din volumul „Triumful vieții”, Metanoia-Oradea, 2013
„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul,(...) nu mai este bună la nimic...” (Matei 5:13)
Când, Doamne, m-ai scos din salină,
Un drob colţuros,rece, frust,
Mi-ai pus în cristale lumină
Şi-apoi ,cu puterea-Ţi divină,
Mi-ai spus răspicat: Să dai gust!
Printre roci cea mai fără valoare,
(Cum stă lângă brad un arbust),
Vedeam că sunt slab, nu sunt tare,
Dar Tu-ai pus în mine valoare
Şi am ce n-au ele: am gust!
Urmându-Ţi, Stăpâne, porunca
Merg astăzi pe drumul îngust
Căci asta mi-e slujba, mi-e munca,
Să dau din mine ce-i bun ca
În juru-mi să simtă: am gust!
O lume de-arome avidă
Mă crede probabil vetust
Văzându-mi privirea candidă,
Dar ea este cea insipidă
Şi eu pot să-i dau ce am: gust!
Sunt drobul cu sarcini precise,
Crescând în lucrare robust
Aşa cum de Tine decis e,
Şi-atent la ceea ce scris e:
Să nu pierd, să nu pierd din gust!
Simion Felix Marțian
