Calcă pe nisipuri albe, mișcătoare, Omenirea astăzi, ca înr-un tangaj, Viața însăși pare o alunecare, Iar cuvântul zilei este... derapaj.
Se cultivă fenta, moare „sine cera”, Și înșelăciunea este de bon ton, Iar nesiguranța-ncinge atmosfera Ca un act politic de... cameleon.
Măsluim de toate, stingem adevărul, Și, falsând, dăm păcii dreptul la vorbit, Dar cu-o îndârjire ce zbârlește părul Atacăm și bobul pus la încolțit.
O alunecare e în tot și-n toate, Fără punct de sprijin, fără un reper, Când principii sacre sunt abandonate Și privim oriunde, însă nu spre Cer.
Pe sub ploi rebele, înotând în ceață, Ne luptăm zadarnic pe alunecuș, Flutură bezmetic filele de viață Când în jur sunt umbre și... niciun țăruș.
Când sfârșitul, Doamne, gata e să vină, Fiind timpul însuși înghițit de hău, Dă-ne-nțelepciunea de-a trăi-n lumină, Ancorați în Tine prin Cuvântul Tău!
Trăim construind, căci viața însăși este o zidire perpetuă. O facem sub diferite aspecte, dar aș vrea să mă opresc asupra construcției colective, a participării efective a comunității. Un exemplu, nu doar edificator ci de-a dreptul fascinant, este cel al personajului biblic Neemia, omul care a reconstruit zidurile Ierusalimului.
Cetatea fusese dărâmată în anul 586 îH, în urma unui asediu de 18 luni al împăratului babilonian Nabucodonosor al II-lea. Căderii Ierusalimului i-a urmat binecunoscuta robie babiloniană a evreilor. Cucerirea Babilonului de către Cirus cel Mare (538 îH) a însemnat și eliberarea din robie a locuitorilor din Iuda. O mare parte s-au întors în țară, dar nimeni nu s-a gândit măcar să înceapă o lucrare de asemenea anvergură cum era restaurarea cetății.
Citind cartea biblică Neemia, înțelegem că se poate construi eficient și durabil având doar UN LIDER și… UNITATE. Fără Dumnezeu? – s-ar putea pune întrebarea. Ei bine, Cel Atotputernic este, ca întotdeauna, pretutindeni și așteaptă să fie chemat. El lucrează dacă Îi punem la dispoziție elementele umane amintite.
Aici intră în scenă Neemia. El a fost impresionat până la lacrimi de starea jalnică a Ierusalimului și a îndrăznit să-și asume responsabilitatea restaurării, începând cu rugăciuni. Chiar și apelul său la împăratul persan Artaxerxe, în slujba căruia era la Susa, a fost precedat de rugăciune. Și astfel Dumnezeu i-a deschis ușa și i-a netezit drumul, Neemia bucurându-se de tot sprijinul împăratului.
A urmat drumul la Ierusalim și… mobilizarea: „Vedeți starea nenorocită în care suntem: Ierusalimul este dărâmat și porțile sunt arse de foc. Veniți să zidim iarăși zidul Ierusalimului și să nu mai fim de ocară!” (cap 2, v 17). Poporul a răspuns: „Să ne sculăm și să zidim!” (v 18) Și a urmat demonstrația de unitate desăvârșită.
Așa cum era de așteptat, împotrivirea nu a întârziat. Sanbalat și cei din jurul lui au început cu descurajări, au continuat cu intimidări și au sfârșit cu amenințări. Poporul, însă, era unit atât la mistrie cât și la sabie, în fața amenințării. Fiecărei familii îi revenea o porțiune din zid, pe care și-o asuma lucrând și apărând-o. Fiecare! Și peste toate se auzea glasul liderului Neemia: „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi!” (cap 4, v 20)
Rezultatul unei astfel de lucrări în unitate deplină este uimitor: reconstrucția Ierusalimului în 52 de zile! Cu Dumnezeu, ce-i drept, dar El lucrează cu materialul solicitantului. În cazul acesta, unitatea. Poți fi liderul care cheamă Numele Domnului, mobilizând apoi poporul la mistrie. Sau poți să te rogi pentru lider, urmându-i apoi indicațiile. Dar, și într-un caz și în celălalt, „cu Dumnezeu vom face isprăvi mari” (Ps 60, v 12)
E posibil să fi fost vorba de malarie, dar autorii celor trei cărți vorbesc doar de „friguri” (Matei, Marcu), sau „friguri mari” (Luca). Ceea ce știm este că femeia „zăcea în pat”. Era soacra lui Petru, ucenicul Domnului.
Și pentru că Învățătorul, aflat în turneu evanghelistic galilean, trecea prin Capernaum, a intrat în casa acestuia. Isus S-a aplecat cu compasiune asupra nevoilor oamenilor în toată umblarea Sa. I-a mângâiat și i-a vindecat. Ar fi putut, oare, să treacă nepăsător pe lângă durerea acestei femei? Nicidecum. Mai ales că cei ce-L înconjurau mijloceau pentru ea.
Ceea ce a urmat nu surprinde pe nimeni dintre cei care știu cine este Medicul la care au apelat. Pentru că Isus „a certat frigurile” și femeia s-a vindecat. Vindecarea a fost instantanee și deplină. Așadar, nimic surprinzător, știind natura divină a lui Isus și a puterii Sale.
Este uimitoare, însă, reacția femeii vindecate. Pentru că dacă s-a sculat ÎNDATĂ, tot astfel „a început să-I slujească”(Matei, 8:15). Adică imediat, fără tărăgănări. A fost țintuită la pat de o boală, dar în momentul în care s-a văzut eliberată de această legătură a știut ce are de făcut. Și cum să-și arate recunoștința.
Vindecările divine sunt frecvente și azi. La fel și eliberările de legături întunecate. Poate sunt urmate de rugăciuni de mulțumire, de cele mai multe ori amânate. Dar, privind la exemplul menționat, trebuie să înțelegem că reacția noastră trebuie să fie imediată. Și fermă.
Și ar mai trebui să reținem că dacă Isus face schimbări în viața noastră, îmbunătățind-o, trebuie să I-o dedicăm. O viață de slujire înseamnă o viață de bucurii spirituale nemăsurate, dar și de răsplătiri veșnice.
Poate că ar fi binevenite câteva clipe de meditație în care să ne amintim cum a „certat” Isus, bolile noastre, lipsurile, greutățile de tot felul. Cum ne-am bucurat în clipa eliberării. Și dacă n-am reacționat pe măsură, să reparăm ce e de reparat.
Hai, varsă-ți poienile, vară, în mine Și scrie-mi retina cu fluturi și flori, Să-mi pună cireșul pe tâmple rubine Când greieri mă-mbie cu zvon de viori.
Revarsă-ți pe umerii mei toată zarea Și pune-mi azurul în ochi și-n... rucsac, Să-mi crească uimirea pe gânduri cât marea Sorbind frumusețe la tine-n cerdac.
Pictează-mi auzul cu cântec de soare Când razele poartă spre cer ciocârlii, Pe simțuri înnoadă-mi fior și culoare Din zilele tale gătite cu ii.
Extazul în fața splendorii se țese Și fierbe la focul ce arde în maci; Hai, vară, mai scoate din sac umbre dese Turnând despletiri de răcori sub copaci.
Nutresc încântare, dar imnul meu, vară, Cu susur de ierburi pe suflet brodat, E doar mulțumirea fierbinte și clară Ce zboară spre Cel ce în dar mi te-a dat.
E vară în lume și-n mine, Divine, Și gust frumusețea din tot ce privesc, Dar toate sunt daruri venind de la Tine, De-aceea mă-nchin și Îți spun: Mulțumesc!
În bezna celulei se auzea sunetul sinistru al lanţurilor, când deţinuţii îşi mai răvăşeau paiele, pentru un plus de confort al aşternutului. Mucegaiul înflorit pe zidurile de piatră îşi răspândea mirosul greu în beciul igrasios.
De ,,confortul” acesta se bucurau Pavel şi Sila, înlănţuiţi, cu picioarele prinse-n butuci. Singura lor vină era că-I slujeau lui Cristos. Poate ni s-ar părea firesc să se răzvrătească: Doamne, asta ne este răsplata? Noi tocmai am poruncit duhurilor în Numele Tău, şi …iată-ne aici! Nu faci nimic în privinţa asta?
Poate am crede îndreptăţită o astfel de atitudine. Dar Pavel nu vedea lucrurile astfel. Nici Sila. Ei şi-au înţeles chemarea şi ştiau că răsplata va veni la vremea ei. Una veşnică. De aceea au continuat să meargă în aceeaşi direcţie. Cea a slujirii. A închinării.
,,Pe la miezul nopţii”, ne relatează Luca, cel care făcea parte din grupul misionar al lui Pavel, cei doi ,,se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu”. (Fapte 16:25). Şi nu pentru a testa acustica sălii. Nici pentru a impresiona vreun juriu. Ci pentru că aşa simţeau. Şi, chiar dacă ne-ar surprinde, ,,cei închişi îi ascultau”. Nişte răufăcători înlănţuiţi? Da, pentru că aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu.
Nu ştim dacă au aplaudat ascultătorii, dar ştim că afăcut-o Dumnezeu. Şi a aplaudat vârtos, cu un cutremur care a zgâlţâit închisoarea din temelii, iar lanţurile prinse în zid au căzut. Liberi? Da, liberi, pentru că Dumnezeu mai avea o lucrare pentru ei. Cea a mântuirii temnicerului şi a familiei acestuia.
Rămânând, însă, la atitudinea lui Pavel şi a lui Sila, avem o temă de meditaţie. De autoanaliză. O introspecţie în urma căreia să vedem în ce măsură suntem în stare să înlocuim tendinţa de a cârti, de a ne revolta în situaţii grele, cu pacea interioară. O pace în care îşi găseşte loc rugăciunea. Şi cântarea de laudă.
Cântarea pe care o aplaudă Dumnezeu, premiind-o cu binecuvântări.
La moara lui Felix 