Navigăm furtunos, într-un slalom nebun, Evitând greutăți angajați în viraj Și, gonind absorbiți de-al averii miraj, Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.
Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard, Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat, Suntem mici roboței ticăin sacadat După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.
Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin Și pe-acela putem să îl facem frumos, Căci suntem mântuiți, suntem frați în Cristos Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.
Renunțând la miraj și la țeluri lumești, Vom vedea că în jur este soare, sunt flori, Că în semeni sunt mari, minunate comori, Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.
Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer, Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări, Drumul dragostei Lui, care duce spre zări Și pe care să spun: „merg în cer”, „mergi în cer”.
Asediul Samariei nu era unul oarecare, căci Ben-Hadad, împăratul Siriei, venise însoțit de întreaga sa armată. Prinși în acest cerc ucigaș, cei din cetate și-au epuizat rezervele de hrană, iar ceea ce găsim scris în 2 Împărați, capitolul 6, este zguduitor. Dacă suntem cutremurați când citim despre prețul exorbitant al „alimentelor” (cap de măgar, găinaț de porumbel), următoarea imagine pare desprinsă dintr-un scenariu horor: femei disperate împărțindu-și copiii pentru a fi mâncați. Și e cruda realitate.
La toate acestea, Ioram, împăratul Israelului, asista neputincios, ba chiar îl acuza, în disperarea sa, pe prorocul Elisei ca fiind vinovat de această situație dramatică. Și pentru că Dumnezeu tăcea, iar el nu avea soluții, împăratul s-a dus la proroc, iar ceea ce a aflat depășea cele mai optimiste așteptări: „Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu, și două măsuri de orz cu un siclu.”
Imposibil? Poate, dar nu la Dumnezeu. Însă unul dintre sceptici a zis: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” ( 2Împărați, 7:2) Și minunea s-a produs.
Patru leproși aflați la poarta cetății, știind că nu mai au nimic de pierdut, s-au dus noaptea în tabăra sirienilor. Aceștia o părăsiseră în grabă, căci Dumnezeu făcuse să se audă un vuiet de cai și care de luptă, îngrozindu-i. Corturile au rămas însă pe loc, cu toate proviziile, iar cei patru au dus vestea bună în cetate.
„Ferestrele cerului”, cum se exprimase oșteanul neîncrezător, s-au deschis, iar alimentele atât de râvnite au ajuns în Samaria înfometată. O astfel de soluție nu este la îndemâna oamenilor, dar oamenii Îl au pe Dumnezeu. Pe Cel ce poate. Și mai au la îndemână rugăciunea, ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu.
Oricât ar părea de disperată situația prin care treci, crede că „ferestrele cerului” n-au fost bătute în cuie. Ba par să aibă balamalele unse neîncetat, pentru a se deschide mai ușor. Spre binecuvântare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea nevoilor celor din Samaria, dar nici noi nu suntem mai puțin iubiți de El. Iar cerul are „ferestre” și spre noi.
Bateți cu îndrăzneală la ferestrele de binecuvântare ale lui Dumnezeu. Prin rugăciuni.
În ţara mea cu plete lungi de grâne Şi ochi de iezer sărutat de cer, Izvoare se-mpletesc în drum să-ngâne Poveşti născute-n focuri pe la stâne Şi plânse în caval de vreun oier.
Pe-acest meleag al devenirii noastre Ce râde-n soare înflorind prin ii, Din dacice ruine şi din castre Ies roşii flăcări, galbene şi-albastre, Ţesând blazonul Marii Românii.
Şi pe acest pământ iubit de soare Trăieşte din vecie neamul meu, Şi ard înflăcărat de-a lui ardoare Iar când e trist, durerea lui mă doare Şi pentru el mă rog lui Dumnezeu:
Tu, Doamne,- ai făurit această ţară Gătind- o cu splendori, cu bogăţii, Dar când trudita pâine e amară Şi fiii i se- nclină sub povară, Dă izbăvirea Ta din veşnicii!
Parabola în care Mântuitorul ne vorbeşte despre „samariteanul milostiv” vine ca răspuns la întrebarea provocatoare a unui învăţător al Legii: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10:29) Claritatea expunerii îl dezarmează pe cel care intenţiona să-L ispitească pe Isus, determinându-l să accepte concluzia, de altfel evidentă.
Despre ce este vorba? Un om care călătorea din Ierusalim spre Ierihon este atacat de tâlhari, jefuit, bătut, „lăsat aproape mort”. Un om care avea nevoie disperată de ajutor.
Se părea că salvarea lui este aproape, când primul trecător care s-a apropiat a fost un preot. Un om care îi învăţa pe alţii depre mila izvorâtă din dragoste. Acesta L-AVĂZUT, dar a trecut mai departe. Cum, preotul? Da, preotul, adică omul care purta această etichetă. Dezamăgitor. Un exemplu din categoria: aşa, NU!
Speranţa muribundului a înviat când a văzut apropiindu-se un levit. Un om care slujea la Templu. Şi acesta L-A VĂZUT! Dar a trecut mai departe, iar omul a rămas cu privirea în zare, ca a naufragiatului care priveşte cum se îndepărtează corabia de care-şi ancorase nădejdea.
A apărut la sfârşit samariteanul. Un om aparţinând unei populaţii dispreţuite. Iudeii nu aveau legături cu ei. Dar, contrar aşteptărilor generate de „eticheta” lui, acesta s-a oprit şi i-a acordat primul ajutor. Fără alte detalii, l-a salvat!
Îtr-un scenariu scris de noi, lucrurile ar fi stat altfel. Nu-i aşa? Nenorocitul ar fi fost salvat de preot, sau, în cazul în care NU l-ar fi văzut, ar fi rămas în grija levitului. Noi evaluăm oamenii după etichete, şi le-am fi încredinţat în acest scenariu ipotetic rolurile care credem că li se potrivesc. Dar realitatea ne contrazice.
Parabola ne învaţă să apreciem just oamenii, după ceea ce dau, dincolo de etichetele pe care le poartă. Dar, şi mai important pentru noi, să ne ridicăm la înălţimea etichetelor pe care le purtăm. Acele pe care scrie CREŞTINI!
Îi dezamăgim sau nu pe oameni în aşteptările lor, dar trebuie să ştim că „Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” (1 Samuel, 16:7) Fără etichete false.
Construcția aceea din lemn de gofer, cu formă ciudată, creștea cu fiecare săptămână, lună, an. Și asta nu doar spre uimirea privitorilor, dar și spre diagnosticarea nu prea măgulitoare pe care au făcut-o, privitor la… sănătatea mintală a constructorului. A lui Noe. O arcă? Dar cu ce scop? Ce înseamnă potop și navigație?
Faptul că nu mai fusese un potop până atunci face ignoranța lor explicabilă. Dar nu și scuzabilă. Pentru că Dumnezeu face lucruri inedite, cum și creația însăși a fost o premieră absolută. Și pentru că cel care construia „ciudățenia” era un om care stătea de vorbă cu Dumnezeu, atitudinea lor trebuia să fie alta. Și receptivitatea, de asemenea.
Doar că oamenii, cu excepția familiei lui Noe, au ales să-L ignore pe Dumnezeu. Ba chiar să-L sfideze. Era o vreme în care „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie.”(Geneza, 6:11)
Ceea ce L-a determinat pe Creator să nimicească omenirea, salvându-i pe cei care făceau voia Lui. Pe Noe și ai săi. Un om căruia nu i s-a părut nebunesc să construiască ceva ce nu mai văzuse și a cărui utilitate nu a înțeles-o de la început. Dar el știa un lucru: Așa a spus Dumnezeu!
De ce am acorda acum atenție istoriei lui Noe? Pentru că trăim vremurile despre care Mântuitorul spunea: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.”(Matei, 24:38) Iar ca să constați similaritatea vremii noastre cu cea a lui Noe nu este nevoie să fii nici doctor în sociologie, nici analist titrat. Ci doar să ai ochii deschiși și mintea trează.
Așadar, o radiografie a societății care vrea să-L detroneze pe Dumnezeu ne arată că sfârșitul e aproape. Pentru că pervertirea se generalizează și este, evident, orchestrată. Vine urgia profețită, dar nu și pentru… urmașii lui Noe. Adică cei care aleg să urce în corabie.
Pentru salvare, arca este pregătită. Ea este Biserica lui Cristos și are porțile deschise. O croazieră spre… veșnicie, este la îndemâna oricui, iar oferta Mântuitorului este încă valabilă.
Și pentru că nu există limitare a locurilor, nu ne rămâne decât să împărțim invitații și celor care încă se mai amuză pe seama acestei corăbii salvatoare. Și să căutăm să fim convingători. Chiar dacă pentru salvarea lor trebuie să înfruntăm balaurul.
Vom reuși, pentru că Isus a spus: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”(Matei, 28: 19)
Am o clipă răgaz să privesc înapoi Și văd urme de pași printre munți de-ntrebări, Printre steiuri mă văd încercând să dezdoi Acel semn dureros pus la fraze și... stări.
Cu elan juvenil, cocoțat peste-abis Căutam prin hățiș taine-adânci să dezleg, Urmărind obsedat, ca pe-un țel circumscris, Din frânturi de-adevăr să refac un întreg.
M-am zdrelit la urcuș, sângerând uneori, Și icnind dureros am simțit că mi-e greu, Dar când pradă să cad sufocantei vâltori, Într-un vast luminiș m-aștepta Dumnezeu.
Cu zăvorul deschis către albul intens, Am simțit c-aș putea, după noul concept, Acel semn îndoit ce-ntrebării-i dă sens, Cu lumină din El ca pe-un pai să-l îndrept.
Revelație? Har? Orice-ar fi, e real Și pendulul e-oprit: da e da, nu e nu; Nu mai caut, eu am azi răspunsul final, Doamne, cred, simt și spun: Adevărul ești Tu!
La moara lui Felix 