Nu mi-am propus să definesc „frumosul”, evitând astfel hățișul unui relativism sufocant. Oricum, o atare definire trebuie să țină cont de contextul istoric, geografic, social, cultural, etc. M-am oprit, însă, la „timp frumos”, unde părerile par să fie unanime.
Când omul exclamă: „În sfârșit, timp frumos!”, trebuie să fi trecut furtuna, să se fi oprit ploaia, să fi încetat gerul, să fi ieșit soarele. Noțiunea de „timp frumos” are, deci, strânsă legătură cu soarele. Cu căldura.
Potrivit acestor criterii, avem o vreme splendidă. A venit ce ne-am dorit. Și totuși, când temperatura începe să crească, oamenii fug de…frumos. Chiar dacă noțiunea de „prea frumos” nu există. Nimic pozitiv nu este „prea”, din punct de vedere logic. Oamenii își caută adăpost, lăsând afară frumosul, adică lumina și căldura.
Paradoxal, așteptăm timpul frumos, ne dorim soarele, dar am inventat…parasolarul. Care să ne apere de soare. Căutăm adăpost când e soare și căutăm adăpost când e frig. Căutăm adăpost când bate vântul și căutăm adăpost când plouă. Chiar dacă am dorit ploaia și ne-am rugat pentru ea.
Omul pare a nu fi în armonie cu vremea de pe propria-i planetă. Pare venit de pe altă lume. Dar Biblia ne spune că Dumnezeu Și-a încheiat Creația făcându-l pe om, căruia i-a încredințat pământul, spunându-i: „Supuneți-l!” Și dacă Genesa ne vorbește despre „răcoarea zilei”, armonia om-natură pare să fi existat.
Ce s-a întâmplat? Păcatul. Răzvrătirea. Și ceea ce Dumnezeu a creat ca un mecanism perfect a fost afectat, intrând sub blestemul păcatului. Omului i s-a încredințat planeta, și aici ar fi trebuit să fie în elementul său. Dar nu mai e. Și ceea ce-și dorește îl afectează. Adică timpul… frumos. Folosește protecție împotriva „frumosului”. Un „frumos” care ustură, doare, sau ridică tensiunea.
Vorbim la trecut despre „răcoarea zilei” și armonia deplină a omului cu Creația, în prezența lui Dumnezeu. Vorbim la viitor despre o armonie absolută în care nici de soare nu va mai fi nevoie. Și tot în prezența lui Dumnezeu.
Prezentul? Un „frumos” relativ, care adesea ne afectează. Dar ceea ce rămâne, totuși, ca o frumusețe statornică, este frumusețea interioară, generată de împăcarea cu Dumnezeu.
Așadar, timpul frumos nu ține de starea vremii, ci este timpul petrecut cu Dumnezeu. Să aveți parte de zile frumoase!
Că era doar lângă ușă n-ar fi fost o problemă, dacă ar fi fost pe partea interioară. Dar era afară. Numele lui era Corneliu și era ofițer în armata romană. Mai exact, centurion în Cohorta II Italica, și era cantonat în Caesarea Palestinae, pe țărmul Mediteranei.
Dacă cercetăm și latura spirituală a „dosarului” său, găsim: „Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, 10:2) Și mai departe: „Sutașul Corneliu, om drept și temător de Dumnezeu și vorbit de bine de tot neamul iudeilor.”(v 22)
Oare câți dintre noi ne putem lăuda cu un CV atât de… luminos? Și totuși, nici măcar un astfel de dosar nu este suficient. Este nevoie de o întâlnire reală cu Cristosul mântuirii. Și aceasta o înlesnește Dumnezeu, pentru inimile sincere. În această istorie fascinantă a convertirii lui Corneliu ni se relatează: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El și-a adus aminte de ele.”(v 4)
Derularea evenimentelor care au urmat este uimitoare pentru că urmează scenariul lui Dumnezeu. Lui Corneliu îi spune îngerul să trimită la Iope după Petru, iar în timp ce solii se apropiau de casă, Petru este înștiințat de ceea ce i se va încredința în privința acestora, printr-o vedenie. Toate lucrurile se potriveau exact. Rămâneau doar barierele etnico-religioase, pentru că Legea nu permitea iudeilor „să se însoțească împreună cu unul de alt neam”(v 28) Dar și pe acestea le-a îndepărtat Dumnezeu.
Așadar, Petru trece de bariere pentru că așa i-a vorbit Dumnezeu, și duce mesajul mântuirii în casa lui Coneliu. Acest mesaj găsește un pământ fertil, pentru că ni se spune: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul.”(v 44)
O istorie fascinantă a momentului când s-a deschis ușa mântuirii pentru neamuri. Adică pentru noi. Și temă de meditație.
Pentru cei aflați în situația lui Corneliu: un „dosar” curat, strălucitor chiar, nu este suficient pentru mântuire. Este nevoie de o întâlnire cu Cristos, prin Cuvânt.
Pentru cei din sfera lui Petru: duceți vestea mântuirii unde vă trimite Dumnezeu, pentru că El îndepărtează barierele. Dar Dumnezeu vorbește, ca în cazul lui Petru, doar celor pe care-i găsește pe genunchi.
Dunmnezeu să lucreze în viețile tuturor. Spre mântuirea noastră.
Omul și-a folosit dintotdeauna inteligența creatoare cu care a fost înzestrat, pentru a-și ușura munca și a-și mări gradul de confort. Nimic condamnabil, doar că s-a ajuns prea departe.
Sunt tot mai mulți cei care elimină din start un traseu care nu include autobandă. Iar dacă merg la cumpărături, ar vrea și parcare în buza raionului care-i interesează. Când se lasă convinși, totuși, să iasă în natură, sunt în stare să-și ia și canapelele de acasă. Confort, confort, dar asta-i… confortită. E deja boală. Mai ales că-și mai și cultivă o silă pentru lucrurile care nu corespund standardelor lor de confort.
M-am gândit la această boală a omului contemporan, citind cuvintele Mântuitorului privitoare la „calea îngustă”. Și spune El: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” (Matei, 7: 13-14)
Doamne, dar asta sună îngrozitor! Cum determinăm omul modern să aleagă un astfel de traseu? Simplu: trăgând semnalul de alarmă. Oricât ar fi omul de comod, oricât ar ține la confortul personal, este în stare de o incredibilă mobilizare în caz de pericol. Când viața îi este în primejdie, uită de confort.
Așadar, trebuie mai întâi să fie convins că un astfel de traseu este vital. Că este singurul care duce la viață. Abia atunci va accepta să circule fără rulotă, chiar dacă în ea rămâne „omul vechi” și faptele firii. Sau, poate, tocmai de aceea. Pe un astfel de traseu este suficient rucsacul, iar în el… roada Duhului.
Raportul numeric dintre cei care folosesc cele două căi nu se va schimba niciodată. Întotdeauna cei care trăiesc în adevăr, mergând pe calea îngustă, vor fi minoritari. Dar tuturor trebuie să li se ofere șansa cunoașterii. Ghidul. Și, pentru ca oferta să fie atrăgătoare, trebuie amintit faptul că locurile cu adevărat încântătoare nu sunt ușor accesibile. Și că pe culmi nu se ajunge pe autobandă.
La moara lui Felix 