Zvâcnește galben toamna prin toți porii Și-aș vrea cumva, privind-o, s-o provoc, Să urc pe scenă-n locul ei, să joc, Când cerul scutură spre sud cocorii.
Îmi intru-n rol și frunze-mi pun la tâmple, De aur, de aramă și rubin, Mă-ncalț cu brume și apoi mă-nclin Spre ceea ce urma-va să se-ntâmple.
Decoru-i greu de-atâta sărbătoare, Iscând splendori la fiecare pas, Dar din culise-am auzit un glas: Unde-i esența toamnei, roditoare?
N-ai niciun coș cu poame lângă tine, Iar carul cu porumb nu e-n decor; Ai pus doar ce-ți părea strălucitor, Văpăi de frunze mângâind retine.
Stop joc! Eu mă întorc la toamna mea, La amurgirea rânduită mie, Atent la rod, la sacra bogăție Pe care eu, iubind, o pun în ea.
Am, Doamne, frunze în culori de vis, Dar nu-i de-ajuns, vreau ramurile grele De roade, să mă-nchin apoi cu ele, Purtând mireasma Ta de nedescris.
Pe zările lumii bat clopote-n dungă Sub norii de smoală ce-anunță noroi, Și clipa-i mai grea, e mai hâdă, mai lungă, Când vin vălătuci cu duhori de război.
Mai-marii se-adună la masa rotundă, Brodând cu cinism și destine și hărți, Dar „pacea”, cuvânt cu vibrare profundă, Doar vine din cărți și se-ntoarce în cărți.
Războiul nu-i... golf, oameni buni, este moarte, E plâns de orfani lângă hulpav mormânt, De văduvă-n doliu, cu visele sparte, E stop cardiac de părinte înfrânt.
Iar cei ce se duc să rămână-n tranșee Nu sunt doar pioni pe o tablă de șah; Și fii, soți și tați cioplitori în idee Devin amintiri în vreun trist almanah.
Războiul e foame, e boală și sânge, E doliu real ca un țipăt de corb, E tragica scenă a lumii ce plânge Cănd e adăpat al discordiei morb.
Mai-marilor, haideți la masa-mpăcării, Dar toți animați de un gând luminos Și-având între voi, ca un gir al schimbării, Pe Cel ce El Însuși e pacea, Cristos!
Pe albul intens ce îmi stă înainte Aș vrea să sculptez în cuvinte ce ard Un cânt ca un zbor de-nchinare fierbinte În vas de-alabastru cu picuri de nard.
Spre Tine vreau, Doamne, cântarea să zboare Cu laude prinse în fiece vers, Și clipe înalte, tivite cu soare, Gustând veșnicii să se-oprească din mers.
Și vreau să-ncrustez mulțumire în strofe, Căci Tu ne dai, Doamne, și lanul de jad Și albe răcori cuibărite în cofe Ce poartă-ațipirea pădurii de brad.
Aceasta îmi este dorința, Divine, Să-mi pun închinarea în vers, unul viu, Dar, Doamne, cuvintele vieții-s la Tine, De-aceea cu Tine vreau imnul să-l scriu.
Să pui Tu, Te rog, viață-n vers și culoare Atunci când cuvântul ales dă în pârg, Iar eu să torn suflet și dor de-nchinare, În care se-nmoaie condeiul cu sârg.
„Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.”(Matei, 13:43)
Am vrut să strâng cu palmele căuş Ofranda nopţii risipită-n rouă, Şi din răcoare împletind culcuş S-aştept al razelor divin arcuş Să mă atingă ca pe-o coardă nouă.
Să fiu pătruns de puritatea ei Ca iezerul de-al cerului albastru, Sorbind candoarea ca dintr-un ştiubei, Dar roua a fugit de ochii mei Atinsă tandru de al zilei astru.
Am căutat al neprihanei nimb În limpezimi tăcute de izvoare, În curcubeie prinse în corimb, Dar căutarea mi-a adus în schimb O sete, parcă, şi mai arzătoare.
Nici zborul alb din aripi de golumb, Nici asfinţituri despletite-n lavă Şi nici ţâşnirea verde din porumb N-au ridicat povara mea de plumb, Din inima cu tânguire gravă.
Căci alergarea, dorul după cast Nu poate să-şi găsească împlinire Decât înţelegând, entuziast, Că Cel ce-a plăsmuit un spaţiu vast Este din veşnicii... Neprihănire.
Şi curăţia, dragostea de pur, Nu o cuprinde-n taina lui decorul Oricâtă frumuseţe-ar fi în jur, Însă o vom vedea prinzând contur Păşind spre Cel ce este Creatorul.
***
Părinte-al veşniciei, sfânt, sfânt, sfânt, Îmbracă-mă în strai de curăţie Să am în inimă doar cer şi cânt, Ştiind că luminând azi pe pământ Voi străluci şi mâine-n veşnicie.
La moara lui Felix 