„…eu una știu: că eram orb, și acum văd.” (Ioan 9:25)
Se născuse orb, iar întunericul din viața lui genera întrebarea: „Cine a păcătuit…?” (Ioan, 9:2) Asupra acestei dileme a adus lumină Învățătorul. Dar nu doar asupra dilemei. A adus lumină și în viața acestui nefericit care-și dusese existența în beznă.
Venirea la lumină a fost o a doua naștere. Nașterea în lumină. Poate credea că toți cei din jur se vor bucura împreună cu el la sărbătoarea vieții lui. Dar n-a fost întâmpinat cu flori, ci cu întrebări. Pentru că Cel care-i alungase întunericul era luat în colimator, fariseii au socotit că e un prilej potrivit să-L prindă. Și proaspătul „luminat” a avut parte de un interogatoriu.
„Cine? Când? Cum? Ai fost, într-adevăr, orb?” El răspundea cu sinceritate, deși căutau să-i întindă capcane. Prin insinuări viclene. Scopul lor era întunecat, pentru că luptau împotriva Luminii.
În fața acestui tir de întrebări, cel interogat răspundea cu adevărul. În măsura în care îl cunoștea.
Dar duelul verbal nu era specialitatea lui. Nu era antrenat pentru asta. Ceilalți erau profesioniști.
Și atunci a recurs la argumentul fără replică: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb, și acum văd.”
Un argument solid. Un argument de tezaur, folosit de un om pe care cei din jurul său abia îl mai recunoscuseră după ce a trăit miracolul. În așa măsură îi schimbase înfățișarea lumina primită.
Și-a pierdut acest argument valabilitatea? Nicidecum.
Cei care iubesc întunericul nu se bucură când îți capeți vederea. Când primești lumină. Vei fi întâmpinat cu întrebări biciuitoare. Și capcane. Poți folosi argumentul hotărâtor al orbului. De fapt, al fostului orb. Dar pentru asta trebuie să ai înfățișarea schimbată de lumină. Și să dovedești că, într-adevăr, vezi. Cum? Mergând drept, fără a te poticni.
Ne dor orizonturi strivite de bezne În noaptea adâncă, arzând ca o sete, Ce poartă lințoliul țesut din secrete Din creștet spre umeri, pe brațe, spre glezne.
Făclii tremurânde-n cotloanele sumbre Atrag ca o vrajă dorințe și vise Și flacăra arde, cu zboruri ucise Pictând pe tabloul cunoașterii umbre.
Scântei colorate apar de niciunde Să-ncânte privirea, spre ele s-atragă, Dar nu taie bezna, cortina e-ntreagă Și-n spatele ei drumul vieții se-ascunde.
Doar zorii aduc izbăvire deplină Când tot orizontul se-ncinge-n rubine Și drumul de viață ce duce la Tine Ne-apare, Părinte, scăldat în lumină.
Alungă-ntunericul, Doamne, cu zorii, Să curgă lumina divină pe pleoape Și-n ea să simțim cât ne ești de aproape Pe drumul țesut din lumină, spre glorii!
Învierea se produsese, dar ucenicii erau încă derutați, departe de certitudini. Erau mai degrabă confuzi, îndoielnici, încolțiți de spaime. Teama de iudei și de eventualele lor represalii îi făcea să stea cu ușile încuiate.
Încăperea cu ușile zăvorâte este scena în care își face intrarea, în chip miraculos, Înviatul. Dovedise prin învierea Sa că nu era un învățător, ci Învățătorul. Era Cristosul. Și acum stătea în fața lor, rostind: „Pace vouă!” L-au văzut, L-au auzit și n-au mai avut nicio îndoială. Au înțeles și misiunea care le stătea în față, de continuatori ai lucrării lui Isus.
Toma, însă, lipsise de la această întâlnire. O absență regretabilă, o experiență miraculoasă pierdută, dar cel mai dureros era faptul că relatarea fraților nu reușea să-l convingă. Să-i alunge îndoielile. Ceilalți Îl văzuseră și-L auziseră, dar el voia, pentru a crede, mai mult. Voia să-L și atingă.
Putea Isus să-i refuze acest semn? Putea să-l lase pradă îndoielilor pe acest ucenic care se dovedise loial, temerar și deschis la învățătură? A revenit, așadar, la același loc de întâlnire, când era și Toma cu ucenicii.
L-a convins, prin prezența Sa, și a primit închinarea acestuia: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”(Ioan 20:28)
Diavolul cultivă intensiv îndoiala și-i aruncă sămânța peste tot. Atunci când o simțim înfășurându-ne, ne amintim de Toma și de cererea lui. Un semn ne-ar întări în credință -cugetăm- și ne-ar smulge din înlănțuirea incertitudinii. Și s-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă. Dar e la fel de posibil să nu ne răspundă, pentru că aceasta este excepția, nu regula.
Regula este cea formulată de Isus, ca răspuns dat lui Toma: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” (Ioan 20:29) Și pentru aceasta avem Cuvântul. Și rugăciunea cunoscută: „Ajută necredinței mele!”
Poate că vom avea un drum jalonat cu semne divine, dincolo de binecuvântările de fiecare zi. Dar ceea ce este cert rămâne stâlpul de foc al Cuvântului și „norul mare de martori” cu experiențele lor.
Trebuie să vezi, ca să crezi? Orbul a crezut și-apoi a văzut. De altfel, Isus a spus: „Dacă veicrede, vei vedea slava lui Dumnezeu.”(Ioan 11:40)
A devenit incomod pentru împărat datorită poziției sale față de adevăr, așa că se impunea o auto-exilare. Numai că Ilie Tișbitul nu era un analist politic clonțos, sau un ziarist pus pe ceartă, ci un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. Așa că s-a bucurat de ocrotirea Sa în tot timpul conflictului cu Ahab.
A urmat o perioadă de peregrinări până la victoria finală, și pașii l-au purtat, călăuzit fiind de Dumnezeu, și pe la Sarepta Sidonului. Acolo urma să fie găzduit, potrivit cuvântului Domnului, de o văduvă.
Întâlnirea lui Ilie cu văduva a vut loc la poarta cetății, unde femeia căuta niscaiva vreascuri pentru foc. Seceta instalată în urma rugăciunii prorocului a adus, cum era firesc, foamete. Întreaga țară era afectată, iar această văduvă… cu atât mai mult. Dar la ea l-a trimis Dumnezeu pe Ilie.
Rezervele de hrană ale văduvei erau „un pumn de făină într-o oală și puțin untdelemn într-un urcior”.( 1 Împărați, 17:12). Pe acestea le-a invocat, ca neputință, în fața acestui oaspete nedorit. Ea urma să coacă o ultimă turtă, pe care să o mănânce împreună cu fiul ei și apoi să aștepte sfârșitul.
Dar Ilie venea trimis de Cel ce poate. De Cel Atotputernic. De aceea i-a spus femeii să-i facă MAI ÎNTÂI lui o turtă, apoi pentru ea și fiul ei, pentru că „făina din oală nu va scădea, și untdelemnul din urcior nu se va împuțina”.(17:14)
Văduva din Sarepta își raționaliza rezervele de hrană, dar fără speranță. De aceea era și o ultimă porție. Extrem de întunecată. Dar Ilie a sărit peste raționalizare. Pentru că venea în Numele Domnului.
Dacă suntem cu adevărat „împreună- lucrători cu Dumnezeu”, cum le scria Pavel corintenilor, vom acționa la fel ca Ilie. Adică Îl vom lăsa pe Dumnezeu să aplice matematica Lui. Și vom vedea aceleași rezultate.
Dar, ca în cazul văduvei, trebuie avut în vedere acel „MAI ÎNTÂI”. Adică MAI ÎNTÂI DUMNEZEU! De altfel, este scris: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui.” (Matei 6:33)
Așadar, să acordăm prioritare celor spirituale și ne vom bucura de „turtele” lui Dumnezeu. Adică de binecuvântările Sale, care ne vor uimi. Pentru că depășesc sfera înțelegerii noastre… matematice.
La moara lui Felix 