Apostolul Pavel era un bun cunoscător al echipamentului de luptă folosit de legionarii romani. Și nu e de mirare, din moment ce în țara sa, aflată sub ocupație romană, erau cantonate trupe. A înțeles astfel utilitatea fiecărei piese din armură. Dar și a sabiei.
Se explică, deci, faptul că în scrisoarea adresată credincioșilor din Efes, făcând referire la războiul spiritual în care suntem angrenați, recomandă armura. Prin analogie. Și nu o recomandă ca fiind opțională, ci ca echipament impus. Și încă ceva: TOATĂ armura! Asta, dacă luptătorul dorește să învingă. Să „rămână în picioare”. Și, evident, dorește.
Nici ordinea în care ne prezintă piesele armurii nu este întâmplătoare. De aceea începe cu „adevărul” și „neprihănirea”. Continuă cu „râvna” și „credința”, apoi „coiful mântuirii” care să apere capul, gândirea. Sabia e amintită abia la sfârșit, chiar dacă este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu. Este, de altfel, singura armă de atac.
Poate o declarație de dragoste să fie în același timp și o declarație de război? Da, când îi spui lui Dumnezeu că-L iubești. Și I-o arăți. Aceasta înseamnă război deschis cu diavolul. Și pentru acest război trebuie să fim echipați corespunzător. Iar apostolul Pavel ne spune de ce avem nevoie.
Drama începe atunci când alegem piese din armură. De ce să mai iau cingătoare, când, oricum, talia îmi e destul de evidentă? Platoșă? Mi-ar masca pectoralii. Renunțăm inconștienți la componente ale armurii, chiar dacă protejează elemente vitale ale corpului. Sau la toată armura.
Dar, cel mai adesea, nu se renunță la sabie. Pentru că putem ataca. Fără să ne dăm seama că fără armură suntem victime sigure. Ne angajăm în dueluri „spirituale”, în timp ce adevăratul inamic jubilează. Pentru că „săgețile sale arzătoare” nu vor întâmpina nicio opoziție. Ne era greu și scutul alături de sabie. Și cădem pe câmpul de bătălie.
Dragi spadasini, Dumnezeu nu ne vrea victime, pentru că a pregătit cununile pentru învingători. Dacă ne dovedim a fi soldați neinstruiți, haideți la un timp de taifas cu apostolul Pavel. Pentru că el și-a sfârșit alergarea, și știe ce spune în privința echipamentului.
Lasă-mi ochii, Doamne, să se-adape-n Tine Ca, sorbind cu sete din lumina Ta, Să găsească-n semeni doar lăstari de... bine, Picurând iubire peste „a vedea”.
Când în ceața vremii se zbârlește veacul Și, urmând modelul, aruncăm săgeți, Vreau ca ochii-mi, Doamne, să ofere leacul Celor ce cultivă bezne și tristeți.
Se închid ferestre, se deschid cotloane Care poartă-n ele negre uneltiri, Dar eu vreau ca pacea de la Tine, Doamne, S-o împart din suflet, pusă în priviri.
Tu mi-ai uns cu tină ochii spre vedere Și de-atunci privirea spune „mulțumesc”, Dar aș vrea să poarte caldă mângâiere, Ca o împletire de... privesc-iubesc.
Lasă-mi ochii, Doamne, să privească-n Tine, Când iubind Te dărui pe-ale vieții căi, Și primind o rază din lumini divine, Să mă uit la oameni doar prin ochii Tăi.
Dimineața începutului de vară, pe țărmul Tiberiadei, s-a dovedit a fi cu totul deosebită pentru cei șapte pescari. După o noapte de trudă pe valuri, soldată cu un eșec dureros, au trăit, iată, și miracolul: o nouă pescuire miraculoasă!
Se întâlniseră cu Isus cel înviat și au văzut, din nou, că în prezența Lui năvoadele rodesc. Au mâncat împreună în jurul focului, bucurându-se de tihna pe care le-o aducea, dar urma examenul. Examenul lui Petru.
Isus îi spusese într-o împrejurare: „…tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Și această lucrare trebuia să înceapă. Prin ceea ce Petru avea pus de Dumnezeu în el, era calificat pentru slujba care urma să i se încredințeze. De aceea Isus nu l-a examinat nici la teologie, nici la rezistența fizică.
Pentru consacrarea lui, trebuia să treacă doar examenul la dragoste. Nu poți să faci nicio slujbă pentru Dumnezeu fără să treci acest examen. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”( Ioan 21:15) O primă întrebare, un răspuns afirmativ, încredințarea unei lucrări.
Etapa următoare însemna un plus de responsabilitate, dar și un examen suplimentar. La ce? Tot la dragoste. „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” „Da, Doamne.” Și i-au fost încredințate și oițele.
Dar pentru că întreaga turmă trebuia păstorită, cu toată răspunderea, păstorul mai avea de trecut un examen. La aceeași materie. Examinatorul cunoștea inima lui Petru, dar avea nevoie de răspunsul lui, ca de o semnătură pe contract.
Nu poți să-I slujești lui Dumnezeu fără să-L iubești. Și la acest examen nu se trișează. Pe Dumnezeu nu-L poți minți. Iar dragostea noastră pentru Dumnezeu este reflectată în dragostea față de semeni. Ioan, apostolul iubirii, ne avertizează în privința aceasta: „…cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20)
Suntem chemați cu toții să slujim într-un fel sau altul, dar trebuie să trecem examenul la dragoste, pentru confirmare. Dincolo de toate abilitățile noastre, care ne-ar califica pentru slujire.
Libertatea a fost visul omului dintotdeauna, un deziderat ce pare să fie cuprins în genomul uman. De aceea, lupta sa pentru libertate a luat diferite forme, în funcție de genul opresiunii cu care se confrunta. Privind astfel lucrurile, am putea spune că „libertatea” este o noțiune ușor de definit. Încercând, însă, vom vedea că este cât se poate de… relativă. Definiția din dicționar nu este în măsură să ne lămurească. Iată: „LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitateade aacționa după propria voință sau dorință.”
Nu, nu asta este libertatea, pentru că dorința omului este de a încălca… libertatea aproapelui. În nicio societate omul nu poate „acționa după propria voință sau dorință”. Orice sistem se bazează pe un set de legi, de reguli, în interiorul căruia ne mișcăm. Colivia poate fi mai mică sau mai mare, dar tot colivie este. Gratiile ei sunt tocmai aceste legi stabilite de om, la care se adaugă legile… fizicii, cărora omul li se supune.
Adevărata libertate este cea generată de cunoașterea adevărului. Pentru că Isus a spus: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi.”(Ioan, 8:32) Constatăm, însă, că și noțiunea de „adevăr” este relativă, atât din definiția dată de dicționar, cât și din cele date de filosofi de-a lungul timpului. Și tot Biblia ne scoate din impas, pentru că Isus a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”(Ioan, 14:6)
Cunoașterea de Dumnezeu, închinarea „în duh și în adevăr”, oferă adevărata libertate. Cei ce n-au gustat această libertate văd gratiile care-i despart de cei care o cunosc, și-și imaginează că aceștia sunt în colivie. Nicidecum, căci sunt gratiile propriei lor colivii. Cunoașterea adevărului în Cristos oferă libertatea absolută, de la eliberarea de vicii pănă la cea de frica morții.
Vorbind despre vicii, vedem cum oamenii se înșală, considerându-le expresie a libertății. Tânărul ieșit de sub tutela părinților spune: De acum pot să fumez, pentru că sunt liber și nu mi se poate interzice. Și asta, fără să-și dea seama că-și pune singur lanțuri, că devine robul unui viciu. Cât despre cealaltă formă de libertate amintită, ea derivă din cunoașterea adevărului despre dimensiunea divină a sufletului. A eternizării lui. În această privință, Isus ne spune: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul.”(Matei, 10:28)
Cunoașterea adevărului înseamnă eliberare de resentimente, de patimi, de bezne. Dar forma împlinită a acestei libertăți este conștiența că, deși supus vremelnic unor reguli, aici în coordonatele stabilite, locul tău este universul întreg, iar timpul tău este veșnicia. Pentru că ești, prin adevăr, copilul lui Dumnezeu.
Să ne bucurăm de acest statut, de această libertate, dar să nu uităm de cei care-s încă închiși. Chiar dacă nu știu asta. Să le aprindem făclia cunoașterii din Cuvânt, pentru eliberarea lor. Ca să se bucure de libertate și să ne vedem cu ei în Cer.
La moara lui Felix 