La moara lui Felix

Procesul lui Isus, unic prin natura sa, pare să se fi derulat pe „repede înainte”. Joi seara a fost prins, noaptea Și-a petrecut-o în fața soborului, interogat de Caiafa, marele preot, iar dimineața compărea în fața lui Pontius Pilatus, guvernator în acea perioadă în Iudeea.

  După un interogatoriu sumar, este trimis la Irod Antipa, tetrarhul din Galileea, care se afla la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor, pentru că Isus venea din provincia guvernată de el. Alte întrebări, la care i s-a răspuns cu tăcere, după care Isus este trimis din nou la Pilat.

 Cercetarea învinuitului continuă, iar Pilat se declară convins de nevinovăția Sa, spunând acest lucru mulțimii de manifestanți. Răspunsul? „Răstignește-L!” Pilat cedează, deși știa că face o nedreptate, și pentru că, potrivit obiceiului, trebuia să elibereze un deținut iudeu, răspunde solicitării mulțimii: Baraba.

  Așadar, ca verdict final, un nevinovat este trimis la moarte și un ucigaș este eliberat. Și pentru a-și împăca conștiința, Pilat se spală pe mâini în fața gloatelor, spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!”(Matei, 27:24)

  Să fi cedat Pilat sub presiunea străzii? Puțin probabil, pentru că într-o altă împrejurare, când manifestanții îi cereau să dea socoteală pentru că a făcut un apeduct din banii Templului, nu a ezitat să-i omoare pe capete.

 Privind acum lucrurile din perspectiva depărtării și în lumina Evangheliei împlinite, știm că Isus trebuia să ajungă pe Calvar, indiferent de decizia lui Pilat. Pentru că acesta era drumul Lui spre mântuirea noastră.

 Dar acest lucru nu ne împiedică să medităm la atitudinea guvernatorului. La abdicarea sa plină de lașitate. Pentru că spălarea mâinilor nu curăță și conștiința.(De altfel, Pilat a sfârșit tragic, printr-un suicid.)

 De câte ori, oare, nu ne ascundem după argumente de genul „Am făcut tot ce se putea.” Sau „Am încercat tot ce a depins de mine”. Și asta pentru a ne amăgi conștiința în urma unor decizii greșite. Sau a unor abandonări.

 Suntem în perioada în care ne focalizăm asupra evenimentelor pascale. Să medităm deci la mântuire, dar și la chemarea noastră. Aceea de slujitori ai adevărului. Cu îndrăzneală, nu cu amăgirea mâinilor curate.

 Doamne, ajută-ne!

 

Simion Felix Marțian

N-a fost mobilizare generală şi n-a fost nici acţiune organizată. A fost o manifestare a bucuriei generale, care a fost generată de împlinirea unui vis. Sau, mai degrabă, de iluzia acestei împliniri.

  Isus venea la Ierusalim pentru a sărbători Paştele. Acel Isus? Da, Învăţătorul din Galileea. Cel care a făcut atâtea minuni peste tot pe unde a trecut? Da, tocmai a dat vedere unui orb la Ierihon, înainte de a ajunge aici.

  Veştile despre minunile Sale circulau cu rapiditate, aşa că cei care n-au fost martori oculari nu erau străini, totuşi, de ceea ce făcea Galileanul. Ştiau, deci. Şi mai ştiau şi profeţiile privitoare la Mesia, ca buni cunoscători ai Scrierilor sacre.

  Şi, peste toate, la această ultimă intrare în Ierusalim, Isus nu-şi mai ascunde identitatea. Împlinirea profeţiilor era atât de vizibilă prin ceea ce se petrecea, încât mulţimile nu mai aveau îndoieli. De aceea au strigat: ,,Osana! Binecuvâtat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”(Ioan 12:13)

  Strigau crezând, dar credinţa lor era atât de fragilă. De aceea a plâns Isus privind Cetatea. Ştia ce urma să se întâmple. Doar noi ne mai arătăm surprinşi de întorsătura lucrurilor, deşi n-ar trebui, cunoscând natura umană.

  Manifestanţii de la poarta Ierusalimului au fost dezamăgiţi de Cel aclamat. Ei aşteptau un împărat care să-i scape de jugul roman. Despre Împărăţia pe care o aducea Isus nu ştiau nimic. Ei aveau aşteptările lor, care nu le-au fost împlinite. Se explică, deci, dezamăgirea. Şi pierderea entuziasmului. Dar de ce au mers mai departe, spre cealaltă extremă?

  ,,Răstigneşte-L!”, striga mulţimea, răspunzând întrebării lui Pilat. Dar de ce? N-a răspuns, într-adevăr, aşteptărilor lor, dar rămânea în continuare eroul pozitiv. Lucrarea Lui îi pusese pe toţi în uimire, şi toţi cei care au venit în contact cu El au avut de beneficiat.

 Dacă strigătul entuziast de ,,Osana!” a fost spontan şi sincer, de data asta vedem faţa monstruoasă a manipulării. Singurii duşmani ai lui Isus erau mai marii zilei, care-şi vedeau poziţia ameninţată de popularitatea lui Isus. Şi ei cunoşteau psihologia mulţimii, indiferent cum or fi numit-o.

  De la ,,Osana!” la ,,Răstigneşte-L!” nu se poate ajunge într-un timp atât de scurt decât printr-o manipulare diabolică. Şi asta numai dacă găseşte un teren fertil. Adică o credinţă fragilă.

Oştirea biruitoare este cea care strigă ,,Osana!”. Şi rămân la asta, cu statornicie. Vin îndoieli? Dezamăgiri? O rugăciune este de ajuns: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

Simion Felix Marţian

A fost o călătorie plină de primejdii, pe o mare nu doar… neprietenoasă, ci de-a dreptul ostilă. Și totul a culminat cu naufragiul. Încurajarea pasagerilor corabiei, încolțiți de spaima morții, a venit din partea apostolului Pavel, el însuși pasager. Dar nu unul oarecare, ci prizonier în drum spre Roma pentru a compărea în fața împăratului. Ar fi putut fi liber, după opinia mai-marilor din Cezareea, dar el știa că are o misiune. Și aceasta era să ducă mesajul Evangheliei la Roma.

 Naufragiul s-a petrecut în apropierea Maltei, unde au și rămas să ierneze. Șederea pe insulă a durat trei luni. Au fost bine primiți de localnici, iar Pavel i-a uimit de la bun început prin incidentul cu vipera (Faptele apostolilor, 28:3), fapt ce i-a determinat să-l așeze în rândul… zeilor.

  În primele trei zile, naufragiații s-au bucurat de ospitalitatea lui Publius, guvernatorul insulei, care deținea terenuri întinse în zona de coastă. Tatăl acestuia, grav bolnav de malarie, i-a oferit lui Pavel prilejul de a face cunoscută puterea lui Dumnezeu. Și astfel „… s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el și l-a vindecat.”(F A, 28:8).

  Urmarea a fost una previzibilă: toți bolnavii din insulă au venit la Pavel să se bucure de același „tratament”. Și cu același rezultat. Prezența omului lui Dumnezeu a însemnat vindecarea bolnavilor din ostrov.

 Locuitorii insulei nu au rămas nerecunoscători, pentru că, ne scrie Luca, „Ni s-a dat o mare cinste.” (vers 9) Iar la plecare le-au dat toate cele necesare pentru drum.

  Pavel și-a înțeles chemarea, încă de când a cerut să fie judecat la Roma. Pe tot parcursul călătoriei plină de peripeții s-a făcut util într-un mod deosebit, ajutând la salvarea oamenilor. Iar în insula unde au iernat a adus vindecare. Toate acestea au fost etape într-un parcurs al omului care umblă cu Dumnezeu. Luminând.

 Nu ne este dat tuturor să vindecăm prin punerea mâinilor și, oricum, spre deosebire de Malta primului secol al erei creștine, lumea noastră este înțesată de clinici și cabinete medicale. Dar rămân bolile sufletului, furtunile interioare, în care putem interveni. Cu rugăciuni și pansamentele cuvintelor de mângâiere.

Da, putem duce toți vindecare prin ostroavele unde ne duc furtunile vieții. Vindecare în numele lui Isus.

  Pavel ne-a spus, printre altele: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos.” (1 Corinteni, 11:1) Doamne, ajută!

Simion Felix Marțian

Era ziua Sabatului și Mântuitorul, „după obiceiul Său”, era în sinagogă, învățând norodul. Și chiar dacă preocuparea Sa era mântuirea oamenilor, era sensibil ȘI la suferințele lor trupești. Așa că nu putea să treacă cu vederea prezența, printre ascultători, a unei femei gârbove.

 Această femeie „era stăpânită de un duh de neputință și nu putea să-și îndrepte spatele.”(Luca, 13:11) Și această stare dura de 18 ani. Impresionat de starea femeii, Isus a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta.” (v. 12) Este doar una dintre nenumăratele vindecări cu care Isus a uimit noroadele, dar implicația spirituală a lucrării este mult mai profundă.

  Putem să umblăm cocoșați spiritual o viață întreagă, fără să scăpăm de această legătură demonică. Pentru că minunile se petrec doar în prezența lui Isus. Și în această stare de gârboveală spirituală vom vedea doar pământul, fără a ne bucura de lumină. Dar cum se ajunge la această stare?

  Una dintre legături este preocuparea excesivă pentru pământ, pentru lucrurile materiale. În felul acesta nu ne vom ridica privirea spre cer și chiar vom ignora orice ține de spiritualitate. O altă legătură este necredința. Când consideri că nu ești decât un amestec de elemente chimice care se vor întoarce în circuitul universal, nu ai de ce să privești cerul și rămâi aplecat asupra pământului care te hrănește.

  Surprinzător, o altă cauză a acestei cocoșări este… falsa spiritualitate. Poți să umbli îndoit de bagajul enorm de erezii, de dogme care nu au nicio legătură cu Adevărul. Și să te mai și amăgești. Apropiindu-ne de Isus putem să auzim cuvintele pe care le-a auzit femeia gârbovă. Și, îndreptându-ne, să-I vedem fața.

  Această poziție care e incomodă, și ne ține și departe de lumină, nu este nicidecum un semn de smerenie, cum ni se sugerează. Noi trebuie să fim drepți și demni, pentru că trebuie nu doar să predicăm adevărul, ci să-l și apărăm. Cu luciditate.

  Într-o astfel de poziție ne văd cei care pun pe seama Scripturii dictonul „Crede și nu cerceta!” Fals. Biblia ne îndeamnă la cercetare, la studiu. Și ne mai îndeamnă să cerem înțelepciune, care ne va fi dată. Cât despre citatul amintit, el aparține lui Celsus, filosof grec din sec II, ADVERSAR al creștinismului.(Alethes logos, cca 177AD)

  În Numele lui Isus, fruntea sus, copii de Rege! Și privirea spre cer, să-L putem întâmpina. Venirea Domnului este aproape, oricât ar nega cei ce nu văd decât pământul.

 

Simion Felix Marțian