Spre cald hohotește pământul prin miei Și crângul își murmură dorul în triluri, Când jadul poienii se-aprinde-n beriluri Și mângâie ochii cu vii bănuței.
Cu soare-și scriu cucii veniți din exiluri Prefața aceleiași vechi epopei, Iar noaptea își pune-n cerdac brotăcei Să-i cânte pe strune de-argint vodeviluri.
Respiră miresme prin fiece por Creația-n care trezirea pulsează, Făcându-mi și mie un loc în decor.
Și, plin de frumos și de cald ca o oază, Lumină mai cer: O, Mărit Creator, Mă umple de Tine și fă-mă… amiază!
Pilat din Pont (Pontius Pilatus) a fost cel de-al cincilea prefect al Iudeei, ocupând această funcție între anii 26-36 dH. Cel care i-a înlesnit ascensiunea a fost Lucius Aelius Seianus, comandantul Gărzii Pretoriene, care avea mare trecere la împăratul Tiberius. Seianus nutrea sentimente profund anti-evreiești și urmărea, prin Pilat, o politică provocatoare în regiune.
Izvoarele istorice extra-biblice (Iosephus Flavius, Philon din Alexandria) ne oferă în prefect imaginea unui om crud, corupt și fără principii. Portretul poate fi întregit cu ceea ce ne oferă Evangheliile referitor la el. Oricum, nu se poate aminti ceva care să-i facă cinste. Chiar și un apeduct pe care l-a construit a însemnat deturnare de fonduri, răscoală și… victime.
Dacă se mai vorbește și azi despre el, este pentru că și-a legat numele de al Mântuitorului, prin procesul Acestuia și condamnarea Sa. De altfel, istoricul roman Tacit (56-117 dH) ne-a lăsat scris în Anale : „Hristos a fost executat de procuratorul Pontius Pilatus în timpul domniei lui Tiberiu.”
Procesul a fost mai degrabă o înscenare, iar interogatoriul extrem de sumar. Isus nu s-a dovedit a fi prea… cooperant. A răspuns afirmativ cănd a fost întrebat dacă este Împăratul iudeilor, dar privitor la Împărăție a spus: „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan, 18:36) Și a continuat: „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (v 37)
Aici, Pilat ar fi putut tresări. Adevărul era un subiect interesant, iar el, educat fiind, era la curent cu stoicismul, epicureismul, gnosticismul, curentele filosofice ale vremii. Nu a fost curios ce i-ar fi putut spune Isus despre adevăr? Se pare că nu. În fața lui stătea Cel care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan, 14:6) Adevărul era pentru Pilat tangibil, ocazie extraordinară, iar el s-a mulțumit să murmure o întrebare retorică: „Ce este adevărul?” (Ioan, 18:38) Nu, nu aștepta răspuns.
Știm ce a urmat: condamnarea, moartea și ÎNVIEREA! Învierea mântuitoare. Dar pentru Pilat lucrurile au luat-o la vale. La scurtă vreme (36 dH) a căzut în dizgrație și a fost destituit, iar în anul 39 dH s-a sinucis, „ajutat” de împăratul Caligula.
Dincolo de verdictul său la proces, Pilat a pierdut o șansă unică de a cunoaște Adevărul. Pentru noi este un subiect de meditație. De câte ori am stat în fața Adevărului, continuând să orbecăim? Doamne, luminează-ne!
Drumurile vieții curg amețitor în toate direcțiile, întretăindu-se ca liniile într-un triaj. Fiecare astfel de intersectare are propriul ei macaz, acționat de deciziile noastre. Căile urmate au oferte mai mult sau mai puțin generoase, dar au terasament propriu, întărit de ideologii și norme. Dar numai una este Calea. Magistrala. Și această Cale este Isus. (Ioan, 14:6)
Sunt mulți cei care mai bâjbâie pe căi secundare, din necunoaștere, dar este mare și numărul celor care au pornit pe Cale, dar s-au jucat la macazuri și s-au rătăcit, fără a găsi drumul de întoarcere. Pentru că nu înțeleg semnalele avertizoare care vin cucurigate și așteaptă lacrimile căinței.
Experiența apostolului Petru ne-ar putea fi folositoare. Și el era pe Cale. O Cale pe care a negat-o prin trădare, chiar dacă inițial spusese: Eu, Doamne? Dar sunt gata să mor pentru Tine! Dar Isus i-a spus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.”(Luca, 22:61) Și lucrurile s-au petrecut întocmai.
Cântatul cocoșului l-a trezit, și a înțeles că pornise greșit. Trebuia schimbat macazul în direcția bună. Și a făcut-o cu lacrimi, căci e scris: „Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”(Luca, 22:62). Ar fi putut evita lacrimile, dar important este că în conștiința lui cântatul cocoșului a avut ecou.
Ne rătăcim adesea, ademeniți de tentațiile lumii. Dar Dumnezeu, pentru că ne iubește, lasă „cocoșii” să ciugulească în conștiința noastră, iar la nevoie… să cânte. Și cântecul lor spune: Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia să vorbești așa! Nu trebuia să te afli aici! Iar răspunsul conștiinței trezite poate fi salvator. Drumul luminos al lui Petru ne este cunoscut. De la… cocoș, până la sacrificiu. Sau, mai degrabă, până în Cer.
O decizie greșită la o ramificație ivită în cale ne poate îndepărta de Adevăr. De Cale. Dar este fatală doar dacă ignorăm cântatul cocoșului. Glasul conștiinței. Mesagerii trimiși de Dumnezeu să ne salveze.
Așadar, atenție la cocoș! Și chiar dacă vor fi lacrimi de căință, intervenția lui este salvatoare. Și de dorit.
„Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!” (Geneza, 8:22)
Bat din palme norii scuturând zăpadă, Act care-n scenariu nu era trecut, Și-adierea caldă azi e cavalcadă, Vânt ce-ngheață floarea numai c-un sărut.
Pe decorul verde se chircesc corole Ce râdeau în soare până de curând Și, înfășurându-și umerii-n etole, Zgribulite-ntreabă: Când intrăm noi? Când?
Primăvara vine, primăvara trece, Chiar și calendarul e debusolat C-a dat buzna iarna cu suflarea-i rece Și cu nonșalanța de-anotimp privat.
Alarmarea crește și nesemănată Când în termometre dansu-i nebunesc, Rânduiala noastră este răsturnată Și-alte anotimpuri, iată, se ivesc.
Panicați, ne-ntrecem în a da sentința: Pentru vremea asta este prea mult ger! Și privim cu spaimă și cu neputință Spre oriunde-n lume, numai nu spre cer.
O fi primăvara, poate, mai ciudată, Sau nu e-mbrăcată cum era mereu, Dar urmează și ea partitura dată, Și bagheta este doar la Dumnezeu!
Nu, nu a fost un simplu conflict familial. Chiar dacă Maria, instigatoarea, și Aaron s-au răzvrătit împotriva fratelui lor. (Numeri, 12) Erau geloși, se pare, pe familia soției lui Moise, care, prin Ietro, a manifestat o oarecare influență asupra lui. Bună, de altfel.
Ei n-au avut în vedere că ceea ce părea doar o cârtire împotriva fratelui lor era de fapt o răzvrătire împotriva liderului desemnat de Dumnezeu și, deci, a autorității divine. Și asta L-a mâniat pe Dumnezeu. Iar măsurile au fost drastice.
Așa s-a ales Maria cu lepră. Aaron a apelat la Moise, iar acesta la Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, vindecă-o!” (Numeri, 12:13) Domnul a ascultat rugăciunea lui Moise, vindecând-o, dar potrivit ritualului de curățire stabilit, Maria trebuia să stea afară din tabără șapte zile.
Această măsură nu era greu de suportat, în comparație cu boala de care tocmai se vindecase. Dar problema era alta, și anume: „Și poporul n-a pornit până ce a intrat din nou Maria în tabără.” (v. 15)
Sora lui Moise plătea pentru greșeala ei, dar nu putea fi abandonată. Era parte a poporului ei. Și iată că două milioane de oameni au fost nevoiți să rămână pe loc, așteptând-o. Două milioane!
Fiecare dintre noi constituim o parte a unui întreg. A unei comunități, pe care o influențăm într-un fel sau altul. Putem să-i dăm aripi sau s-o frânăm în înaintarea ei. Chiar dacă nu suntem conștienți de asta.
Acest lucru se vede cel mai bine atunci când comunitatea la care ne raportăm este Biserica. Acțiunile noastre îi influențează traseul. Înaintarea. Poți fi un apropiat al liderului, ca în cazul Mariei, sau nu, dar faptele iresponsabile îi vor încetini înaintarea. Chemarea ei la lărgirea Împărăției.
Nu trebuie să fii neapărat inginer mecanic pentru a înțelege că un angrenaj funcționează doar atunci când TOATE rotițele se învârt. Altfel se blochează. Trebuie să ne înțelegem rostul și funcționalitatea. Și să acționăm în consecință. Fără avarii.
Campania celor șaptezeci a fost un succes. Chiar dacă au fost trimiși ca „niște miei în mijlocul lupilor” (Luca, 10:3). Ei constituiau lotul lărgit al ucenicilor lui Isus, și au fost trimiși de Învățător, doi câte doi, „în toate cetățile și în toate locurile pe unde avea să treacă El.” (Luca, 10:1)
Au primit instrucțiuni precise privind implicarea, atitudinea, relaționarea, pe care au căutat să le urmeze întocmai. De altfel, fiind trimiși în Numele Lui, erau însoțiți de o putere care îi uimea. De aceea, la întoarcere au zis plini de bucurie: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.” (10:17)
Ei erau încântați de rezultat și căutau să scoată în evidență succesul, subliniind ceea ce li se părea mai extraordinar. Însă Isus le-a domolit entuziasmul cu cuvintele: „Totuşi, nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vi se supun, ci bucuraţi-vă de faptul că numele voastre sunt scrise în ceruri!” (10:20)
Greșiseră cu ceva? Aparent, nu. Vorbeau despre ceea ce au făcut în Numele lui Isus. Dar nu sesizau pericolul din atitudinea lor. Și asupra a ceea ce lor le scăpa, trebuie să medităm.
Suntem cu toții „trimiși” în campania evanghelistică, să ducem vestea bună a mântuirii, fiind echipați de Duhul lui Dumnezeu cu cele necesare. Unii ar putea să aibă înzestrări deosebite, iar rezultatele să apară mai repede și mai răsunător. Este ceva de condamnat? Nicidecum.
Dar odată cu succesul apare și pericolul. Este momentul în care te curtează mândria, gâdilându-ți orgoliul. Și de aici până la cădere nu este decât un pas, căci este scris: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii.” (Proverbe, 16:18)
Așadar, folosind echipamentul încredințat, să căutăm să fim cât mai eficienți, dar având neîncetat în vedere că rezultatele le datorăm însoțirii divine. Iar ceea ce este important pentru noi este răsplata umblării în lumină.
Să ne urăm unii altora… succes? Da, dar însoțit de modestie. Pentru că slava este a Împăratului!
La moara lui Felix 