Simţi lupta-ncrâncenată arzând în tălpi şi-n coaste
Şi valul urgisirii ţintindu-te de zid,
Când corbii-nfricoşării, c-un apetit avid,
La geamul dinspre noapte se năpustesc s-adaste.

Speranţele plăpânde în foc se sinucid
Purtând pe aripi moarte înfiorări nefaste,
Şi-n pomul vieţii tale rodesc pe crengi năpaste,
Rodirea otrăvită curgând ca un fluid.

Dar geamul dinspre ziuă se-aprinde în lumină
Şi, renăscând, speranţe în inimă-nfloresc
Cum înfloresc genunchii acelor ce se-nchină!

Da, rugăciunea poate, în dialog ceresc,
Să surpe bezne oarbe prin graţie divină,
Iar tu să simţi cum aripi de viaţă nouă-ţi cresc!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 18 august, 2018

Se-avântă în clocot pe pietre pârâul
Şi-n stropii-i de-argint înfloresc curcubeie,
Ţâşneşte pe maluri a vieţii scânteie
Rupând, în explozia verdelui, frâul.

Pe câmpul ce haina de foc şi-o descheie
Zvâcneşte în flacără galbenă grâul,
Când greieri cu jarul din maci îi ţes brâul,
Şi pâinea se-nfoaie, crescând rotofeie.

E vervă în toate şi totul se-ncinge
Şi simt cum în mine imboldul tot creşte
Şi-n valul vieţii în clocot mă-mpinge,

De-aceea în mine o rugă vuieşte:
Dă-mi, Doamne, vibraţii şi dor de-a învinge
Şi pentru-a-Ţi sluji mai…vioi, mă stârneşte!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 9 iunie 2018

Din văzduh lumina, ignorând busole,
În cascade curge la superlativ,
Şi pe- al ierbii verde, amplu portativ
De culoare umple gingaşe corole.

Înflorirea însăşi, act decorativ,
Curcubeie- adună împletind cupole,
Şi din stropi de soare pune- aureole
Peste tot ce-nseamnă viaţă-n…rogvaiv.

Mângâiem culoarea inspirând arome,
Însă floarea este doar un pas spre rod
Pe cărarea vieţii prinsă-n axiome;

Şi cum, Doamne, viaţa, în acelaşi mod,
Mă- nfloreşte- n zile calde, policrome,
Spre rodire fă- mă drum bătut şi pod!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 mai 2018

 

Mă scaldă-n albastru de tihnă seninul
Iar verdele ierbii îl sorb cu nesaţ,
Când merg cu un galben de soare la braţ
Şi-n albul de pace mă-nfăşură crinul.

Mă urc în pridvorul luminii,- n târnaţ,
Să simt cum mă-nvăluie-n roşu carminul,
Şi văd cum culorile-şi varsă preaplinul
Ţesând un covor policrom în fânaţ.

De-atâta culoare în jur şi de…viu,
Se bucură ochii şi inima simte,
Trăind bucuria cu ritmul zglobiu.

De-aceea mă simt vinovat, Sfânt Părinte,
Când ochiu-mi bolnav vede-n jur cenuşiu,
Dar umple-mă Tu de culorile sfinte!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 21 aprilie 2018

Dospește caldul și e totuși frig
Și-omătul mușcă pătimaș din muguri,
Scâncește glia răsturnată-n pluguri,
În trupu-i rece când lucind se-nfig.

E viscol încă-n drumul spre belșuguri
Când norii-n fața soarelui fac dig,
Și-n lupta cu înghețul au câștig
Acei ce vin în contra lui cu ruguri.

Trăiesc profund această frământare
Când simt că-n mine mai nutresc zăpezi
Deși e plin sezon de-nsămânțare,

De-aceea, Doamne,-n mine să lucrezi
Și rug s-aprinzi, de sfântă-nflăcărare,
Să duc dezgheț în pomii din livezi!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 24 februarie 2018

 

Trezesc în mine psalmii dor de cânt,
De închinare-n scriere aleasă,
Însă nezborul versului m-apasă
Cu tânguiri din fiece cuvânt.

Dar gândul, zbatere în pâcla deasă,
Îşi smulge rădăcina din pământ
Şi-ntr-un biruitor şi viu avânt
Începe închinarea mea s-o ţeasă.

Şi dacă, totuşi, nu găsesc podoabe,
Nici strălucire pentru vers, nici foc,
Împrăştie-mă, Doamne, în silabe

Şi, refăcându-mă apoi la loc,
Să-ţi fiu, cu toate gândurile roabe,
Închinătorul închinat ad hoc.

Simion Felix Marțian

Când egoismul incisiv, profund,
Drapează inima cu îngâmfare,
O cameră de oaspeți, de onoare,
Va fi în ea cel mult… un loc secund.

Dar deschizând ferestrele spre Soare
Într-un demers de altruism rotund,
Un suflu nou de sentiment fecund
Va face-n inimă…rearanjare!

Așa mă vreau și, fără echivoc,
Știindu-mi inima rearanjată
Să-Ți dau doar Ție, Doamne, primul loc

Și, ca să o păstrez mereu curată,
Te rog să scrii pe ea cu vers de foc:
Fugiți, ispite, este rezervată!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 februaie 2018

 

Mă năruie sărutul rece-al gheții
Când șuieră prin mine vânt iernatic,
Din mugurii de gând mușcând sălbatic,
Și prin priviri mă năpădesc ereții.

Sub cer de plumb, ca pomul singuratic
Trosnesc în ger când mă-ncolțesc nămeții,
Și, răscolit lângă hotarul vieții,
Tânjesc de dor de clocot, de jăratic.

Dar la un pas, o-ntindere de…rugă,
Fierbinte-i vatra dragostei divine
Ce pune gerul inimii pe fugă.

Și-atunci exclam, simțind profund că-n mine
Iubirea Lui și pacea se conjugă:
Ce caldă-i…iarna, Doamne, lângă Tine!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 6 ianuarie 2017

Când plugul urii mai brăzda pământul
Și ploaia deznădejdii-l otrăvea,
Iubirea într-un staul Se năștea,
Schimbându-i în speranțe vii veșmântul.

În noaptea sfântă cerul strălucea
Peste păstorii ostoind frământul
Și oști cerești vesteau, pornindu-și cântul,
Că era mântuirii începea.

Revăd tabloul cu imagini vagi
Și, pe cămilele mușcând din frâie,
Cum Orientul se-nchina cu magi.

Eu n-am, ca ei, odoare prinse-n brâie,
Nici aur n-am, sau smirnă în desagi,
Dar, Doamne, rugăciunea mi-e tămâie.

Simion Felix Marțian

Mă-ncalță ambiții la noi escalade
Spre culmi de sfințire tivite cu cer,
Și funia Legii mă-ncinge sever
Când urc printre steiuri căzând în cascade.

Mă surpă abruptul de zloată și ger
Și treptele scării sunt vechi eșafoade,
Dar urc înfruntând și vultani și tornade
Spre vârful din neguri țesute-n mister.

Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte
Și nu pot ajunge nicicând până sus
Fără ca aripi de har să mă poarte,

Dar când înțeleg, mă alătur supus
Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte
Pe aripa harului. Slăvit fii, Isus!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 noiembrie 2017