Un nume împletit cu un stigmat
Dăm azi unui erou plin de-ndrăzneală,
Și-l credem sinonim cu... îndoială,
Dar Toma a fost reabilitat.

A vrut mai mult decât o poleială
Pentru adâncul crez în el săpat,
Și înflorea, din semnul arătat,
Credința lui petală cu petală.

Noi, Doamne, nu vedem semne de cui
Din încleștarea clipelor de jale,
Dar ceea ce în suflete ne pui

Din veșnicia ce ne-așteaptă-n cale,
Sunt semnele, și îndoială nu-i,
Nu ale morții, ci-nvierii Tale!

Simion Felix Marțian

Cu fum scriu pe ziduri feştile funeste,
De bezne, de moarte, de-un tragic final,
De ziua-nghiţită de noapte, brutal,
Căci Azima păcii S-a dus, nu mai este.

Tresare pământul zvâcnind visceral,
Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste,
Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste
Venind doar tăceri, dureros, glacial.

Dar actul final vine-odată cu zorii,
Fiind în lumină divină scăldat,
Şi moartea-şi adună linţoliul terorii,

Iar Cel ce cu moartea pe moarte-a călcat
Păşeşte din groapa de-o clipă spre glorii
Şi-acolo ne-aşteaptă. Cristos a-nviat!

Simion Felix Marţian

Subit a înflorit însuflețirea
Pe drumul cu veșminte de finic,
Iar soarele scria cu borangic
Și fir de frenezie înnoirea.

Uralele-și armonizau rostirea
Și-n inimi noi speranțe dau în spic,
Când blândul măgăruș, atât de mic,
Ducea către cetate... Mântuirea!

Privesc din loja mea bimilenară
Acest tablou cu-al gloatelor puhoi
Și fila ce-a urmat - atât de-amară!-

Notând ca-n cronicile de război:
Isus intra pe-o poartă, ca să moară,
Ieșind însă... pe toate! Pentru noi.

Simion Felix Marțian

Torcea pârâul Cedrilor în vale
Din caier tânguios, prin rădăcini,
Lăsând în poala tainicei grădini
Răcoare, stele, negură și... jale.

Sub coaja nopții se-arcuiau măslini,
Să treacă, pe sub arce ogivale,
Isus spre focul rugăciunii Sale,
Spre lacul de sudoare cu... rubin.

A fost o luptă grea în Ghetsimani,
Când în balanță atârna paharul
Păcatelor a mii și mii de ani.

A-nvins Acel care-a  urcat Calvarul
Sădind iubire printre bolovani;
Acolo înflorește astăzi... harul!

Simion Felix Marțian

Veniți, vă rog, în versul meu, cuvinte,
Nu e nevoie să veniți în frac,
Doar să aveți acolo, în rucsac,
Amnarul care-aprinde simțăminte.

Apoi, în cadru paradiziac,
Să împletim poemul viu, fierbinte,
Care să poarte-n miez vibrații sfinte,
Fiind la rana sufletului leac.

Veniți într-un pelerinaj perpetuu
Pășind cu grijă-n universul meu,
Unde, din voi, se va ivi sonetul.

Intrați, nu pierdeți vremea în antreu,
La masa unde-așteaptă alb caietul
E numai gândul meu și Dumnezeu!

Simion Felix Marțian

Adie cald a susur de vioară
Și-a tihnă albă fâlfâind ușor,
Iar pleoapa toarce, răsucind de zor,
Lumina care-n suflet se strecoară.

În pace ca-n mătase mă-nfășor,
Când aripi de iubire-n juru-mi zboară,
Și tot ce-n mine a-ncetat să doară
Dă muguri noi ca-n glastra din pridvor.

De unde toate astea-n jurul meu,
Deși în lume urletul furtunii
Arată că ar fi la apogeu?

Așa mă simt, în zbor viu, ca lăstunii,
Când tocmai am vorbit cu Dumnezeu
Pe-o bancă în grădina rugăciunii.

Simion Felix Marțian

Iar pajiștea-nflorește alb cu miei
Și aur poartă-n ochii umezi iezii,
Din despletirea soarelui amiezii,
Când bolta-și toarnă-n lac sineala ei.

Doar dalba amintire a zăpezii
Mai stăruie în flori și-n porumbei,
Căci aerul miroase-a bănuței
Și-apasă cald pe umerii livezii.

Mă umple anotimpul, pliu cu pliu,
Și, când îmi înfloresc și-n suflet merii,
Întreb cu uluire, vrând să știu:

De unde-i frumusețea primăverii?
Și simt răspunsul cum vibrează viu:
Acesta-i anotimpul Învierii!

Simion Felix Marțian

Tu nu m-ai vrut rătăcitor prin spații,
Atom pierdut prin trene de comete,
Nici rază-n răsărituri violete
Sub pleoapele vreunei constelații.

Ci Tu, privind divinele-Ți planșete,
Mi-ai pus pecetea altei destinații,
Și-ai dat acelui boț de lut sezații,
Să simt vibrând și dragoste și sete.

Dar rostul meu, știu, Doamne, tot stelar e,
Căci drumul dragostei spre ceruri duce
Și-acolo voi fi stea strălucitoare.

Așa mi-ai spus când din umblări năuce
M-ai smuls, și-apoi cu brațe de iertare
M-ai strâns la piept de-acolo, de pe cruce!

Simion Felix Marțian

Pășesc pe jadul care țese-n iarbă
Covor bătut cu raze din înalt
Și, fascinat de tot ce văd, tresalt
Cu viu entuziasm ce dă să fiarbă.

Târâș, însă, e-n față... celălalt,
E umbra mea ce mă-nsoțește oarbă,
Și parc-aș vrea, cumva, să se resoarbă,
Să văd doar flori sub cerul de cobalt.

Mă-nnegurez deodată, răzvrătit,
Și murmur: Doamne, pentru care vină
Împing de umbră ca un osândit?

Răspunsul n-a întărziat să vină:
De vrei să vezi frumosul neumbrit,
Întoarce-te cu fața spre... Lumină!

Simion Felix Marțian

În ochii lui, al nevederii morb
Uda durerea grea la rădăcină,
Țesând o lume de-ntuneric plină
În care porumbița era corb.

Dar când simți prezența Sa divină,
A tresărit adânc sărmanul orb
Și a cerut, crezând că se resorb
Și beznele: eu, Doamne, vreau lumină!

L-a inundat culoarea prin unghere,
Zvâcnind în ochi ca-n undele din lac,
Fiindcă-a pus lângă nevoie... vrere.

Dar eu voi ști, mă-ntreb elegiac,
Să cer lumină, să mai cer vedere,
Când El mă va-ntreba: „Ce vrei să-ți fac?”

Simion Felix Marțian