Timpul, ca un fluviu, curge printre maluri Neoprit de nimeni, neavând răgaz, Şi pe haina-i rece cu sclipiri turcoaz Poartă broderie de-nspumate valuri.
Tot ce prinde-nghite: ofuri sau extaz, Planuri încă-n faşă, roze idealuri, Albele-nceputuri, negrele finaluri, Şi-i simţim strivirea grea de pe grumaz.
Nu îi ştim sorgintea, însă ştim prea bine Că e doar din clipe şi timpul ţesut, Având fiecare o valoare-n sine,
Şi, evaluându-mi timpul meu trecut, Pun la loc de cinste, cum i se cuvine, Clipa-n care, Doamne, eu Te-am cunoscut!
Nuuu, nu se poateee!!! E strigătul disperat al celui care primeşte un bobârnac de la viaţă. Sau un croşeu. Sau… o tăvălală teribilă. Iar după revenirea din şoc, urmează întrebările, care după măsura credinţei fiecăruia, sunt adresate mai direct sau mai evaziv lui… Dumnezeu!
De ce, Doamne? De ce eu? De ce mie? De ce aşa? De ce acum? De ce, de ce, de ce? Şi toate aceste întrebări se rostesc pătimaş, cu sentimentul arzător că am fost nedreptăţiţi. Că am fi meritat altceva.
Iov a fost un om FĂRĂ PRIHANĂ înaintea lui Dumnezeu. Omul integru plăcut Lui. Şi, paradoxal, loviturile primite au fost pe măsura neprihănirii lui. Dar, omeneşte vorbind, într-un raport inversat. Şi-a pierdut averea. Toată. Şi a fost uriaşă. Şi-a pierdut copiii. Toţi. Şi au fost zece. Iar la urmă, ca un „bonus” s-a ales cu o ulceraţie chinuitoare pe tot corpul.
În această situţie dispertă, care ar fi justificat, am spune noi, o interogare ca cea de mai sus, el s-a mulţumit să spună: „Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?”(Iov 2:10)) O atitudine uluitoare! Şi asta până când prietenii săi au devenit agasanţi cu concluziile lor acuzatoare.
Abia atunci a încercat să se dezvinovăţească, iar justificarea lui înaintea oamenilor Îl acuza pe Dumnezeu. Îl prezenta nedrept în judecăţile Sale. Însă când Dumnezeu a găsit cu cale să-i răspundă, Iov, înţelegând, nu a mai rostit decât: „Îmi pun mâna la gură.”(Iov 40:4)
Având în vedere că Dumnezeu i-a redat averile, înmulţite, şi l-a binecuvântat cu alţi zece copii, iar el „a murit bătrân şi sătul de zile”, am putea spune că este o istorie dureroasă cu… happy end.
Dar dincolo de această dramă zguduitoare, ceea ce avem de învăţat este atitudinea noastră în încercări. Nu este uşor să primeşti palme de la viaţă, şi o spun ca unul care mai simte usturimea, după ani şi ani, dar decât să-l asaltăm pe Dumnezeu cu întrebări, mai bine să ne amintim de cuvântul Său care spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28)
Şi în locul unei neinspirate interogări, care poate fi ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, să rostim o ru găciune: Doamne, dacă ai îngăduit să trec prin mijlocul furtunii, vreau să simt prezenţa Ta izbăvitoare. Amin!
Cât mai râd dimineți în nesomnul din ierbi Cu aprinse cosițe de soare zglobiu Și cât lacuri de-argint, către cer ochi superbi, Mai tresar unduind sărutate de cerbi, Eu cu pace mai scriu.
Da, cât reci despletiri de fuioare de ploi Curg din caier de nori, muzical, cenușiu, Răcorind mai întâi, ca să pună apoi Curcubeie pe cer și viață-n noroi, Eu cu dragoste scriu.
Cât izvoare țâșnesc dintre umeri de munți Ca să spună povești în tempoul lor viu, Și curgând se încing cu mirabile punți Care maluri unesc, semn de pace și... nunți, Cu lumină mai scriu.
Sorb frumosul din flori ochii-avizi de culori Și, miresme-mpletind, mă despătur, căci știu: Cât sunt fluturi cu-aripi mângâiate de zori Și cât păsări cu zbor desenează pe nori Eu cu inima scriu.
Și cum toate acestea-s semnate la fel, De Cel Sfânt din vecii, Dumnezeul cel viu, (Chiar condeiul ce-l port e un dar de la El) Mai pun suflet în vers și dogoare de zel, Căci al Lui e ce scriu!
Ioan Botezătorul a intrat pe scena istoriei potrivit profeției lui Isaia (40:3), el fiind cel ce „va pregăti calea Domnului”. Și pentru că avea o astfel de misiune, existența lui nu s-a consumat pe nesimțite între două repere de timp. Nu, ci el a fost omul vremii sale.
Un astfel de om nu trece neobservat. Face valuri. Chiar dacă asta ar putea să-l coste. Și pe Ioan la costat. Capul. Destin tragic, dar măreț, al celui despre care Isus spunea că a fost „cel mai mare dintre cei născuți din femei”.
A fost demn și drept, rostind adevărul cu îndrăzneală și vorbindu-le oamenilor despre pocăință. Oamenii, înțelegând mesajul lui, veneau în număr mare la el și, mărturisindu-și păcatele, erau botezați în apele Iordanului.
Surpriza lui Ioan a fost mare când a văzut, printre cei ce veneau să fie botezați, „mulți farisei și saduchei”.(Matei, 3:7) Cunoscându-le viața, Ioan știa că aceștia tratau botezul ca pe un contract de asigurare în ce privește „mânia viitoare”. Dar Ioan nu putea fi păcălit, așa că i-a respins. În termeni militari, ar fi „La loc comanda!”.
Și pentru că surprizele continuau, Ioan L-a văzut venind spre el pe Cel despre care spunea că este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”(Ioan, 1:29) A încercat să se eschiveze, considerând, pe bună dreptate, că el ar avea nevoie să-l boteze Isus. Însă Isus l-a liniștit, spunându-i: „să împlinim tot ce trebuie împlinit”.(Matei, 3:15)
Dar cea mai mare surpriză a avut-o Ioan la încheierea actului botezului. Când Isus a ieșit din apă, cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt a coborât peste El în chip de porumbel. Și, ca un final apoteotic, din cer s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.”
Prin jertfa ulterioară a Celui botezat de Ioan, avem intrare la Tatăl, iar prin naștere din nou devenim copii ai Lui. Cu siguranță, dorința Sa este să-Și găsească plăcerea în copiii Săi.
Mă opresc din scris, căci mă frământă o întrebare: oare ce-ar spune acum despre mine? Tu nu ești curios, în ceea ce te privește?
Se întorcea pe meleagurile natale purtând aura celebrității. Pentru că, deși pare greu de crezut, veștile despre lucruri uimitoare circulau repede și în antichitate. Chiar și fără televiziune. Sau internet. Și de numele lui Isus se legau nenumărate miracole.
Dar concetățenii lui, locuitorii Nazaretului, l-au primit cu rezerve. Chiar dacă i-a uimit de la bun început cu prestația Sa de la sinagogă, unde a dat dovadă de o înțelepciune greu de explicat. Dar ei Îl încadraseră într-o categorie, Îi puseseră eticheta și nu puteau să admită că putea să fie altceva. Doar nu urmase liceul în oraș, nici vreo facultate la Sepphoris, capitala Galileei, care se afla în apropiere.
Și doar Îi cunoscuseră părinții: „Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui?” (Matei, 13:55) Iar frații Lui, Iacov, Iosif, Simon și Iuda, ca și toate surorile, locuiau încă în oraș. Așadar, era de-al lor și trebuia să fie ca ei. Nimic mai mult. De ce să accepte că este altfel?
Acest lucru L-a determinat pe Isus să spună: „Nicăieri nu este preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa Lui.” (vers 57) Isus nu avea nevoie de recunoaștere și aprecieri care să-I mărească faima. Nicidecum. Cei care au avut de pierdut au fost cei care și-au manifestat scepticismul. Pentru că evanghelistul Matei scrie în continuare: „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela din pricina necredinţei lor.” (vers 58)
Manifestăm și azi aceeași neîncredere față de cei din apropiere, chiar dacă au mult de oferit. Ne este greu să-i apreciem pe cei din anturajul nostru, ca nu cumva să le adăugăm strălucire nimbului. Ba chiar suntem gata să apostrofăm cu răutate: vezi-ți de tesla ta! Când cineva este prea „de-al nostru”, fără să-i putem adăuga numelui „din” sau „de la”, vrem să stea acolo unde l-am așezat înainte de a-și dovedi valoarea. Ce profet? Ce savant? Ce artist? Nu știm noi de-al cui este?
Pierdem astfel valori care ar putea să contribuie la consolidarea comunității pe diferite planuri, lăsând să se folosească alții de ele. Pentru că acasă, ce-i tâmplar, tâmplar rămâne. Așa hotărâm noi. Mântuitorul S-a confruntat cu asta, dar nu înseamnă că a încetat să mai facă minuni. Ci doar în Nazaret.
Meteahnă veche, dar… Ce-ar fi să încercăm să scăpăm de ea? Doamne, dă putere robilor Tăi! Și înțelepciune. Amin.
La moara lui Felix 