Era deja târziu, aproape de miezul nopții, și el savura momentele acestea. Într-o poziție confortabilă, simțind relaxarea trupului obosit, sorbea cu nesaț rândurile cărții căreia îi întorcea filele. Făcea asta de fiecare dată înainte de a cădea în mrejele somnului. Umbrele pe care lumina veiozei le desena pe pereți păreau să pregătească intrarea în lumea viselor. Dar deodată…
Soneria telefonului l-a smuls brutal din această stare, și sunetul ei i-a produs șocul unei alarme antiaeriene. Îi părea rău că nu l-a pus pe mute. Cine să fie la ora asta? Era prietenul său, pe care nu-l văzuse în ultima vreme. Ce o fi vrând? Nu putea să nu-i răspundă.
Fiul acestuia, care studia departe de casă, venea în vacanță. Era deja în gara aflată la câțiva kilometri, iar mașina prietenului nu pornea. Băiatul nu putea să vină atâta drum pe jos, având și bagaj. Într-o astfel de situație… „suni un prieten”.
Nu, nu se putea.Simțea că somnul așteptat este aproape, dar trebuia să-și refuze prietenul într-un mod politicos. Însă refuzul său a adus un val de insistențe. „Unde să mă duc? Tu ești singurul meu prieten. Ajută-mă, te rog!”
Finalul este previzibil, având în vedere că această scenă posibilă este inspirată de pilda Mântuitorului, relatată de evanghelistul Luca în capitolul 11 al cărții sale. Insistențele dau roade. De altfel, Isus conchide: „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide.” (Luca, 11:9)
Pilda Mântuitorului este despre stăruința în rugăciune, iar a medita asupra ei este imperios necesar într-o vreme când rugăciunea este neglijată. Cât despre insistență… Omul modern este grăbit, adept al produselor instant. Dacă nu primește răspuns imediat la rugăciune, se grăbește să tragă concluzii pripite. Spre paguba lui.
Și dacă Dumnezeu vrea să-ți testeze credința? Și răbdarea. Și acceptarea dependenței totale de el. Ți-e greu să admiți că nu ai alte soluții? Treci peste orgoliu și smerește-te, insistând! Isus a spus că dă rezultate. De ce te-ai îndoi?
Părea să fie un ospăț obișnuit, chiar dacă invitatul de onoare era Isus. Fariseul Simon, zis și „leprosul”, invitase la el acasă, pe lângă Învățător cu ucenicii Lui, și pe alți cunoscuți din Betania. Și poate că evenimentul ar fi fost înghițit de uitare, dacă…
Dacă nu ar fi apărut „o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump” (Matei, 26:7). Ei, și? „Și pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui.” Mai multe amănunte asupra acțiunii găsim în celelalte Evanghelii.
Dacă suntem uluiți de gestul femeii, ne trezește dușul rece al dezaprobării celor din jur. Iuda, cel care purta punga comună, a și evaluat mirul: 300 dinari! Și pentru că un lucrător obișnuit era plătit cu un dinar pe zi, această sumă se aduna într-un an, dacă nu cheltuiai nimic. Greu de realizat.
Dezaprobarea era însoțită de cuvintele: „Ce rost are risipa asta?”(v 8) Sau: „Mirul s-ar fi putut vinde și banii să se dea săracilor.”(v 9) Compasiune sinceră? Nicideum: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul ce ținea punga, lua el ce se punea în ea.” (Ioan, 12:6)
Isus aprobă gestul femeii, care-i asigură notorietatea: „oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta.”(v 13). Atitudinea lui Isus ne îndeamnă, oare, la a-i neglija pe săraci? O, nu! Dar El a spus: „Pe săraci îi veți avea totdeauna cu voi.”(v 11) Și toată învățătura Lui este despre dragostea manifestată, deci despre mâna întinsă spre a ajuta. Însă nu trebuie neglijată închinarea cu ofrande. Sunt lucrări separate. Este un lucru pe care nu-l înțeleg cei ce strigă .„Vrem spitale, NU Biserici!” Corect ar fi: „Vrem Biserici ȘI spitale!” Pentru că nu se exclud.
Revenim la jertfa femeii, amintindu-ne cuvintele lui David: „ … nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, care să nu mă coste nimic”. (II Samuel 24 : 24) Pe femeia aceasta a costat-o, și nu puțin, dar a făcut-o cu dragoste. Chiar dacă nu știa nimic despre mesianitatea lui Isus.
Poziția noastră este privilegiată față de a femeii. Noi știm cine e Isus, știm ce a făcut pentru noi și mai știm că S-a dus să ne pregătească un loc în Cer. Și cu toate astea, ni se pare atât de greu să aducem jertfe care ne costă. Uneori e nevoie de banii noștri, alteori de renunțări. La confort, la tabieturi…
Mântuitorul nostru merită. Mai mult? Nu, ci totul!
„De ce-Mi ziceți: <<Doamne, Doamne!>>, și nu faceți ce spun Eu?”(Luca 6:46)
Când Isus vorbea mulțimilor despre modul diferit în care doi oameni abordau lucrarea de construcție a unei case, nu ținea un curs de ingineria construcțiilor. Nici nu se adresa unor specialiști. Și totuși vorbea despre lucruri cunoscute.
Ce om matur, de atunci sau de astăzi, nu știe că o casă trebuie zidită pe o fundație solidă? Pe un teren stabil. Ce om chibzuit (având „temelie” mintală) nu știe că doar temelia asigură stabilitate în calea furtunii? Și totuși…
Dacă nevoia unei fundații solide este cunoscută, de ce s-ar renunța la ea? Cel mai adesea din superficialitate. Sau din grabă. Din grandomanie? Posibil, căci resursele pentru zidirea fundației pot fi folosite la ridicarea unui etaj. Sau două. Și, poate, într-un timp mai scurt.
O astfel de casă ar putea părea mai falnică, dându-i un aer de semeție proprietarului, dar asta doar până în ziua furtunii. Și aceasta nu e probabilă. E sigură, mai devreme sau mai târziu. Așa ne asigură Isus.
Totul pare atât de simplu, de ușor de înțeles, încât am putea spune: „Pe astea le știam și noi.” Dar lucrurile se schimbă când privim celălalt element al comparației. Cu cine „se aseamănă”? Care este aplicația spirituală?
Și Isus ne spune „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face…” și „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face…” Acum cântărim altfel lucrurile. Da, cu fundația casei lucrurile păreau simple. Dar cu „a face” și „a nu face” ceea ce ne-a învățat Isus…
O casă poate fi reconstruită după o experiență dureroasă, dar în plan spiritual nu există o a doua șansă. Și acum, când avem atâtea cunoștințe din Cuvânt, este necesar să analizăm cu atenție: constituie ele material de fundație prin ÎMPLINIRE? Căci furtuna este aproape.
Construim, construim, construim. Dar să nu uităm că zidirile noastre sunt folosite doar ca element de comparație ca să putem înțelege: Există o temelie pentru eternitate și acesta este A FACE ceea ce ne învață Scriptura!
„Eu mă duc să vă pregătesc un loc (…) ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan, 14:2-3)
Tu m-ai iubit încă de la-nceput, De când zideai, rostind imperative, O lume din nimic, din nevăzut, Iar pentru mine, cel creat din lut, Edenul numai din superlative.
Da, pentru mine modelai splendori Într-o nemăsurată bogăţie De zumzete, arome şi culori, Dar cea mai preţioasă-ntre comori Era neprihănita-Ţi părtăşie.
Mi-ai dat Edenul, locul minunat Ţesut din dragoste doar pentru mine; Ah, cum am putut fi aşa ingrat Păşind, prin răzvrătire, în păcat Şi despărţindu-mă de Cer, de Tine!
În bezna-n care-apoi m-am adâncit M-am contopit prin trudă cu ţărâna Din care eu eram alcătuit, Udând-o cu sudoarea, istovit, Şi lacrimile ce umpleau fântâna.
Tu m-ai iubit, însă, neîncetat Şi mi-ai propus o nouă întâlnire Aici, pe-un deal spre care-am alergat Cu toată vina mea împovărat, Să fiu iertat privind... la răstignire.
Te-ai dus apoi, al Golgotei erou, Şi poate m-ar fi doborât furtuna Dacă n-ai fi promis, ca un cadou, Că mergi să-mi pregăteşti un loc, din nou, Să fiu cu Tine pentru totdeauna.
Să fiu cu Tine iar, ca la-nceput? O, Doamne, zbor cu dor aprins în mine Către splendori cum omul n-a văzut Şi mintea lui încă n-a conceput. Mi-e dor, Doamne ,mi-e dor! Mi-e dor de Tine!
Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.
Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.
Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenunchiat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului pruncilor din Lege, amintindu-i-le.
A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.
Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”
Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.
Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!
Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.
La moara lui Felix 