Cu hohot de-aramă încinsă-n coroane, Întâmpină arborii toamnei târziul, Și râde frunzetul, făcând lampioane, Dar vine un șuier ce-anunță pustiul.
Un vânt ce-mpletește tăria cu graba, Scăpând telegarii furtunii din hamuri, Se luptă să-i scuture toamnei podoaba Smulgând cu cruzime frunzișul din ramuri.
Și frunzele tremură, luptă cu vântul Ce-ngână ciudate acorduri funebre, Se-agață de crengi, dar le cheamă pământul Să stingă dogoarea tomnaticei febre.
În fața-ncleștării cu aprige scene Și lacrimi din norii dramaticei toamne, Nu poți să nu-ntrebi cu mirarea în gene: Acesta-i finalul scenariului, Doamne?
Și Cerul răspunde scriind cu lumină: Urmează antractul, cu fulgii aproape, Apoi, frunza smulsă din nou o să vină În muguri cu verde de viață pe pleoape.
Zvâcnește galben toamna prin toți porii Și-aș vrea cumva, privind-o, s-o provoc, Să urc pe scenă-n locul ei, să joc, Când cerul scutură spre sud cocorii.
Îmi intru-n rol și frunze-mi pun la tâmple, De aur, de aramă și rubin, Mă-ncalț cu brume și apoi mă-nclin Spre ceea ce urma-va să se-ntâmple.
Decoru-i greu de-atâta sărbătoare, Iscând splendori la fiecare pas, Dar din culise-am auzit un glas: Unde-i esența toamnei, roditoare?
N-ai niciun coș cu poame lângă tine, Iar carul cu porumb nu e-n decor; Ai pus doar ce-ți părea strălucitor, Văpăi de frunze mângâind retine.
Stop joc! Eu mă întorc la toamna mea, La amurgirea rânduită mie, Atent la rod, la sacra bogăție Pe care eu, iubind, o pun în ea.
Am, Doamne, frunze în culori de vis, Dar nu-i de-ajuns, vreau ramurile grele De roade, să mă-nchin apoi cu ele, Purtând mireasma Ta de nedescris.
La moara lui Felix 