La moara lui Felix

Părea că și valea simte încordarea grea care se instalase între oștirile aflate față în față pe versanții care o mărgineau. Nu era prima experiență de război a bărbaților din Israel, iar filistenii erau adversari… consacrați. De data asta, însă, era ceva deosebit.

 În rândurile filistenilor era un uriaș de aproape trei metri, a cărui armură cântărea în jur de optzeci de kilograme. Cine să-l înfrunte? Căci provocarea lansată de el era să lupte cu un războinic israelit, iar armata căreia îi va aparține învingătorul să fie considerată biruitoare.

 Tăcere în rândul israeliților. Să fi fost lașitate? Sau o evaluare…  realistă a situației? Dar și în cel de-al doilea caz, evaluarea ar fi trebuit să se facă prin prisma credinței. Doar erau poporul lui Dumnezeu. Este momentul extrem de tensionat când în scenă intră David, tânărul păstor din Betleem.

 Acesta a venit trimis de Isai, tatăl său, să aducă provizii celor trei frați mai mari aflați pe câmpul de luptă. Și mai era însărcinat să ducă vești tatălui lor de la fața locului. Așadar, corespondent de război. Era necesar, pentru că știrile false și manipularea se născuseră deja. (Nu e de mirare că au atins cotele alarmante de astăzi).

 Dumnezeu nu admitea batjocorirea poporului Său, dar avea nevoie de un om care să-și folosească în acest demers credința. Și acesta a fost David, care a zis „Domnul care m-a izbăvit din ghearele leului și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean.” (1 Samuel, 17:37) Convins de acest lucru, a refuzat armura împăratului și a pornit împotriva uriașului Goliat doar cu praștia și cele cinci pietre luate din râu, spunându-i acestuia: „Domnul nu mântuiește nici prin sabie, nici prin suliță. Căci biruința este a Domnului.” (1 Samuel, 17: 47)

 Victoria (neașteptată pentru analiști) a fost răsunătoare, uriașul fiind doborât cu prima piatră lansată din praștia mânuită de tânărul David. A urmat decapitarea victimei cu propria lui sabie și urmărirea filistenilor. Victorie pe toată linia.

 Se mai ridică și azi câte un Goliat umflat ideologic și înarmat cu trusturi de presă și servicii, care batjocorește poporul lui Dumnezeu, Biserica. Filistenilor, această armătură nu vă scapă de mânia lui Dumnezeu. Amintiți-vă de cuvintele încrezătoare ale lui David și de praștia din Valea Terebinților.

 Iar voi, credincioșilor, fiți încrezători, căci Dumnezeu ne spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.” (Maleahi, 3:6) Și, în confruntare, îndrăzniți să puneți  în praștie cele scrise, „căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca, 1:37)

 „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” (Ps. 118: 25)

Simion Felix Marțian

Siegen, 21 ianuarie, 2025

Nu era la prima sa experiență de detenție. Chiar și în Roma a mai existat anterior un astfel de episod. Iar înainte de a ajunge la Roma, a cunoscut închisorile din Filipi și Cezareea. Aceste episoade dureroase, dar și multe altele, au marcat drumul de vestitor al Evangheliei pentru apostolul Pavel. Dar îi dădeau o aură luminoasă de învingător.

  Se apropia de sfârșitul „alergării” cum el însuși se exprima, și din închisoarea Romei scrie ultima sa scrisoare, care era adresăta lui Timotei, copilul său spiritul. În ea își exprima durerea că nu-i mai avea alături pe foștii tovarăși de slujire, și îl chema pe Timotei pe la el.

  Vizita unui om la care ținea mult ar fi adus o mare bucurie, la aceasta adăugându-se și faptul că putea să-i mai aducă unele lucruri de care avea nevoie. Și chiar i-a scris în privința asta.

  Încă nu apăruseră în Europa nici arahidele, nici ciocolata, dar cu siguranță erau alte bunătăți. Însă Pavel nu i-a scris prietenului să că ar dori așa ceva. Dar pentru că era frig, se apropia iarna, îi trebuia ceva să se încălzească: mantaua și cărțile. Căldură pentru trup și pentru suflet. „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele. ” (2 Timotei 4:13)

  Cererea lui privitoare la cărți ar putea să surprindă, chiar dacă cititul înseamnă cunoaștere. Pentru că pe Pavel îl caracteriza cunoașterea, deci n-ar mai fi avut nevoie de asta. Studiase teologia la Ierusalim, iar Evanghelia o primise pe cale divină de la Cristos.

  Lectura mai poate să întărească credința, dar la Pavel nu mai era nevoie, după experiențele miraculoase avute. Convertirea lui, petrecută pe drumul Damascului, a fost un miracol, dar a avut parte de atâtea altele, unele fiind făcute de Dumnezeu prin mâinile lui.

  Cititul i-ar fi îmbogățit cultura generală, dar Pavel nici de aceasta nu mai avea nevoie. A dovedit în Areopagul atenian că le cunoaște grecilor scrierile, dându-le citate din scriitorii lor. Așadar, avea o cultură vastă.

  Să-și alunge plictiseala, oare? Nicidecum! Detenția sa din Filipi ne arată că Pavel nu se plictisise niciodată, în închisoare rugându-se și înălțând cântări de laudă lui Dumnezeu. Și privind minunile Sale.

 Chiar dacă cererea lui pare neîntemeiată, ea se justifică. Poate nu mai avea ce să învețe, dar Pavel cunoștea puterea de îmbărbătare și de mângâiere a celor scrise. Voia să-și simtă cărțile alături, să le vadă lumina.

  De aceea e surprinzător că mulți „credincioși” contemporani disprețuiesc Cartea. Deși nu au nici experiența, nici credința, nici cultura lui Pavel, consideră că nu este nevoie să citească. Se mulțumesc cu o cunoaștere a lui Dumnezeu… „după ureche”. Insuficient.

  Apostolul Pavel ne îndeamnă, printre altele: „Călcaţi pe urmele mele”. Am putea să o facem și în privința cititului? Pentru că cititul înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere. Ca să rămânem în picioare, ancorați în Adevăr.

Așadar, lectură plăcută!

Simion Felix Marțian