Veniți, vă rog, în versul meu, cuvinte, Nu e nevoie să veniți în frac, Doar să aveți acolo, în rucsac, Amnarul care-aprinde simțăminte. Apoi, în cadru paradiziac, Să împletim poemul viu, fierbinte, Care să poarte-n miez vibrații sfinte, Fiind la rana sufletului leac. Veniți într-un pelerinaj perpetuu Pășind cu grijă-n universul meu, Unde, din voi, se va ivi sonetul. Intrați, nu pierdeți vremea în antreu, La masa unde-așteaptă alb caietul E numai gândul meu și Dumnezeu! Simion Felix Marțian
Ca-ntr-un tangaj între sordid și cast Pe un ocean lipsit de echilibru, Ne redresăm doar folosind balast Și-având Cuvântul vieții drept calibru. Striviți vremelnic între „nu” și „da”, Într-un raport care mereu se schimbă, Lumina-n viață o putem doza Mutând cursorul ce pe ea se plimbă. Spre maxim noapte, sau spre maxim zi Mutăm cursorul către un solstițiu, Și ce vom căuta vom și găsi Ca rezultat acestui exercițiu. Nimic nu poate fi eliminat, Căci doar prin zi și noapte curge timpul, Însă raportul poate fi schimbat Dacă ne-alegem bine anotimpul. Mergând spre „da”, spre „bine”, spre „corect” Și căutând trăirea în lumină, Intrăm pe-al slavei veșnice traiect, Către Împărăția ce-o să vină. Și straiul din contraste vii țesut Se va schimba, găsindu-și puritatea, Intrând într-un solstițiu absolut Cu ziua lungă cât... eternitatea! Simion Felix Marțian
Purtând solstițiul ca pe o hlamidă Bătută cu cireșe de rubin, La țărmul verii, de lumină plin, Adastă luna iunie, candidă. Se-ascunde curcubeul, clandestin, Prin iarba sărutată de acridă, Și muzica prin păsări e fluidă Și-n greieri acordați în sol senin. Mă invadează vara, por cu por, Și-n flori de câmp cu puf de reverie Îmi pregătesc o pistă pentru zbor, Să mă înalț, pe-aripi de poezie, Cu închinarea mea spre Creator: Mărire Ție-n veci, mărire Ție! Simion Felix Marțian
Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău, Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame, Dar tu- ai deschis portiţa către rău, Adame. Viaţa-ţi râdea în casa de splendori Unde belşugul deborda din poame, Însă-ai ales, neascultând, să mori, Adame. Te-ardea al conştiinţei glas divin, Dar nu ştiai că faptele-ţi infame Nu se prescriu în frunze de smochin, Adame. Şi Cel care pe toate le-a creat Te-a scuturat de scuze ca de scame, Întreg pământul fiind blestemat, Adame. În umbra frunzelor şi azi ascunzi Păcate-n dureroase amalgame, Şi în vinovăţie te afunzi, Adame. Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat? Blestemul a-nceput să se destrame De când Isus a fost sacrificat, Adame! În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti Sfârşitul fericit al vechii drame Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”, Adame. Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus, Privind nemărginite panorame, Ştiind că toate cele vechi s-au dus, Adame. Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu, Eliberat de vechile mahrame; Edenul părăsit e tot al tău, Adame. Simion Felix Marțian
În lumea tainelor de nepătruns Cu drumurile ei întortocheate, Umblăm printre capcane camuflate În căutarea unui sens ascuns. Ne bântuie mistere încifrate, Din negura ce-și este îndeajuns, Și când înmugurește vreun răspuns Este mușcat de vânturi înghețate. Dar, Doamne, de ce-s toate în răspăr, Căci Tu-ai făcut și cerul și pământul? Și am găsit răspuns în Adevăr. Înțelegând, mi-a înflorit avântul Ca sărutarea florilor de măr, Căci e o cheie pentru toți, Cuvântul! Simion Felix Marțian
Nu era nici Ritz, nici Hilton, ba dimpotrivă, extrema opusă a confortului, şi totuşi bărbatul părea să aibă un somn profund, liniştit. Iar lanţurile de la mâini nu erau decorative. Doi ostaşi înarmaţi până-n dinţi îl încadrau, iar ceilalţi, din cele „patru cete de câte patru”(Fapte, 12:4) vegheau la uşă. Somn uşor, Petre!
El era, apostolul. Irod l-a prins şi l-a întemniţat după ce a văzut că procedând astfel şi cu alţii din Biserică, ba chiar omorându-l pe Iacov, fratele lui Ioan, îi creşte popularitatea în faţa iudeilor. Îl saltă în sondaje.
Şaisprezece soldaţi înarmaţi păzeau un om înlănţuit, care nu era nici periculos, nici agresiv. Chiar dacă era mai temperamental. Pe ce considerente s-or fi luat astfel de măsuri? Se gândeau, oare, la mormântul Mântuitorului? Dar experienţa de atunci le-a dovedit că nu pot lupta cu Dumnezeu. Nici cu cei ce se roagă. Căci „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”(Fapte, 12:5)
Aşadar, „periculosul” deţinut visa liniştit, păzit de oştaşi dar OCROTIT de Dumnezeu, când un înger i-a dat deşteptarea lovindu-l în coastă. După ce lanţurile i-au căzut de pe mâini, s-a îmbrăcat, la îndemnul îngerului, şi l-a urmat spre ieşire, fără a întâmpina vreo împotrivire. Poarta de fier dinspre cetate „li s-a deschis singură”, căci Dumnezeu n-are nevoie de fotocelule, iar după ce-au ieşit în uliţă îngerul a dispărut.
Răcoarea nopţii l-a trezit pe Petru la realitate, dându-şi seama că ceea ce se întâmplase n-a fost o vedenie. Primul lui gând a fost să meargă la cei ce se rugau pentru el, să le spună că rugăciunile le-au fost ascultate.
Multe s-or fi schimbat de atunci până astăzi, dar Dumnezeu nu S-a schimbat. Nici lupta pentru Adevăr. Şi nici împotrivirea. Aşa că sunt încă oameni care suferă pentru Evanghelie. Pentru răspândirea ei.
Dumnezeu Îşi apără lucrarea, dar ni i-a încredinţat nouă pe aceşti luptători, punându-ne la dispoziţie şi modalitatea de a-i ajuta: RUGĂCIUNEA! Iar demersurile noastre în acest sens vor da roade.
Şi dacă nu ne bătătorim tălpile însoţindu-i pe cei ce, asumându-şi riscuri, duc Evanghelia „până la marginile pământului”, să ne bătătorim genunchii. Rugându-ne. Şi inimile noastre vor fi înviorate de zăngănitul lanţurilor care cad.
Simion Felix Marţian
Dorind cunoaștere, încep demersul Spre a mă defini, pus în lumină, Și-oglinda vieții-mi dă răspuns, senină: Ești boț de lut ce s-a deprins cu mersul. Răspund, zbârlindu-mi coaja mea de tină: Eu pot oricând străbate universul Cu sunetul, culoare și cu versul, Cu scânteierea duhului, divină. Nu-s țintuit cu rădăcini de glie, Iar timpului rigid i-am spart zăvorul Cu aripa muiată-n veșnicie. În mine Și-a pus chipul Creatorul Și mi-a lăsat Cuvântul Său făclie! Oglinda tace. Îmi reflectă zborul. Simion Felix Marțian
Cu foc și sete mă-ncolțea pustia Când, ca pe Moise, m-ai chemat din rug; Mă apăsa arzând imensul crug, Iar ziua parcă-și amâna chindia. Puteam încă de-atunci să mă conjug Cu dragostea Ta mare cât vecia, Dar mi-am purtat prin veacuri pribegia Când am ales de ochii Tăi să fug. În mreaja căutărilor năuce, Pustia ca un foc m-a mistuit, Dar a venit a vremilor răscruce Când m-ai chemat din nou și mi-ai vorbit De pe un deal, de-acolo de pe cruce, Și de atunci pustia a-nverzit. Simion Felix Marțian
Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie. (Psalmii, 34:7)
E pământul brăzdat de izvoare de-argint Care curg șerpuind, susurând tremurat, Dar cu susurul blând prea adesea ne mint Și pe undele lor poartă-al morții stigmat. Bramburim însetați și cădem osteniți, Dar sorbitul dorit e pericol mortal Și confuzi ne târâm cu genunchii zdreliți, Căutând un izvor cu fluidul vital. Doamne, Tu ne-ai lăsat apă vie din cer, Dar umblăm cu busole lovite de-amoc Și izvoarele bune din jur parcă pier, În pojarul iscat curgând râuri de foc. Într-un puț din Cuvânt ne putem răcori Unde stăruie-adânci limpeziri de cleștar, Dar suntem prea năuci și-am putea iar greși, De aceea ne dă, Doamne, Tu... fântânari! Nu titani, nici eroi ce au nimbul aprins, Ci doar oameni ca noi ce, de Tine-nvățați, Simt iubirea curgând și, săpând în adins, Pot în Numele Tău adăpa însetați. E pământul brăzdat de torente ce curg Dar nu știm uneori ce ne e de folos, De aceea ne lasă-n al lumii amurg Fântânari să foreze în Stânca... Hristos! Simion Felix Marțian Siegen, 15 mai 2023
La moara lui Felix 