A mai trecut un anotimp prin noi,
Cutreierând prin nevăzute breşe,
Şi dacă ieri ne-mbujorau cireşe,
Ne şiroiesc acum în suflet ploi.
Ne-au triluit amiezi cu ciocârlii
Pe săgetări de rândunici măiestre,
Şi-acum ne dor albastrele ferestre
Prin care fug cocorii cenuşii.
Şi calendarul fâlfâie zbârlit
În aşteptarea argintatei brume,
Şi-n întomnarea coborând pe lume
Mă simt aşa, deodată, stingherit.
Mă scutur însă de acest tablou
Ce mă îndeamnă la melancolie,
Şi-mi zic, vibrând, că toamna-i bogăţie,
Cu-nţelepciune bonus, sau... cadou.
Şi,-nseninat în universul meu,
Îngenunchez pe frunze, strigând: Doamne,
Dă-mi bucuria iminentei toamne
Ca dar divin, căci Tu eşti Dumnezeu!
Simion Felix Marţian
Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”… Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. (Matei 6:31-32)
Când inima ţi-e cer senin şi zbor
Şi pacea te cuprinde ca o mare,
Vezi orizontul tresărind uşor,
Apoi un nor venind şi înc-un nor
Şi-ncep să picure îngrijorare.
N-a mai rămas nici urmă de senin
Iar cerul inimii e ca de smoală
Şi plouă ne-ncetat, plouă hain
În sufletul de-amărăciune plin,
Cuprins de umezeală ca de-o boală.
S-a tulburat şi pacea care-a fost
Şi fulgeră cu semne de-ntrebare:
Ce-o să mănânc? Cum să-mi găsesc un rost?
Ce-o să îmbrac? De unde adăpost?
Şi tună lung, cu un ecou ce doare.
Dar soarele din nou va străluci
După furtuni, înveselind pământul;
Aşa a fost mereu şi-aşa va fi,
Deci şi tu poţi furtuna birui
Dacă priveşti încrezător Cuvântul.
Să nu vă-ngrijoraţi, aşa e scris,
Căci Cel ce păsărilor dă mâncare
Şi-mbracă florile în strai de vis,
Este cu noi, aşa cum ne-a promis,
Şi ştie ce dorim şi ce ne doare.
Să căutăm Împărăţia Sa
Şi să tânjim după neprihănire,
Iar ce vom îmbrăca, ce vom mânca,
Nu noi, ci Domnul le va rezolva
Prin binecuvântata Lui voire.
Crezând aşa, noi curcubeie cresc
În inimi, cu invazia luminii
Din care mulţumiri se împletesc,
Căci înaintea Tatălui ceresc
Suntem mai preţioşi decât… toţi crinii.
Simion Felix Marțian
Din volumul „Triumful vieții”, Metanoia-Oradea, 2013
„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul,(...) nu mai este bună la nimic...” (Matei 5:13)
Când, Doamne, m-ai scos din salină,
Un drob colţuros,rece, frust,
Mi-ai pus în cristale lumină
Şi-apoi ,cu puterea-Ţi divină,
Mi-ai spus răspicat: Să dai gust!
Printre roci cea mai fără valoare,
(Cum stă lângă brad un arbust),
Vedeam că sunt slab, nu sunt tare,
Dar Tu-ai pus în mine valoare
Şi am ce n-au ele: am gust!
Urmându-Ţi, Stăpâne, porunca
Merg astăzi pe drumul îngust
Căci asta mi-e slujba, mi-e munca,
Să dau din mine ce-i bun ca
În juru-mi să simtă: am gust!
O lume de-arome avidă
Mă crede probabil vetust
Văzându-mi privirea candidă,
Dar ea este cea insipidă
Şi eu pot să-i dau ce am: gust!
Sunt drobul cu sarcini precise,
Crescând în lucrare robust
Aşa cum de Tine decis e,
Şi-atent la ceea ce scris e:
Să nu pierd, să nu pierd din gust!
Simion Felix Marțian
Cu primele file săpate în piatră Când slava divină drapat-a Sinaiul, E Biblia astăzi şi foc, dar şi vatră, Şi-n ea îşi deschide ferestrele Raiul.
O Carte divină ce nu-i numai carte, Că-n ea clocoteşte iubirea şi viaţa, Iar moartea, în ea, se transformă-n nemoarte, Scriind veşniciei, prin jertfă, prefaţa.
Prin curgerea ei Dumnezeu ne vorbeşte Şi slova-i se-aprinde cu forţă divină, O candelă-n beznă prin ea străluceşte Iar ceaţa dispare, se face lumină!
Trasăm drumuri noi, le pavăm cu volume Ce duc tot mai sus cunoştinţa, spre creste, Dar Biblia-i cartea ce schimbă o lume Prin Cel ce a scris-o, prin Cel care ESTE!
Pe filele ei Adevărul tronează Şi Calea spre veşnica slavă ne-arată, Chiar dacă adesea pe mulţi… deranjează, Şi-adesea-i ascunsă, sau poate uitată.
Cinstind astăzi Cartea, cinstim Autorul Şi sufletul soarbe cu sete sfinţire Din slove de spirit, gustând astfel zborul Cu aripi de pace, de crez, de iubire.
Cu primele file în piatră săpate Şi jertfa Golgotei în ea, mărturie, E Cartea divină, e Cartea ce poate Un drum să ne-arate spre Cer, spre vecie!
Se coboară psalmii pe cărări celeste
Ca-ntr-o împletire tainică de punţi,
Când privirea-ntreabă vinetele creste:
Oare, ajutorul vine de la munţi?
Dar pe mâna dreaptă se aşaz-o umbră
Şi din încordare- iată!- mă destind,
Când cu fâlfâire sură starea sumbră
Pleacă de la mine, eu înmugurind.
Şi mi-e ferm piciorul pe poteci abrupte,
Căci Acel ce este din vecie Domn
Fi-va lângă mine, ne-ncetând să lupte,
Pavăză fiindu-mi veşnicu-I nesomn.
Temerile toate, ca nişte hăţişuri,
Cad când stau la umbra Celui Preaînalt
Şi se duc la vale peste grohotişuri,
Eu primind tăria stâncii de bazalt.
Tu eşti din vecie dragoste, Părinte,
Şi-am văzut ce-nseamnă lângă Tine-a sta,
De aceea, Doamne, te rugăm fierbinte:
Peste toţi şi toate lasă umbra Ta!
Simion Felix Marţian
„Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”(Apoc. 2:4)
Îţi aminteşti? Credeai că e un vis
Când ai simţit imensa bucurie,
Cum nu credeai că ar putea să fie,
Venind într-un şuvoi de nedescris.
A fost momentul când M-ai întâlnit
Şi când, crezând, ai dezlegat misterul
Cum omul poate să atingă cerul
Cu primul pas făcut spre infinit.
Mergeai parcă plutind. Sau chiar pluteai?
Şi-n jurul tău era atâta soare
Când tu vorbeai de Mine cu ardoare
La toţi acei ce-n cale-i întâlneai.
În zorii zilei sau în nopţi târzii,
Mereu arzând, cu dragostea-n privire,
Priveai spre Mine şi-L vedeai pe Mire
Păşind spre tine dinspre veşnicii.
Scrisoarea Mea, Carte de căpătâi,
Umplutu-ţi-a deplin şi timp şi gânduri
Şi Mă urmai cu sete printre rânduri,
Cu focul viu al dragostei dintâi.
Din părtăşie-ai făcut mod de trai
Şi Îmi vorbeai mereu prin rugăciune;
Ce timp de har şi ce comuniune,
Şi-n odăiţa ta, ce colţ de rai!
Ce clipe minunate-am petrecut!
De ce-ai lăsat să ţi se stingă focul
Şi-n inimă să nu-şi găsească locul
Iubirea minunată din trecut?
Întoarce-te la dragostea dintâi
Căci Eu, iubindu-te, te-aştept ca Mire;
Hai, regăseşte iar acea iubire
Şi-n focul ei de-a pururi să rămâi!
Simion Felix Marțian
Din volumul „Cărări de lumină”, Ed. Metanoia, Oradea - 2018
Când dor în piept catarge din multele periple
Şi ancorele grele atârnă de destin,
Când viaţa-ţi sângerează de eşuări multiple
Şi îţi rânjeşte tragic cu colţi ca de rechin,
Când ceaţa te-nfăşoară, alunecând cu bezne,
Şi lupta cu talazul e, totuşi, în zadar,
Când eşti târât de valuri ce-ţi toarnă plumb în glezne,
Ai vrea cu disperare să vezi…să vezi un far!
Ai vrea să ştii că ţărmul e undeva aproape,
Că lupta cu furtuna curând se va sfârşi,
Ai vrea să simţi cum cerul te mângâie pe pleoape
Şi-odată cu cocoşii cânţi zorilor de zi.
Ai vrea să simţi sub talpă şi-n palmă siguranţă
Şi să-mpleteşti parâme din certitudini noi,
Şă ştii că tihna are în tine rezonanţă,
Uitând pentru vecie de-al dramelor puhoi.
E- un singur ţărm de pace, de-aici până-n vecie,
Doar un liman de tihnă de-a pururi luminos,
E ţărmul de iubire, de har şi apă vie,
Limanul mântuirii este Isus Cristos!
Simion Felix Marţian
S-a jucat pe scena lumii Învierea Cu decor de soare, amplu, fastuos, Și curgea lumina cerului ca mierea Peste sala plină ce scanda: Chris-tos!
Dar cortina cade, ca orice cortină, Cum oricare dramă are-un act final, Pleacă spectatorii ce-au luat lumină, Dar evită-n grabă arcul triumfal.
Pot intra în viața veșnică prin cruce, Căci Eroul piesei este viu în veci Și așteaptă lumea toată la răscruce, Să nu ia-n picioare negrele poteci.
Dar mulțimea oarbă , cu lumina stinsă, A uitat de drama care s-a jucat Și aleargă-n hohot către zarea-ntinsă, Ocolindu-și Ghidul trist, înlăcrimat.
Ce ingrată lume! Ce mulțimi uituce Care-așteaptă, totuși, stagiunea iar: Va mai fi un Paște, un Erou pe cruce! Dar El trist Se-ntreabă: A fost în zadar?
Teatru antic, oare, vrea să fie?
E-o scenă dealul? Crucile-s decor?
O, nu, ci o cumplită tragedie,
Arzând din profeţie-n profeţie,
Se împlineşte-n chip sfâşietor.
Nu a mai fost scenariu scris vreodată
Să poarte-atâta chin în slovă, greu,
Beznă în plină zi, urlete, gloată,
Cutremur, lacrimi, cruce-nsângerată,
Iar personajul tragic, Dumnezeu.
Da, Dumnezeu, Cristosul, Mântuirea
Care murind pe cruce-mbrăţişa
Cu braţe de iertare omenirea
Şi, către ceruri înălţând privirea,
La Tatăl duhul Şi-L încredinţa.
Când timpul sta încremenit în clipă,
Împotmolit, parcă,-n tragismul dens
Care făcea din negură risipă,
Un straniu act părea că se-nfiripă
Şocând prin aparentul său nonsens:
Soldaţi romani, a căror nepăsare
Din râsul gutural se revărsa,
Desprinşi de evidenţa-ngrozitoare,
Trăgeau la sorţi cămaşa Celui care
Pentru iertarea lor pe lemn murea.
Ei nu ştiau, n-ar fi putut să ştie,
Când jinduiau cămaşa Lui la sorţi,
Că Cel ce se stingea în agonie
Mergea spre locul Său din veşnicie
Trecând, o clipă numai, printre morţi.
Se-nfiora din temelii zidirea
În faţa sacrificiului divin
Menit să ne aducă mântuirea,
Dar pământescul îşi oprea privirea
La o cămaşă, un veşmânt de in.
Cămaşa, chiar a Lui, pânză rămâne,
Strivită de statutu-i efemer,
Cu ieri, cu azi, dar, poate, fără mâine,
Dar dincolo de ea era o Pâine,
O Pâine care-a coborât din cer.
De n-ar fi, Doamne, marea Ta iubire
Prin care-adesea cu folos ne cerţi,
Nu am primi din cer călăuzire
Şi în orbirea noastră, da, orbire,
Noi am rămâne numai la coperţi.
Simion Felix Marţian
Din ce ungher de suflet, tenebros,
Din ce abis, din ce dimensiune
Ies rădăcini în chip misterios,
Şi care gând le-adapă viguros
Să-şi dea lăstarii de amărăciune?
Un lăstăriş de-a dreptul agresiv
Împădureşte inima şi gândul,
Şi-amarul sevei curge obsesiv
Pe sufletul ţestos şi abraziv,
În noapte şi declin înfăşurându-l.
De-atâta noapte şi de-atâta ger
Şi gândurile-n faşă-ncep să doară,
Cel al speranţei rămânând stingher,
Lipsit de orizont şi de reper,
Şi-n piept apasă pietrele de moară.
S-a-nstăpânit amarul peste tot
Şi-n suflet parcă vrea să se şi culce,
Dar împotriva crudului despot
Şi al invaziei cumplit complot
Se răzvrăteşte dorul după dulce.
E dorul după fagurii din cânt
Şi după mierea ce din psalmi îmbie,
Dor de dulceaţa prinsă în Cuvânt
Şi de nectar din versul plin de-avânt,
Dorul de dulce care reînvie.
Şi gândul îndrăzneţ, născut din dor,
Se vrea rostit în sunet de chimvale:
Vreau fagurii să-i sorb uşor, uşor
Şi de dulceaţa lor să mă-nfior,
Vreau, Doamne, mierea părtăşiei Tale!
Simion Felix Marțian
Poezie din volumul „Cărări de lumină”, Editura Metanoia- Oradea, 2018
La moara lui Felix 