Pe luciul albastru brodat cu lumină Alunecă barca scriind cu siaj; Cu pace în suflet și tihnă-n... bagaj, Sunt una cu ea, într-o curgere lină.
Ne sorb în aval, ca-ntr-un tainic miraj, Plăcerea plutirii și pacea deplină, Dar - vai! – se aude cascada haină Și-aș vrea să mă prind de... un fir de curaj.
Aici sunt, o, Doamne, târât de curent, Cum tot indecisă mi-a fost viața toată, Aruncă-mi parâma salvării! Urgent!
E vis? E aievea? O viață salvată Înseamnă vâslitul pe apă, atent. A merge „cu valul” e moarte curată.
Cetatea-n care piatra se-alinia tăcută, Zidită cu tăcere mușcată de șofar, Cu zori îmbrățișat-a și Templu și altar, Și miile de oaspeți din lumea cunoscută.
Tăcea a dimineață și-a temeri ce tresar Și-odaia-n care Calea era deja văzută De cei ce-o-mbrățișară cu dragoste crescută, Când tainice seisme lovit-au în amnar.
Un foc aprins din ceruri, cu ardere divină, Purtând în flăcări Duhul cu sfântul Său parfum, Atins-a ucenicii, umplându-i de lumină.
Miracolul umblării conduși pe-al vieții drum De Duhul din vecie, spre slava ce-o să vină, Putem, iubind lumina, să îl trăim și-acum!
Cu fum scriu pe ziduri feştile funeste, De bezne, de moarte, de-un tragic final, De ziua-nghiţită de noapte, brutal, Căci Azima păcii S-a dus, nu mai este.
Tresare pământul zvâcnind visceral, Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste, Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste Venind doar tăceri, dureros, glacial.
Dar actul final vine-odată cu zorii, Fiind în lumină divină scăldat, Şi moartea-şi adună linţoliul terorii,
Iar Cel ce cu moartea pe moarte-a călcat Păşeşte din groapa de-o clipă spre glorii Şi-acolo ne-aşteaptă. Cristos a-nviat!
La moara lui Felix 