El S-a sculat, a certat vântul, şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat, şi s-a făcut o linişte mare. (Marcu 4:39)
Băteau din aripi norii a-nserare Spre asfinţitul încă sângeriu Chemând, parcă, natura la culcare, Iar peste Galileea, dinspre mare Veneau tăceri de plumb şi de pustiu.
Pe ţărm era Isus cu ucenicii, Dăduse apă vie la popor, Dar cum amurgul îmbrăca finicii Şi aprindea în taină licuricii, El i-a trimis la locurile lor.
„Haideţi să trecem dincolo se mare” Le-a zis Isus la ucenici, trudit, Şi barca a pornit ascultătoare, În opintit de vâsle şi-ncordare Iar Domnul, ostenit, a adormit.
Era o seară caldă, liniştită, Când, deodată, ca la un semnal, Din nevăzute guri dezlănţuită Furtuna i-a învăluit, cumplită, Şi-un munte părea fiecare val.
În nemaipomenita încleştare Corabia părea un punct infim Purtat de vânturi între nori şi mare, Iar oamenii, cuprinşi de disperare, Strigau: „Nu-Ţi pasă, Doamne, că pierim?”
Când marea-şi deschidea, parcă, mormântul, Isus S-a ridicat lângă cârmaci Şi peste larmă înălţând cuvântul A dojenit cu străşnicie vântul Iar mării-nvolburate i-a spus: taci!
O linişte ca de-nceput de lume A înghiţit pe loc şi vânt şi val Şi răpăit şi fierbere şi spume; Furtuna fără ţel şi fără nume A dispărut cu-ntregu-i arsenal. *** Poate că azi vâsleşti cu tot avântul, Dar când furtuna-n larg se va porni Să-ţi aminteşti că Cel ce e Cuvântul A plăsmuit şi valul greu şi vântul, Şi la cuvântul Lui se vor opri.
El e în barcă, cheamă-L! Nu, nu doarme Ci-aşteaptă de la tine rugăciuni; Tu roagă-L doar, şi-ale furtunii arme La glasul Lui divin o să se sfarme, Căci El şi azi şi-n veci face minuni.
Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. (Filipeni, 4:6)
Un nou val de scumpiri pare inevitabil în urma noii creşteri a preţului la combustibil. Efectul de seră apărut în urma poluării fără precedent se face tot mai simţit şi se măsoară în… dezastre. Războiul acesta greu de explicat pare să nu se mai sfârșească și se aude, parcă, tot mai aproape.
Arunci iritat ziarul din mână şi privirea îţi rămâne pironită în zaţul întunecat rămas în ceaşcă de la cafeaua pe care tocmai ai băut-o. Voiai să te relaxezi răsfoind ziarele de dimineaţă, dar această avalanşă de ştiri alarmante te-a dat peste cap. Te întuneci ca zaţul pe care îl fixezi în continuare cu privirea, simţind cum toate astea se suprapun peste propriile tale probleme.
Un telefon primit de la spital ţi-a adus la cunoştinţă că glicemia soţiei tale a crescut. Şeful ţi-a refuzat creşterea salarială solicitată. Întâlnirea cu dirigintele băiatului a fost plăcută, dar ai aflat că „Einstein”, cum îi spun colegii puştiului tău, a lipsit de la ora de sport.
Zaţul care se usucă încet în ceaşcă te invadează, prin contact vizual, cu întuneric şi amărăciune. Nu poţi să localizezi durerea care te sfâşie, dar o auzi ţipând: Doamne, în ce lume trăim?
Hai, redresează-te! Este adevărat că pământul este apăsat de blestemul păcatului, dar lumea nu este nicidecum monocromă. Noi nu vedem decât lucrurile spre care privim, aşa că roteşte-ţi privirea în jur şi vei fi uimit de bogata paletă coloristică a lumii înconjurătoare. Şi încă ceva: până şi negrul cel mai întunecat este tivit de culoarea speranţei, atunci când îţi pui încrederea în Dumnezeu. Apostolul Pavel îi îndemna pe credincioşii din Roma: „Bucuraţi-vă în nădejde. Fiti răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.” (Romani, 12:12)
Încearcă să reevaluezi situaţia. Starea sănătăţii soţiei tale nu este tocmai cea pe care i-o doreşti, dar aminteşte-ţi de modul absolut miraculos în care a scăpat cu viaţă din criza de anul trecut. Şeful ţi-a refuzat, deocamdată, cererea de mărire a salariului, dar ai, totuşi, cel mai mare salariu din departament. Băiatul a chiulit, se pare, de la sport, dar cu câtă mândrie te-ai fotografiat alături de el când a câştigat la olimpiada de fizică. Până şi zaţul din ceaşca pe care nu încetezi să o priveşti nu e altceva decât restul de la o cafea pe care ai băut-o cu plăcere.
Credincioşii din Tesalonic erau îndemnaţi: ”Bucuraţi-vă întotdeauna” (1Tesaloniceni, 5:16), „Rugaţi-vă neîncetat”(vers 17)şi ”Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile”(vers 18).
Îndreaptă-ţi privirea spre binecuvântările lui Dumnezeu. Ai observat că s-au împrăştiat norii? Priveşte la frumuseţile care te înconjoară: arbori, păsări, flori, fluturi. Apropo: ai văzut fluturii anul ăsta???
Spre cald hohotește pământul prin miei Și crângul își murmură dorul în triluri, Când jadul poienii se-aprinde-n beriluri Și mângâie ochii cu vii bănuței.
Cu soare-și scriu cucii veniți din exiluri Prefața aceleiași vechi epopei, Iar noaptea își pune-n cerdac brotăcei Să-i cânte pe strune de-argint vodeviluri.
Respiră miresme prin fiece por Creația-n care trezirea pulsează, Făcându-mi și mie un loc în decor.
Și, plin de frumos și de cald ca o oază, Lumină mai cer: O, Mărit Creator, Mă umple de Tine și fă-mă… amiază!
Pilat din Pont (Pontius Pilatus) a fost cel de-al cincilea prefect al Iudeei, ocupând această funcție între anii 26-36 dH. Cel care i-a înlesnit ascensiunea a fost Lucius Aelius Seianus, comandantul Gărzii Pretoriene, care avea mare trecere la împăratul Tiberius. Seianus nutrea sentimente profund anti-evreiești și urmărea, prin Pilat, o politică provocatoare în regiune.
Izvoarele istorice extra-biblice (Iosephus Flavius, Philon din Alexandria) ne oferă în prefect imaginea unui om crud, corupt și fără principii. Portretul poate fi întregit cu ceea ce ne oferă Evangheliile referitor la el. Oricum, nu se poate aminti ceva care să-i facă cinste. Chiar și un apeduct pe care l-a construit a însemnat deturnare de fonduri, răscoală și… victime.
Dacă se mai vorbește și azi despre el, este pentru că și-a legat numele de al Mântuitorului, prin procesul Acestuia și condamnarea Sa. De altfel, istoricul roman Tacit (56-117 dH) ne-a lăsat scris în Anale : „Hristos a fost executat de procuratorul Pontius Pilatus în timpul domniei lui Tiberiu.”
Procesul a fost mai degrabă o înscenare, iar interogatoriul extrem de sumar. Isus nu s-a dovedit a fi prea… cooperant. A răspuns afirmativ cănd a fost întrebat dacă este Împăratul iudeilor, dar privitor la Împărăție a spus: „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan, 18:36) Și a continuat: „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (v 37)
Aici, Pilat ar fi putut tresări. Adevărul era un subiect interesant, iar el, educat fiind, era la curent cu stoicismul, epicureismul, gnosticismul, curentele filosofice ale vremii. Nu a fost curios ce i-ar fi putut spune Isus despre adevăr? Se pare că nu. În fața lui stătea Cel care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan, 14:6) Adevărul era pentru Pilat tangibil, ocazie extraordinară, iar el s-a mulțumit să murmure o întrebare retorică: „Ce este adevărul?” (Ioan, 18:38) Nu, nu aștepta răspuns.
Știm ce a urmat: condamnarea, moartea și ÎNVIEREA! Învierea mântuitoare. Dar pentru Pilat lucrurile au luat-o la vale. La scurtă vreme (36 dH) a căzut în dizgrație și a fost destituit, iar în anul 39 dH s-a sinucis, „ajutat” de împăratul Caligula.
Dincolo de verdictul său la proces, Pilat a pierdut o șansă unică de a cunoaște Adevărul. Pentru noi este un subiect de meditație. De câte ori am stat în fața Adevărului, continuând să orbecăim? Doamne, luminează-ne!
Drumurile vieții curg amețitor în toate direcțiile, întretăindu-se ca liniile într-un triaj. Fiecare astfel de intersectare are propriul ei macaz, acționat de deciziile noastre. Căile urmate au oferte mai mult sau mai puțin generoase, dar au terasament propriu, întărit de ideologii și norme. Dar numai una este Calea. Magistrala. Și această Cale este Isus. (Ioan, 14:6)
Sunt mulți cei care mai bâjbâie pe căi secundare, din necunoaștere, dar este mare și numărul celor care au pornit pe Cale, dar s-au jucat la macazuri și s-au rătăcit, fără a găsi drumul de întoarcere. Pentru că nu înțeleg semnalele avertizoare care vin cucurigate și așteaptă lacrimile căinței.
Experiența apostolului Petru ne-ar putea fi folositoare. Și el era pe Cale. O Cale pe care a negat-o prin trădare, chiar dacă inițial spusese: Eu, Doamne? Dar sunt gata să mor pentru Tine! Dar Isus i-a spus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.”(Luca, 22:61) Și lucrurile s-au petrecut întocmai.
Cântatul cocoșului l-a trezit, și a înțeles că pornise greșit. Trebuia schimbat macazul în direcția bună. Și a făcut-o cu lacrimi, căci e scris: „Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”(Luca, 22:62). Ar fi putut evita lacrimile, dar important este că în conștiința lui cântatul cocoșului a avut ecou.
Ne rătăcim adesea, ademeniți de tentațiile lumii. Dar Dumnezeu, pentru că ne iubește, lasă „cocoșii” să ciugulească în conștiința noastră, iar la nevoie… să cânte. Și cântecul lor spune: Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia să vorbești așa! Nu trebuia să te afli aici! Iar răspunsul conștiinței trezite poate fi salvator. Drumul luminos al lui Petru ne este cunoscut. De la… cocoș, până la sacrificiu. Sau, mai degrabă, până în Cer.
O decizie greșită la o ramificație ivită în cale ne poate îndepărta de Adevăr. De Cale. Dar este fatală doar dacă ignorăm cântatul cocoșului. Glasul conștiinței. Mesagerii trimiși de Dumnezeu să ne salveze.
Așadar, atenție la cocoș! Și chiar dacă vor fi lacrimi de căință, intervenția lui este salvatoare. Și de dorit.
„Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!” (Geneza, 8:22)
Bat din palme norii scuturând zăpadă, Act care-n scenariu nu era trecut, Și-adierea caldă azi e cavalcadă, Vânt ce-ngheață floarea numai c-un sărut.
Pe decorul verde se chircesc corole Ce râdeau în soare până de curând Și, înfășurându-și umerii-n etole, Zgribulite-ntreabă: Când intrăm noi? Când?
Primăvara vine, primăvara trece, Chiar și calendarul e debusolat C-a dat buzna iarna cu suflarea-i rece Și cu nonșalanța de-anotimp privat.
Alarmarea crește și nesemănată Când în termometre dansu-i nebunesc, Rânduiala noastră este răsturnată Și-alte anotimpuri, iată, se ivesc.
Panicați, ne-ntrecem în a da sentința: Pentru vremea asta este prea mult ger! Și privim cu spaimă și cu neputință Spre oriunde-n lume, numai nu spre cer.
O fi primăvara, poate, mai ciudată, Sau nu e-mbrăcată cum era mereu, Dar urmează și ea partitura dată, Și bagheta este doar la Dumnezeu!
La moara lui Felix 