Numele lui însemna „norocos”, dar drama pe care a trăit-o este departe de a-l confirma. Pentru că a cunoscut îmbrățișarea morții. Iar ceea ce a urmat nu vorbește despre noroc, ci despre atotputernicia lui Dumnezeu.
Acesta a fost tânărul Eutih, unul dintre cei 100.000 de locuitori ai portului Troa de la Marea Egee. Căci aceasta era populația cetății în anul 56 dHr, când apostolul Pavel a vizitat-o pentru a treia oară, rămânând acolo șapte zile.
În seara dinaintea plecării, Pavel era împreună cu credincioșii din oraș pentru frângerea pâinii și „și-a lungit vorbirea până la miezul nopții” (FA, 20:7). Camera de la etajul trei unde erau adunați era bine luminată, iar atmosfera una de efervescență spirituală. Doar le vorbea apostolul care se întâlnise cu Isus pe drumul Damascului.
Probabil că încăperea era aglomerată. Asta dacă vrem să-i oferim o justificare lui Eutih, care și-a găsit loc pe… fereastră. Deși poziția lui denotă mai degrabă o indecizie: înăuntru sau afară?
Ceea ce ni se relatează este că Eutih „a adormit de-a binelea ( ) a căzut jos din catul al treilea și a fost ridicat mort.” (vers. 9) Dar finalul este unul fericit pentru că așa a hotărât Dumnezeu, redându-i viața prin intervenția lui Pavel. „Lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”(vers. 12)
Echilibrul fragil al locului de la fereastră este la fel de periculos și azi. Nu poți să fii în același timp și înăuntru, dar să urmărești și animația străzii. Sau licăritul stelelor. Când știi că înăuntru este viața, închizi geamul. Și lași storurile.
Dacă ațipești înăuntru, somnul nu poate fi mortal. Și, oricum, cineva te va atenționa. Dar este de preferat să asculți cu atenție și somnul te va ocoli.
Știind că Dumnezeu vorbește în diferite moduri, să ne lăsăm pătrunși de fiecare dată de mesajul Său, vibrând într-o continuă veghere. Și stând aproape de El, nu la fereastră privind lumea de afară.
Și, stând la locul potrivit, să spunem ca Samuel: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!”
Cu roua-n pleoape, zorii aprind lumina-n struguri, Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală, Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.
În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă, Se împletesc miresme cu vântul ce adie, Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă, Născând printre decoruri o amplă simfonie.
Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră Și țipătul de brumă mușcată de copite, Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră, Se-armonizează totul, din note împlinite.
Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea, Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă, Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!
Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul Din tolba revărsată a minunatei toamne, Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul: Această simfonie e opera Ta, Doamne!
Nu știm câți dintre cititori s-au hotărăt să urmeze îndemnul apostolului Pavel de a-i călca pe urme, dar cu siguranță toți l-au însoțit fascinați, citind despre călătoriile sale misionare. Pavel și-a înțeles chemarea, și nimic nu i-a putut sta în cale când și-a urmat țelul. Acela de a vesti Evanghelia.
Tenacitatea sa este evidențiată și de întâmplarea petrecută în Cezareea și relatată de evanghelistul Luca în capitolul 21 din Faptele Apostolilor. Ajunseseră acolo venind dinspre Tir și Ptolemaida, fiind foarte bine primiți de credincioși. Au fost găzduiți de evanghelistul Filip.
În casa acestuia a ajuns și prorocul Agab, venit din Iudeea, și care avea un mesaj profetic pentru Pavel. Mesajul era cât se poate de clar, Pavel fiind înștiințat că la Ierusalim îl așteaptă lanțuri. Era o noutate? Nicidecum. Același lucru i s-a spus și la Tir. (verset 4). De altfel, Pavel le-a spus prezbiterilor din Efes, pe care i-a chemat la Milet: „Numai Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri.” (20: 23)
Reacția la prorocia lui Ahab era previzibilă printre cei prezenți. Atât gazdele cât și însoțitorii, printre care era și Luca, cel care relatează evenimentele, au insistat ca Pavel să renunțe la planul său de a merge la Ierusalim. Nimic, însă, nu l-a clintit. El nu a primit mesajul ca pe un avertisment, un îndemn de a-și schimba planurile, ci doar ca înștiințare privitoare la ce urma să se întâmple. Și el era pregătit pentru orice. Așa că însoțitorii lui s-au mulțumit să încheie: „Facă-se voia Domnului!” (verset 14)
Prorocia s-a împlinit și Pavel a fost arestat. Dar Domnul i-a vorbit astfel: „Îndrăznește Pavele, căci după cum ai mărturist despre Mine în Ierusalim, tot așa trebuie să mărturisești și în Roma.” Se face, astfel, lumină. Acesta era drumul lui, iar hotărârea de a continua a fost cea bună. Roma avea nevoie de Cuvânt. Iar până acolo, au mai fost evanghelizați Felix, Festus, Agripa… Cuvântul libertății depline venea printr-un întemnițat.
Ne lăsăm copleșiți uneori, citind profețiile privitoare la vremea sfârșitului. Chiar dacă sunt generale și nu personale. N-ar trebui, știind că toate sunt în planul Domnului și că există o victorie finală. Și o veșnicie de slavă. Pavel nu s-a speriat și a mers înainte. De aceea a putut spune la final: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Timotei, 4:7-8)
Și câte nu ne va mai spune Pavel. Atunci, la împărțirea cununilor. Deci, fruntea sus, chiar dacă se înnorează. Soarele este la locul lui.
Cei trei ani și jumătate de secetă deveniseră o amintire dureroasă, și acum pământul jilav respira răcorit prin brazdele care se răsturnau în urma plugului.
Douăsprezece pluguri, trase de douăsprezece perechi de boi, mergeau într-o aliniere uimitoare, înnegrind fața pământului.
De coarnele plugului din urmă ținea Elisei, fiul lui Șamat. Era conștient de importanța lucrării sale, dar îi și plăcea. Iubea ogorul, iubea plugul și boii, iar când glia se fărâmița supusă în fața lui, își umplea pieptul cu mirosul pământului reavăn. Mirosul pâinii de mâine.
Privind spre capătul ogorului care se pierdea în zare, simțea că asta îi era chemarea. Să frământe pământul. Dar Dumnezeu hotărâse altceva, și-n zarea care-l absorbea, un punct mișcător părea să crească. Și să crească. Până a devenit un chip, și în fața lui a apărut Ilie Tișbitul. Prorocul Domnului.
Ilie și-a aruncat mantaua peste Elisei, și acesta a înțeles că trebuie să-l urmeze. Că în fața lui stătea o lucrare care presupunea o rupere a legăturilor trecutului. Chiar dacă păreau trainice. Chiar dacă erau împletite din pasiuni.
Înainte de a-l urma pe Ilie, Elisei și-a tăiat punțile de întoarcere. Printr-o jertfă. A jertfit boii, jertfindu-și pasiunea. A făcut să amuțească glasul care l-ar fi putut chema înapoi. A înțeles că sub mantaua consacrării nu mai e loc și pentru altceva, decât pentru slujire. Chiar dacă ceea ce făcea era util.
Timpul a dovedit că a făcut cea mai bună alegere. Că a luat o hotărâre după voia lui Dumnezeu. Iar experiența lui este edificatoare.
Căminul îi oferea lui Elisei siguranță și tihnă, iar plugul îi oferea bucuria de a-și vedea palmele rodind. Dar a fost o chemare, la care el a răspuns. Prin renunțări. Și a mers înainte. Așa a trăit minunile lui Dumnezeu. Făcând ce i s-a cerut, fără regrete.
Sub mantaua consacrării nu este loc de boi. Decât, eventual, ca jertfă.
La moara lui Felix 