Întâlnirea gadarenilor cu Mântuitorul nu a fost și o întâlnire cu mântuirea. De fapt, ea este memorabilă tocmai din cauza tragismului ei final. E dureros să respingi mântuirea, când ți se oferă pe tavă, în propria-ți ogradă.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Isus a ajuns în Decapole, după ce a traversat împreună cu ucenicii lacul Ghenezaret, uimindu-i cu potolirea furtunii. Încă de la debarcarea pe malul estic, au fost întâmpinați de un spectacol înspăimântător: un om posedat de demoni, care trăia în peșteri funerare și care era foarte periculos pentru semenii săi.
Omul acesta nu putea să fie ținut legat, pentru că rupea lanțurile și obezile. Demonul din el, care era de fapt o „legiune” de duhuri, L-a recunoscut pe Isus atunci când Acesta i-a zis: „Duh necurat, ieși afară din omul acesta!”( Marcu, 5:8) Și pentru că în apropiere era o turmă de porci, I-au cerut lui Isus, dintr-un motiv care nouă ne-a rămas necunoscut, să-i lase să intre în ei.
Tot o enigmă e pentru noi și motivul pentru care Isus a acceptat. Ceea ce știm însă, e faptul că au intrat în porci, care s-au aruncat în mare de pe povârnișul muntelui. Așa s-a așternut liniștea. Omul eliberat de demoni a încetat să mai zbiere, iar peste grohăitul porcilor s-au închis apele Ghenezaretului.
Când oamenii din cetate și de pe la fermele din împrejurimi au venit alarmați de porcari, scena care li se înfățișa privirii era uluitoare: „…iată pe cel ce fusese îndrăcit și avusese legiunea de draci, șezând jos îmbrăcat și întreg la minte.”(Marcu, 5:15) Reacția lor, însă, este neașteptată, pentru că, scrie evanghelistul, „s-au înspăimântat”.
Tocmai scăpaseră de primejdia pe care o constituia posedatul, de gălăgia lui, iar ei reacționează pe dos. Ce-i speria,de fapt? Liniștea? Prezența Celui care poruncea duhurilor? Sau poate că se obișnuiseră atât de mult cu cloaca aia de urlete și grohăituri, de demoni și porci, încât îi deranja susurul păcii. Și L-au rugat pe Isus să plece de la ei.
Da, mântuirea a trecut pe lângă ei, dar tragedia devine îngrozitoare când istoria se repetă sub ochii noștri. Când oamenilor li se pare că despărțirea de porci este un preț prea mare pentru eliberarea de demoni. Iar pacea începe să-i deranjeze. E prea multă liniște?
Doamne, ajută-ne să apreciem pacea care vine odată cu mântuirea!
Mi-e sete de albul hârtiei de scris Dar nu să îl sorb, ci el să mă soarbă, În verbe vărsându-mă, viu manuscris, Cu inima-n flăcări și patimă oarbă.
M-apropii de lexic privind hămesit, Cu foame atroce în gândul fierbinte, Dar nu să mănânc la festinul răvnit Ci eu vreau să fiu devorat de cuvinte.
Topit în idei, sentimente și zbor, În psalm să renasc, cu vibrații profunde, Cu cerul și stare și țel și decor, Un psalm pe altarul trăirii fecunde.
Să scriu cu iubire și-apoi să fiu scris, Să fiu și poet și poem deopotrivă, Înscris în cuvânt și tot lui circumscris, Absolutul tangent la trăiri relative.
Mă coc la cuptorul acestei dorinți, Dar până ce pârga din scris să o dărui, Spre ceruri înalț, în cuvinte fierbiți, O rugă în care din inimă stărui:
Dă-mi, Doamne, mai mult, tot mai mult și mai mult Din ceea ce face ca versul să ardă, Și-atunci când, scriind, voi tăcea să Te-ascult, Să simt cum vibrează a harului coardă.
Și-n scrisul ca jertfă adus la altar Să fie-nchinarea adâncă, adâncă, Purtată spre Tine pe aripi de har Chiar dacă... și zgura mai dăinuie. Încă.
Când Isus a fost întrebat în legătură cu obligativitatea plătirii birului, încercau de fapt să-I întindă o capcană. Birul se plătea asupritorilor, ori poporul întrezărea în El un eliberator. Un răspuns negativ l-ar fi dus la judecata romanilor, ca instigator la răzvrătire, iar unul pozitiv l-ar fi discreditat în fața poporului.
„Arătați-Mi un ban!”, au fost cuvintele Mântuitorului. Și după ce au stabilit că slovele și efigia de pe monedă sunt ale cezarului, le-a mai zis: „Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”(Luca, 20:25)
Acest răspuns plin de înțelepciune nu doar că a ocolit capcana, dar a tranșat într-o manieră categorică această problemă. Așadar, este cât se poate de limpede: nu amestecăm lucrurile! Ne achităm de obligațiile sociale, oricum s-ar numi aceste biruri, dar dăm lui Dumnezeu ceea ce este numai al Lui.
Acest edict pare să fi fost acceptat și aplicat de-a lungul vremii. Dar nu și în contemporaneitate. Cezarul actual, un sistem diabolic și încâlcit, vrea mai mult decât birul. Ne vrea pe noi. Vrea timpul nostru, vrea energia noastră, vrea… închinarea noastră!
O face indirect, insinuându-se prin șiretlicuri, sau direct, încercând să uzurpe locul lui Dumnezeu prin ideologii smintite. Și ceea ce era foarte clar devine confuz. Sau refuz. Refuzul de a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.
Cu această problemă se confruntă credinciosul de azi. Și în fața cererii pline de lăcomie a „cezarului” contemporan, e nevoie de o atitudine hotărâtă. De ancorare în adevărul Scripturii. Acolo găsim resursa folosită de Isus în fața ispitei: „Este scris!” Și ce e scris știe și „cezarul”.
Doamne, dă-ne putere și îndrăzneală pentru o atitudine potrivită cu statutul nostru. Acela de copii ai Tăi. Să putem răspunde cererii: Cezare, ajungă-ți birul! Atât e al tău.
Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea Chiar îngerească limba dac-ar fi, Aramă etalându-şi zăngănirea, Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea Şi nu-l conjug, trăind, pe „a iubi”.
Dacă tot ghemul tainelor profunde Cu iscusinţa mea l-aş dezlega În creuzetul cu idei fecunde, Aş fi nimic, mergând către niciunde Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.
Credinţa toată dacă mi-ar fi dată Şi-n mine-ar locui puterea ei Încât să pot redesena o hartă Cu munţi ascultători, de rocă spartă, Fără iubire n-aş avea temei.
De-aş fi colos de generozitate Cu mâini de aur care dăruiesc, N-aş fi mai mult decât o nulitate, Lipsit de sens şi de coordonate De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.
Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare? Nu, eu am fost creat spre-a moşteni Dumnezeiasca cerului splendoare De-aceea caut cu înflăcărare Să-mi însuşesc iubirea zi de zi.
Şi prind contur din forme recreate, Din focul ce se-aprinde-n duhul meu Arzând a neiubirii răutate; Iubind, exist, deci am identitate Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.
Se sparg dezacorduri lovind în timpane Și sar amorsate scrâșniri violente, Tăcerea sucombă când curg în torente Cuvinte țipate, născând uragane.
Suntem îmbibați de discursuri ardente Când toți ne răstim în ieșiri simultane, Fanfara răsună, dar numai tromboane, Și-i zgomot prea mult, și-s gândiri corigente.
Opriți gălăgia, sădind armonie, Și-un susur divin să îmbrace pământul, Născut din izvoare țâșnind în pustie.
Iar oamenii toți, domolindu-și avântul, Să simtă vibrarea adâncă și vie Ce-o poartă-n esență de viață... Cuvântul!
Epopeea călătoriei prin deșert a poporului eliberat din robia egipteană este una cu totul uimitoare. Miracolele îi însoțeau la tot pasul, dar și răbufnirile mâniei lui Dumnezeu, atrasă de atitudinea acestui „popor încăpățânat”. Un astfel de derapaj impardonabil a avut poporul și la muntele Sinai, unde și-a făcut un vițel de aur, sfidându-și Dumnezeul eliberator.
A fost un moment de cotitură, când Dumnezeu a decis să nu-i mai însoțească, ci să le dea ca însoțitor un înger. Ar fi fost, deci, un ghid ceresc, superior tuturor gipiesurilor actuale, iar călătoria s-ar fi desfășurat în siguranță. Dar Moise știa una și bună: Dumnezeu e Dumnezeu! De aceea a insistat: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15)
Dacă au mai făcut un „slalom” prin deșert care a durat patru decenii, a fost tot din vina lor, dar au ajuns la destinație. Și au intrat în posesia a ceea ce li se promisese: Canaanul! Și asta, pentru că Dumnezeu a fost cu ei.
Asistăm azi la o confuzie generalizată, într-o lume total debusolată. Completamente lipsită de țintă. Și asta pentru că Dumnezeu a fost îndepărtat de la cârmă. A fost exclus din viața de zi cu zi, îngăduindu-I-se, ca un ultim refugiu, Biserica. Dar și acolo, cu cenzura aferentă.
Nici măcar un înger, pe care Moise îl refuzase, nu mai are loc în fruntea popoarelor. Nimic ceresc. Acum avem pentru călăuzire analiști și influenceri. Consilieri și (de)formatori de opinie. Toți „experți” în a-L uzurpa pe Dumnezeu de la cârmă. În a pune mâna pe frâie.
Dumnezeu nu se războiește cu cei care L-au exclus din viața cetății. Nu acum. Ci caută compania celor care încă se mai lasă călăuziți de El. Este acolo unde mai pâlpâie credința. Chiar dacă pentru toți a lăsat un ghid scris. Și o Cale, prin jertfa Fiului Său.
Putem să traversăm deșertul călăuziți de Dumnezeu, sau să fim înghițiți de… deșertăciunile acestuia. Dar în cel de-al doilea caz nu vom mai vedea Țara promisă. Semnele iminenței sfârșitului sunt tot mai vizibile.
Sondez, vâslind cu sete din formule, Şi-n Univers cu totul mă afund, Dar simţurile nu îmi sunt destule Când tainele îmi colcăie-n celule, Din strălumina unui timp fecund.
Lăsând în urmă zbor de constelaţii Mă soarbe întunericul, avid, Sub forma unei negre inspiraţii Şi când misterele devin vibraţii Prin mii de ochi spre ele mă deschid.
În bezna grea care îşi tace cântul Şi-n gerul ca o fiară fără chip, Văd galaxii trecând în zbor ca vântul, Dar… unde-i casa mea, unde-i Pământul? Unde e… firicelul de nisip?
Mă-ngheaţă groază rece, fără nume, Şi inima îmi tremură-n aspic În timp ce raţiunea face spume: Dacă-i aşa minusculă o lume, Ce pot fi eu mai mult decât… nimic?
În spaimă-nfăşurat, ca-ntr-un zăbranic, Cu sufletul sub temeri gârbovit, Îmi simt zădărnicia greu, organic, Şi invadat de ea în chip tiranic, Mă văd călcat de necuprins, strivit.
Dar bezna dureroasă de înfrângeri Se sparge, când lumina din Cuvânt Mă scoate din hăţişul de constrângeri, Să înţeleg că-n toate sunt răsfrângeri Din slava Celul veşnic sfânt, sfânt, sfânt.
Şi prin credinţă, vajnica lumină, Din elemente noi mă recreez Căci văd în toate pronia divină Şi curăţat de-a spaimelor rugină Mă infinesc în Dumnezeu prin crez.
La moara lui Felix 